Boala - cale de a deveni mai bun

Boala - cale de a deveni mai bun Mareste imaginea.

- Când omul se îmbolnăveşte grav, când îşi află pentru prima oară diagnosticul, întrebările cele mai pregnante care i se ridică sunt: „Cum? De ce? De ce mi s-a întâmplat mie una ca aceasta? In jurul meu toţi oamenii merg pe stradă, îşi văd fericiţi de viaţa lor, căci ei au viaţă şi o să mai aibă şi de acum încolo, iar mie mi se întâmplă una ca asta...” Cum să facă omul să înţeleagă care este pricina pentru care tocmai lui i s-a întâmplat acest lucru, cum să se împace cu noua stare de lucruri?

- Adevărat este că la o primă privire boala este cu totul lipsită de vreun sens. Omul suferă, îi este rău, se retrage dintre oamenii printre care a trăit, se depărtează de lucrurile pe care le făcea, de familie. Iar aceasta îi vine foarte greu. Şi atunci caută o explicaţie pentru toate acestea, dar nu găseşte nici un înţeles. Iar atunci când omul nu găseşte nici măcar rostul pentru care suferă, toate cele ce vin asupră-i, starea lui devin cu mult mai grele...

Rostul pc care îl are boala trebuie mereu căutat în pricinile care au determinat apariţia ei. Iar pricina îmbolnăvirilor este păcatul. Păcatul este încălcarea uneia sau alteia din legile vieţii. Creştinii numesc aceste legi ale vieţii, legi dumnezeieşti sau porunci dumnezeieşti. Altfel spus, viaţa în păcat nu este compatibilă cu... viaţa. Boala nu pică din cer, ea este numaidecât o consecinţă a vieţii pe care am dus-o până în acest moment.

Dragul meu, dacă nu vei ţine anumite rânduieli elementare de igienă, mai devreme sau mai târziu te vei molipsi în mod sigur de vreo boală. Cum poţi nesocoti aceasta? Acelaşi lucru se petrece şi în cazul poruncilor dumnezeieşti, pe care nu le-a abrogat nimeni, dar despre care tu nu ai nici măcar o idee. Tot despre igienă este vorba, numai că despre igiena sufletului. Să mă ierţi, om drag, dar dacă tu nu cunoşti aceste legi, nu înseamnă că ele nu există si că ele nu lucrează.

Imbolnăvindu-se, mulţi vin Ia preot şi-i cer: „Vreau să mă vindec! Numaidecât vreau să mă vindec!” Şi cer rugăciuni pentru sănătate. Căci sunt convinşi că pentru ei este foarte bine să fie sănătoşi. Dar oare îi este de folos unui astfel de om să se vindece numaidecât?

Pentru că, vezi tu, boala nu se dă ca o pedeapsă, ci ca un mijloc de a deveni mai bun. Ea s-a dovedit a fi fost de trebuinţă chiar şi pentru mulţi oameni sfinţi.

De pildă, Cuviosul Ambrozie de la Optina a fost bolnav toată viaţa. Şi pe câţi nu i-a tămăduit Domnul pentru rugăciunea lui, pe câţi nu i-a mângâiat în suferinţele lor! Cât de mult bine a făcut oamenilor Sfântul Apostol Pavel, în vreme ce el însuşi era bolnav! Pe Sfântul Serafim de Sarov l-au bătut nişte ţărani atât de tare, că i-au fracturat coloana vertebrală. Nu se putea ruga oare să i se vindece coloana? Cuviosul Pimen Multpătimitorul a suferit cumplit întreaga viaţă, toate zilele vieţii lui şi le-a petrecut în pat, plin de răni care supurau şi răspândeau un miros atât de urât, că de multe ori fraţii se săturau să mai vină să-l schimbe, sâ-i dea să mănânce, nici apă nu-i duceau de multe ori - şi el răbda... Pentru ce toate acestea?

Eu văd rostul bolii în faptul că ea devine unealtă pentru o anume lucrare. Şurubul se înşurubează cu surubelniţa, cu cheia franceză se strâng piuliţele, cu şmirghelul se slefuieste metalul ca să strălucească. Iar boala slefuieste sufletul cu „pietrele ei abrazive”: dureri de oase, dureri de articulaţii, dureri de ficat, de cap...

Aici se ridică un asa val de cârteli, o asa furie, o asa disperare: „Ce tot vorbeşti, părinte? Slefuieste sufletul! Cum aşa, părinte, eu nu mai pot, pur şi simplu nu mai suport? Atâta doare, aşa de cumplit, că nici nu se mai poate...”

Ştiţi, cu şmirghelul poţi şlefui foarte frumos un metal, dar tot cu el poţi face nişte zgârieturi aşa de grosolane, că mai urât nici că poate fi. Aşa şi boala: poate să stimuleze, dar la fel de bine poate şi să surpe. Iar acestea se întâmplă numai în funcţie de noi, de felul în care alegem să ne folosim de ea. In ce fel adică?

Dacă omul este conştient că boala a apărut din pricina păcatelor pe care le-a săvârşit, a felului nepotrivit în care şi-a trăit viaţa, el o va putea întoarce către un sens pozitiv. „Păi, cum aşa, părinte, pe mine mă doare ficatul!” Da, te doare, dar tu poţi întoarce această durere pe care o simţi în aşa fel încât să-ţi smerească inima. De pildă, până acum beai nu ştiu câţi litri de vin odată şi te mai şi mândreai: „Ia uite cât pot eu să beau! Ce tare sunt!” Acum dar ia această boală care a venit din pricina băuturii şi o întoarce spre smerenie. Pocăieste-te înaintea Domnului căci nebuneşte ţi-ai pierdut sănătatea...

- Dacă e să vorbim folosindu-ne de această metaforă, „boala ca instrument”, atunci putem spune că omului i-a fost dată o mulţime imensă de astfel de posibilităţi: a trecut pe lângă biserici, a trecut pe lângă cărţi, a trecut pe lângă oameni care i-arfi putut pune la îndemână nişte instrumente cu care el însuşi s-ar fi putut îndrepta şi pe care ni le pune înainte viaţa în Biserică. Dar boala se deosebeşte tocmai prin aceea că dacă omul nu vrea să facă el însuşi ceva, atunci va face ea, literalmente, aproape totul pentru el. El trebuie să adauge din partea sa un pic de efort, şi atunci lucrarea, care înainte nu se săvârşise pentru că nu a vrut el, acum se va săvârşi.

- Orice boală, cum să vă spun... nu că e trimisă de Dumnezeu; El o îngăduie atunci când vede că omul nu se mai îndreaptă de bunăvoie.

In fiecare duminică merg să văd bolnavii de la spitalul de traumatologie. Acolo sunt internaţi pacienţi cu fracturi de coloană, de membre, fel şi fel. De regulă, după aceste traume pe care le suferă, oamenii nu numai că se schimbă, dar încep să facă lucruri pe care nu le-ar fi făcut niciodată dacă n-ar fi pătimit acestea. Se schimbă în sensul cel mai bun al cuvântului: încep să lucreze pentru propriul suflet. Se întâmplă uneori ca unii dintre ei să nu se refacă complet, să rămână infirmi pentru tot restul vieţii,
dar sufletul lor este pe deplin înnoit. In acest spital ajung de regulă oameni care, din punct de vedere sufletesc, erau fără nici o nădejde de îndreptare, fără nici o putinţă de a se îndrepta singuri, de a face cumva să ajungă la un liman. Atunci Domnul intervine altfel. Sigur că nu El o să le rupă mâinile şi picioarele pentru că au încălcat nu ştiu ce poruncă. Nici vorbă! Nu! Doar că harul se retrage. Iar atunci omul devine cu totul lipsit de apărare; apoi are loc năpasta, de regulă în punctul cel mai sensibil, cel mai expus al omului. De ce se retrage harul? Pentru ca însăşi năpasta cu pricina - mai bine zis, boala pe care o cauzează - să-l întoarcă pe om la acea calitate a vieţii care este cuviincioasă pentru el.

- Bine, dar spuneţi că şi oamenii sfinţi au pătimit de boală, şi nu prea cred că harul l-a părăsit nici pe Serafim de Sarov, nici pe Pimen Multpătimitorul sau pe Ambrozie de la Optina. După cum se ştie, Sfinţii Părinţi spun că boala se întâmplă să vină din cauza păcatului, dar se întâmplă să vină şi pentru desăvârşirea sufletului.

- Tocmai pentru desăvârşirea lor duhovnicească au fost îngăduite bolile sfinţilor lui Dumnezeu. Pentru a putea primi deplinătatea smereniei, a blândeţii, a înfrânării. Un monah mergea lângă o mlaştină, în pădure, şi se dezbrăca până la brâu ca să-l mănânce ţânţarii. Oamenii vor spune: „E nebun! Cine are nevoie de aşa ceva?!” Cu toate acestea, el ştia bine că aceasta îi era de folos pentru a birui o patimă sau alta, poate chiar patima trupească, desfrâna- rea. Căci omul care nu cunoaşte suferinţa nu poate renunţa la anumite obişnuinţe, la anumite obiceiuri păcătoase.

Or, boala îl ajută pe om să sc adune întru sine, îl face mai puternic, mai statornic în lupta de a birui păcatul.

- Să presupunem că eu m-am îmbolnăvit acum şi deocamdată nu trăiesc decât o mare întristare. In ce fel aş putea eu să văd în aceasta ceva bun, ceva util pentru mine, şi să încep să capăt acel folos despre care vorbiţi dumneavoastră?

- Amărăciunea şi întristarea sunt stări pe care le poate trăi fiecare dintre noi. Fireşte că şi eu - pentru că şi eu sunt tot om - sunt neputincios şi mi se mai întâmplă deci şi mie. Să zicem că te-ai îmbolnăvit de ceva: stop! Imediat te opreşti şi-ţi aminteşti ce au făcut Sfinţii Părinţi în acest caz.

Atunci când suntem bolnavi sau ne aflăm într-un necaz, trebuie să ne amintim de Domnul. Şi pur şi simplu să avem încredere în El. Să ne încredinţăm Lui. Ce înseamnă aceasta? Atunci când copilul este bolnav, se uită la părinţii lui cu o privire plină de rugăminte, de cerere de ajutor, de încredere, de... tot; copilul e convins că părinţii lui pot orice. El nu ştie ce se petrece cu el. Simte că îi este rău, dar nu ştie cum să se descurce cu asta, cum să-şi facă injecţiile, ce medicamente să ia şi când. El se tânguie părinţilor lui, pe care i-a simţit cu siguranţă de nenumărate ori că pot orice - aşa ne privesc cât sunt micuţi copiii noştri. Aşa putem şi noi să ne ducem înaintea Tatălui ceresc. Iar Domnul ajută numaidecât. Prin intermediul oamenilor, face în aşa fel încât îi insuflă să spună ceva, ne ajută prin ei. Atunci când noi îl pomenim pe Făcătorul nostru Dumnezeu, Domnul ne trimite cumva şi înţelepciune, şi soluţii - pur şi simplu ne dă un gând: „Hai, odihneşte-te puţin, dormi niţel, si o să treacă, o să fie bine!”

- Si deci care este rostul? M-am îmbolnăvit, mi-am adus aminte de Domnulm-am făcut bine, şi mai departe?...

- Tocmai acesta este rostul: că înţelegi faptul că ai nevoie de Mântuitorul, Care să te ajute să te smulgi din toate bolile acestea. Cu alte cuvinte, ne dăm seama: „Doamne, nu putem fără Tine, ajută-ne, miluieşte-ne!” II cunoaştem ca pe Tatăl, ne dăm seama că El este Tatăl, El este Izvorul vieţii. Iar această descoperire ne conduce către un adevărat izvor de bunătăţi, cu mult mai de preţ decât sănătatea trupului.

Mai rău ca orice este faptul că, în această stare fiind, oamenii aleg să se ducă oriunde în altă parte: vraci, tămăduitori, babe, tot felul de aşa-zise experienţe extrasenzo- riale. Dar rostul pentru care ne-am îmbolnăvit este să ne întoarcem către Dumnezeu, nu către drac!

- Dacă omul nu s-a gândit niciodată la păcatele sale, nu va putea să le vadă dintr-odata. Daca îi spunem că pricina bolii lui sunt păcatele pe care le-a săvârşit, iar el nu le poate vedea, oare în loc de pocăinţă nu se va naşte în sufletul lui sentimentul de vinovăţie, care este cu totul devastator?

- Dar aici nu se pune problema găsirii unor vinovaţi! Precum nu se pune problema că Dumnezeu ar fi Cel care v-a trimis această boală! Cel mai bine este să iei lucrurile aşa cum sunt: „Sunt bolnav. Nu cunosc poruncile lui Dumnezeu, ce anume am încălcat. Acum, important este că sunt copleşit, sunt doborât de această boală cumplită, care se pare că ar fi din pricina păcatelor. Am nevoie de un tămăduitor!”

Atunci când omul realizează totuşi că este bolnav, că suferă din pricina unor lucruri pe care le-a săvârşit şi că boala nu este nicidecum pedeapsa lui Dumnezeu trimisă asupra lui, precum nu este nici un rod al întâmplării, Domnul Se mulţumeşte si cu atât.

In Sfânta Evanghelie găsim o întâmplare de acest fel, când tatăl L-a rugat pe Domnul pentru fiul său, care era demonizat (vezi Marcu 9, 17-29). Crede el oare?, l-a întrebat Domnul nostru. Iar bietul om a răspuns: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” Adică şi-a dat seama şi a recunoscut că nimic nu înţelegea din ce se petrecea. A văzut că Iisus era făcător de minuni, ca îi ajuta pe oameni, dar ce anume se cerea de la el însuşi, asta nu pricepea. Eu pe Tine Te cred cu toată inima mea, numai ajută-mă! Aşa I-a cerut acel om ajutor Domnului. Aşa şi noi trebuie să recunoaştem: „Doamne, sunt bolnav, ajută-mă!” Să-ţi dai seama si să recunoşti că Mântuitorul Hristos este Dumnezeul tău, Care Se îngrijeşte de tine. Nu te pedepseşte, nu! Ci Se îngrijeşte de tine. Când noi ajungem să înţelegem aceste lucruri, nu simţământul de vină ar trebui să apară, ci pur şi simplu cel al bucuriei şi al încrederii, ca unii ce suntem atât de însemnaţi, de preţioşi în ochii lui Dumnezeu. De aici se poate naşte dragostea...

- Haideţi să mutăm discuţia noastră pe un tărâm mai concret. Ce anume poate deveni mai bun in om ca urmare a bolii ?

- Se schimbă caracterul. Omul devine mai liniştit. De pildă, un adolescent bătăuş ajunge în spital. II operează de apendicită. Şi i se pune în vedere să se păzească, să nu se mai bată. Iar acest lucru îi frânează „elanul”, chiar împotriva voii sale, şi se mai domoleşte. La noi, la traumatologie, vine o fată - era pur şi simplu de nestăpânit. Apoi a căzut şi şi-a vătămat coloana vertebrală. I s-a pus în vedere sa stea la pat trei luni de zile. Şi... a stat. Se schimbă omul! Oricum ar fi, oamenii se smeresc, se opresc din ale lor, încep să cugete mai adânc.

Sau, de pildă, femeile care au mai mereu probleme de ordin ginecologic. Şi merg pe la ginecologi. Şi, mai devreme sau mai târziu, se va găsi de la Domnul un doctor care să le propună să cugete mai cu luare-aminte: poate că de fapt duc un fel de viaţă nepotrivit, poate ceva nu merge bine în căsnicia lor. Şi, mai devreme sau mai târziu, femeia va începe să se gândească la aceste lucruri şi-şi va pune ordine în viaţă - în viaţa ei personală sau în viaţa de familie...

Avem nevoie de boli ca de aer! Rezultă că ele sunt, până la urmă, doar nişte mijloace pentru ca noi să devenim cu adevărat mai buni. Când omul îşi dă seama - măcar în linii generale - de ce i se întâmplă boala şi ce are de făcut cu ea, întristarea şi disperarea dispar şi i se face mult mai uşor.

- Bine, părinte, să zicem aşa, dar care va fi atunci rostul unei boli letale, de vreme ce se crede că moartea face ca toate eforturile noastre săfie zadarnice?

- Am să răspund ca om care a văzut nu de puţine ori oameni murind din pricina unei asemenea boli. Avem această rânduială de a merge prin spitale, unde adesea să
vârşim Taina Sfântului Maslu, spovedim şi împărtăşim, după cum facem toate acestea şi acasă la oamenii bolnavi atunci când suntem chemaţi. In aceste împrejurări, adesea am avut parte să fim alături de un om aflat în chinurile morţii. Şi m-am gândit, văzând fel şi iei de situaţii, de reacţii ale oamenilor, ale celor dragi, m-am gândit în repetate rânduri la rostul pe care îl au aceste momente de final - aceste momente de chin, de multe ori.

Si cred că aceste chinuri ale morţii sunt cel din urmă examen al omului în această viaţă pământească. Pe acest subiect, Serghei Nilus a scris o carte foarte profundă, Recolta vieţii: grâul şi neghina. El descrie în paginile cărţii sale moartea câtorva oameni cu viaţă plăcută lui Dumnezeu, dar şi a unor oameni păcătoşi. In istorisirile descrise de el se vede limpede că moartea celor drepţi şi moartea celor păcătoşi sunt două realităţi întru totul diferite.

Deşi poate că viaţa celor dintâi - a oamenilor care au trăit în chip bineplăcut lui Dumnezeu - să nu fi fost deloc o viaţă uşoară, ci de multe ori de-a dreptul grea şi plină de necazuri. Ceea ce se petrece, însă, este faptul că aceeaşi durere, aceeaşi greutate, şi mai apoi chinurile din vremea morţii, omul păcătos le trăieşte mult mai înfricoşător. De pildă, am văzut cum aceeaşi formă de cancer îmbracă în cazul acestuia nişte forme mult mai grele; aproape mereu am observat nu că apar metastazele, ci am văzut căzând pur şi simplu carnea de pe trupul lui. Şi aşa fiind, omul totuşi nu moare, dar suferinţele trupeşti ajung la limite care nici măcar nu pot fi închipuite de cel care nu a văzut aşa ceva. La care se adaugă şi suferinţa sufletului, care îi macină în paralel ce i-a mai rămas din viaţă. Este tulburător.

In timp ce omul cuminte, omul care a trăit după gândul lui Dumnezeu, moare făcând ceea ce a făcut poate întreaga sa viaţă: răbdare. Chiar dacă - fiindcă vorbeam de acelaşi tip de cancer - suferă şi el foarte tare, dar o face cumva cu blândeţe. Păcătosul moare înspăimântător. Am văzut nu o dată: înjură urât şi blestemă, toţi cei din jurul lui suferă şi aşa mai departe.

Din ceea ce am văzut eu însumi am înţeles următorul lucru: chinurile de dinaintea morţii ne sunt necesare cum necesar ne este aerul pe care îl respirăm. La fel şi pentru cei din jur. Mulţi oameni spun - poate nu în acel moment, căci atunci oamenii sunt, de cele mai multe ori, uluiţi şi nu mai spun nimic -, dar cu siguranţă i-am auzit zicând apoi: „Dumnezeule, scapă-mă de asemenea grozăvie! Uite, nu mai lac asta niciodată! Doamne, fie precum vrei Tu, eu mă căiesc, îmi cer iertare, numai nu mă trece prin aşa ceva, Dumnezeule!” Deci, aceste chinuri ale morţii lasă, da, urme adânci în suflet.

Cu omul păcătos se petrece la fel: durerile acestea, chinurile morţii aduc în prim-plan cele mai grosolane trăsături ale personalităţii sale, părţile lui păcătoase, deschid ca o poartă prin care se întrezăreşte adevărata lui persoană - nu cel pe care a vrut să-l cunoaştem noi de-a lungul vieţii, ci cel care este el de fapt, gol-goluţ, aşa cum foarte curând va şi sta înaintea Judecăţii Domnului, care va avea loc curând după ieşirea lui din această viaţă.

Am văzut un astfel de om care a murit de cancer la plămâni. Ştiţi cum - poate aţi văzut şi dumneavoastră aşa ceva mucurile de ţigară erau ascunse prin toate locurile cu putinţă. Murind de cancer la plămâni, bietul om nu putea să se lase de fumat, dar în acelaşi timp se şi pocăia înaintea Domnului pentru neputinţa lui. Aproape de fiecare dată zicea: „Doamne, cu toată inima mea urăsc această patimă a fumatului! Te rog, scapa-mă de ea, de rog, fie precum voieşti!” şi mai trăgea dintr-un rest de ţigară. Şi ce să vezi? Domnul l-a ascultat: cu trei zile înainte de a muri, pur şi simplu a zăcut, începuse să capete o culoare aproape albăstruie şi, fiind ca într-un fel de letargie, i-a fost cu neputinţă să se mai atingă de ţigări. In zilele acelea l-am şi spovedit, în clipele de conştienţă, şi el s-a pocăit înaintea Domnului inclusiv pentru acest păcat al fumatului - era un fost puşcăriaş, împovărat cu multe păcate -, apoi a murit cu linişte si blândeţe.

Iar un altul, în acelaşi moment al vieţii sale, striga: „N-am eu nevoie de popii voştri, n-am nevoie de nimic!” înjura şi-şi blestema propria mamă, tuna şi fulgera, se arunca când într-o parte, când în cealaltă. Iar acestea toate, aceste chinuri de dinaintea morţii, nu făceau decât să-i aducă la iveală rănile sufleteşti.

Ţin să vă spun că eu însumi mă tem de această suferinţă de dinaintea morţii. Mă tem, căci nu sunt un om desăvârşit. Dar în acelaşi timp sunt încredinţat că orice fel de chin ar fi, dacă este, înseamnă că este de trebuinţă. M-am încredinţat de aceasta prin experienţa pe care eu însumi am avut-o, nu am citit prin cărţi despre ea.

VITALII BESPALKO, PREOT

Fragment din cartea "Cum sa trecem cu folos prin boala", Editura Sophia

Cumpara cartea "Cum sa trecem cu folos prin boala"

Pe aceeaşi temă

22 Mai 2019

Vizualizari: 577

Voteaza:

Boala - cale de a deveni mai bun 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

bolile suferintele

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE