NU EXISTĂ vreo prescripţie canonică prin care negrul să fie impus în portul preoţilor. Canonul care prevede modul de a se purta al preotului interzice doar culorile aprinse şi ornamentele, broderiile cu aur sau de alt fel pe haină. Adică haina trebuie să fie monocromă şi neîmpodobită (Canonul 46 al Sfîntului Vasile cel Mare). Această condiţie nu are valenţe simbolice legate de însemnătatea culorilor, cum ar fi astăzi negrul un simbol al doliului, ci stabileşte un cadru al decenţei, ştiut fiind ca în Antichitate, dar şi mai tîrziu, culoarea roşie sau anumite însemne brodate exprimau apartenenţa aristocratică sau regală. In Imperiul Bizantin, cînd episcopii aveau demnitate ministerială, mulţi preoţi erau furaţi de fastul Curţii şi cădeau în mîndria de a se considera elită a Imperiului. Prima ispită în materie de fudulie a fost şi rămîne vestimentaţia.
Iată de ce Sfinţii Părinţi iau această măsură de prevenire a fastului vestimentar şi interzic hainele colorate şi ornamentate: „Orice lux şi împodobire trupească sînt străine de rînduiala şi aşezarea preoţiei. Deci episcopii sau preoţii care pun pe ei haine strălucitoare şi arătoase trebuie să se îndrepte, iar dacă stăruie, să se supună mustrării" (Canonul 16 al Sinodului VII Ecumenic, 787). Totuşi asceza în portul de zi cu zi pare să fi împins preoţimea într-un exces de împodobire şi aurire a veşmintelor liturgice. Poate că astăzi Sfinţii Părinţi ar hotărî o limitare în materie de lux liturgic în acelaşi spirit în care au limitat luxul vestimentar în viaţa de zi cu zi a preoţilor.
Culoarea neagră apare foarte tîrziu în Biserica noastră şi trebuie să ghicim că a venit pe filieră catolică. Din literatura patristică şi iconografia veche nu reiese că hainele preoţilor şi monahilor ar fi fost negre. Haina lungă, asemenea unei cămăşi care se îmbracă pe cap sau se leagă la brîu parte peste parte, provine din mediul monahal egiptean şi este o haină obişnuită pentru toţi bărbaţii orientali din acea vreme. Constituţiile monahale păstrate pînă la noi descriu şi vestimentaţia monahilor egipteni din secolul al IV-lea, cînd s-au pus bazele monahismului de obşte păstrat în punctele sale esenţiale pînă astăzi.
Haina monahilor egipteni era o cămaşă lungă îmbrăcată pe cap, încinsă cu o curea de piele. Sfîntul Ioan Casian atribuie curelei de piele un sens simbolic, acela de omorîre a patimilor, asemenea pielii animalului mort. Despre culoare hainei nu se spune decît că era nevopsită. Haina putea fi de lînă sau din altă ţesătură. Prin urmare avem în iconografie şi în literatura patristică monahi îmbrăcaţi în haine maro, gri sau chiar albe. Culoarea hainei monahale, care a ajuns să fie haina tuturor preoţilor pînă azi, nu are un sens simbolic şi nu a avut. Valoare simbolică are doar construcţia hainei, înfăşînd corpul ca pe al unui prunc, iar căciuliţa obligatorie simbolizînd nevinovăţia proprie pruncilor pe care trebuie să o aibă un monah şi un preot. Mînecile largi şi lungi din care nu se văd mîinile simbolizează oprirea mîinilor de la tot ce este rău.
Trebuie să mai spunem că interpretarea care se dă culorii negre în popor, aceea de doliu, nu are nici o legătură cu tradiţia ortodoxă. In tradiţia liturgică ortodoxă albul este culoarea doliului şi a învierii, acestea două nefiind separate în viziunea creştină. De aceea tipicul înmormîntării preoţilor prevede ca slujitorii să se îmbrace în alb, nu în negru. De aceea sensurile simbolice ale negrului din hainele preoţeşti trebuie excluse, pentru simplul fapt că Biserica nu prevede doliul, aşa cum scrie şi Apostolul Pavel şi ale cărui cuvinte se citesc în cadrul rînduielii înmormîntării.
Dezvoltarea industriei face ca astăzi o ţesătură vopsită să nu mai fie un lux. Chiar şi o vopsire în negru a ţesăturilor produse manual ar fi fost o bătaie de cap şi o cheltuială în plus pentru monahii din pustia Egiptului. De aceea hainele lor erau simple şi nevopsite, recomandare care s-a transmis şi preoţilor. Astăzi însă culoarea neagră pare o culoare de nedorit, deşi într-o lume tot mai colorată ea ajunge să fie o provocare. Orice monah şi preot resimt provocarea vizuală pe care o reprezintă hainele lor. In acest sens, căutarea cu orice preţ de a nu ieşi în evidenţă prescrisă de canonul cu privire la vestimentaţia preotului capătă în lumea de azi noi valenţe.
IEROMONAH SAVATIE BAŞTOVOl
DUMNEZEU POVESTIT PE ÎNŢELESUL UNEI FEMEI, EDITURA CATHISMA
Cumpara cartea "DUMNEZEU POVESTIT PE ÎNŢELESUL UNEI FEMEI"
-
Atelierele de pictura, vesminte preotesti si tiparituri ale Manastirii Robaia
Publicat in : Manastirea Robaia
-
Vesmintele liturgice - origine si semnificatie
Publicat in : Viata liturgica -
Culorile vesmintelor liturgice in Biserica Ortodoxa
Publicat in : Vesminte -
Curatarea vesmintelor preotesti
Publicat in : Vesminte -
Reverenda, o predica nerostita
Publicat in : Vesminte
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.