Fantezia ca substitut al realitatii

Fantezia ca substitut al realitatii Mareste imaginea.

Vanitatea, trufia, egoismul, snobismul şi altele asemenea, adică cele opuse complexului de inferioritate, sunt o falsă contrabalansare a acestui complex. In aceste cazuri, în acest tip de boli, fantezia joacă un rol important în oferirea unei soluţii compensatorii. Este nevoie, fireşte, în cazul fiecărui om, de imaginaţie.

Toţi oamenii normali trăiesc în lumea imaginaţiei. Imaginaţia, păstrată în anumite limite, este un imbold bun în direcţia acţionării. Insă omul care suferă de complexul de inferioritate are tendinţa de a face din zborul incontrolabil al imaginaţiei un substitut al realităţii şi al adevăratei reuşite.

In continuare, autorul despre care am spus că este deopotrivă preot şi psiholog, care intra adesea în contact cu diverşi bolnavi, aduce în discuţie cazul unui tânăr care absolvise un colegiu unde iscase anumite probleme, devenind un caz problematic pentru şcoala respectivă.

Un tânăr, care devenise un caz-problemă în colegiul pe care îl absolvea, atunci când ne-am întâlnit, mi-a spus că toată anormalitatea în relaţiile sale cu profesorii se datora nesăbuinţei lor şi neputinţei de a recunoaşte că el nu avea nevoie de prelegeri de matematică şi latină, de vreme ce cariera sa era deja una dinainte stabilită şi asigurată.

Din pricina imaginaţiei, tânărul se convinsese pe sine însuşi de inutilitatea acestor materii. Zicea: „Ce-mi trebuie mie latină? Ce-mi trebuie mie matematică? Ce dacă nu merg la colegiu? Ce dacă nu există un astfel de program şcolar? Eu voi trăi fără aceste materii. Nu-mi trebuie”. Din moment ce profesorii insistau că are nevoie de ele - fiindcă, odată ce frecventa şcoala, trebuia să înveţe şi matematică şi latină -, s-a creat această mare problemă. Iar tânărul, atunci când era întrebat de ce are neînţelegeri cu profesorii, răspundea: „Pentru că ei sunt tâmpiţi”.

Susţinea că scrisese numeroase piese de teatru şi conducea o asociaţie care dădea reprezentaţii de mare succes cu aceste piese în toate marile oraşe din Insulele britanice. Avea, de asemenea, numeroase reprezentaţii şi pe continentul european. Devenise deja celebru.

Toate acestea erau nişte minciuni. Erau doar în imaginaţia sa. Desigur, pentru el nu erau minciuni. El aşa îşi imaginase, aşa reuşise să fugă de realitate, fiindcă suferea de complexul de inferioritate pe care îl contrabalansa cu aceste false compensaţii; că este în stare, adică, de multe lucruri, că reuşeşte etc. Şi de aceea le prezenta ca atare.

M-a distrat - zice acest psiholog şi preot - aproape o după-amiază întreagă cu diverse poveşti despre reuşite de excepţie, care nu aveau niciun sâmbure de adevăr. Şi era evident că omul avea convingerea că nu spune minciuni deliberate.

Acest tânăr nu s-a dus la preot gândind în mod conştient: „Mă voi duce să-i spun o grămadă de minciuni, de poveşti imaginate”. Nu, el chiar şi-a imaginat aceste lucruri şi credea în ele. Iar ceea ce îl determina să şi le imagineze era complexul de inferioritate, care îi cerea falsă hrană. Iar imaginaţia sa se unise atât de mult cu realitatea, încât deveniseră una, iar el credea aceste fantezii ca fiind reale, de aceea le şi relata pretutindeni.

Credea în poveşti pe care le urzea în mintea lui, fiindcă în situaţia în care se adusese pe sine nu mai era posibilă diferenţierea între imaginaţie şi realitate.

Psihologul a cercetat - şi evident că a avut numeroase discuţii cu acest tânăr - şi în cele din urmă a descoperit cauza. Zice, prin urmare:

Am descoperit în rădăcina acestei tulburări un complex de inferioritate. Cu ajutorul şedinţelor de psihoterapie a fost în stare să-şi regăsească şinele, iar medicul să-şi asume o cercetare reală.

Iată, deci, un tânăr care era pierdut într-o lume imaginară, care ar fi sfârşit într-o clinică de psihiatrie, cu cine ştie ce alte consecinţe. S-a găsit însă acest medic psiholog-preot care l-a ajutat să descopere împreună complexul de inferioritate de care suferea, l-a ajutat să revină cu picioarele pe pământ, să scape de acest complex şi să reînceapă o viaţa reală. Aici este tot secretul.

De multe ori este nevoie ca astfel de oameni, fie la 20 de ani, fie la 25, fie la 30, fie la 40, să ia viaţa de la capăt. Trebuie să aibă cineva curajul să-i determine să spună: „Ce-a fost, a fost; am greşit. Voi lua, deci, viaţa de la capăt”.

Când spunem că vor începe viaţa de la capăt nu înseamnă că vor deveni asemenea unui copil de un an, sau de 10 ani. Vor avea vârsta pe care o au. Insă ceea ce este important este faptul că întreaga situaţie care s-a creat din cauza imaginaţiei, edificiul fals construit din momentul în care au fost dominaţi de complexul de inferioritate va fi dărâmat.

Este posibil să lucreze cineva o viaţă întreagă să construiască ceva, şi apoi să vadă că se dărâmă? Are acest curaj? Oricum, dacă are acest curaj, va privi ce are de făcut de la început şi va şi face acel lucru. Acest om la care se referă autorul nostru s-a nimerit să fie încă tânăr. Câteodată, aceste lucruri sunt realizate mult mai târziu, la 35, poate la 40 de ani. Poate cineva să o ia de la început? In cazul menţionat omul era încă tânăr, şi a revenit la realitate, a putut să-şi regăsească şinele, să se cerceteze şi astfel să se vindece.

ARHIM. SlMEON KRAIOPOULOS

PĂCATUL ŞI STĂRILE PSIHOPATOLOGICE, EDITURA BIZANTINA

Cumpara cartea "PĂCATUL ŞI STĂRILE PSIHOPATOLOGICE"

 

22 Ianuarie 2019

Vizualizari: 301

Voteaza:

Fantezia ca substitut al realitatii 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

fantezia imaginatia

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE