Femeile lui Dumnezeu1

Despărţirea în parte bărbătească şi parte femeiască s-a făcut de către Dumnezeu pentru preînchipuirea căderii. Este o stare vremelnică, menită numai pentru această lume. In Cer, ni se spune, nu va mai fi parte bărbătească ori femeiască. Şi Sfinţii Părinţi ne spun că sufletele nu sunt nici bărbăteşti, nici femeieşti; sufletele bărbaţilor şi ale femeilor sunt la fel, cu aceleaşi putinţe, înzestrări şi nevoi duhovniceşti. In acelaşi timp, stările felurite ale oamenilor din lume sunt cât se poate de reale şi înrâuresc întreg cursul vieţii de aici. Sfântul Antonie cel Mare, care era pustnic, L-a întrebat odată pe Dumnezeu: „Doamne, cum se face că unii, puţin trăind, mor, iar alţii prea îmbătrânesc? Şi pentru ce unii sunt săraci, iar alţii bogaţi? Şi cum cei nedrepţi se îmbogăţesc, iar cei drepţi sunt în nevoi?" Şi lesne am putea adăuga aici: „De ce unii sunt bărbaţi, iar alţii femei?"

Dumnezeu i-a răspuns astfel: „Antonie, ia aminte de tine, că acestea sunt judecăţi ale lui Dumnezeu, şi nu-ţi este de folos a le şti." Putem fi însă încredinţaţi că starea în care ne găsim în lumea aceasta nu este fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Carele a murit atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi, dorind, în marea Sa dragoste pentru noi, ca toţi să se mântuiască. Viaţa noastră vremelnică de aici este un răstimp de încercare şi probare, spre a se vădi dacă dragostea noastră de Dumnezeu este adevărată. Şi aşa cum nu se află două zidiri ale lui Dumnezeu cu totul asemenea, tot aşa şi Dumnezeu cheamă pe fiecare într-un alt chip la mântuire prin aceste felurite împrejurări în care Dumnezeu l-a aşezat pe om. Toţi sunt asemenea înaintea lui Dumnezeu, Care nu caută la faţa omului, şi totuşi fiecare are propria chemare, calea lui aparte către mântuire, călăuzit de Pronia lui Dumnezeu.

Ce vom zice dar despre femei? Care este calea aparte dată lor de către Dumnezeu?

In Sfânta Scriptură vedem ca rânduială de obşte că răspunderea stăpânirii şi cârmuirii lucrurilor lumii acesteia este dată bărbaţilor, lui Adam, care la cădere a fost legat de pământ şi i s-a poruncit să-l lucreze „întru sudoarea frunţii." Femeii i s-a dat să se ţină deoparte de treburile lumeşti. Ea nu trebuie să se îngrijească de împodobirea cea din afară, cum zice Apostolul Petru, ci de omul cel tainic al inimii, întru nestricâcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit (I Petru 3,4). Ea e chemată să fie martora vie şi aducătoarea-aminte a faptului că adevărata noastră viaţă nu este pe acest pământ, ci în ceruri. Ea trebuie să fie în lumea aceasta mai ales o purtătoare şi predanisitoare a duhului vieţii viitoare, a „nelumescului". Această chemare o vedem mai cu desăvârşire împlinită în Maica Domnului. Ea, cea mai minunată si desăvârşită femeie şi cea mai sfântă dintre toţi sfinţii, a fost unealta prin care Nelumescul însuşi, Hristos Dumnezeul nostru, a intrat în lume. Fiece femeie, oricare ar fi starea vieţuirii ei, trebuie să ţină minte că este chemată îndeosebi spre a oglindi în sine acest duh al nelumescului.

Chemarea aceasta îşi află întruchiparea îndeosebi în creşterea copiilor. Femeilor le este încredinţată sarcina de a aduce pe lume noi suflete, de a întipări în lume noi „chipuri ale lui Dumnezeu". Copilul este mai apropiat de maica sa decât de oricine altcineva. Ea este cea dintâi persoană în care se încrede şi pe care o iubeşte. Astfel că, în perioada cea mai impresionabilă şi mai formativă a vieţii copilului, ei îi revine răspunderea de a insufla în noul suflet suflarea vieţii viitoare, de a aţâţa scânteia Duhului lui Dumnezeu până ce se face flacără, astfel încât copilul să fie în stare să treacă toate furtunile vieţii care îi sunt date, ştiind întotdeauna încotro merge, care îi este ţelul, fiindcă maica sa a semănat sămânţa acestuia în inima sa. Dar dacă maica sa nu se gândeşte decât Ia lucrurile lumii acesteia, cu-atât mai greu îi va fi copilului să-şi afle vreodată adevăratul cămin, care nu este din lumea aceasta. Citim adeseori în Vieţile Sfinţilor că sfântul a învăţat evlavia de la maica sa, sau uneori se spune de-a dreptul că maica sfântului a fost şi ea o sfântă, deşi adesea nu ni se mai spune nimic altceva. Chiar şi în acest din urmă caz putem observa nelumescul chemării ei - căci rareori are parte de multă slavă în această lume.

Fireşte, chemarea către duhul nelumescului îşi află expresia cea mai deplină şi desăvârşită în monahism. Monahismul este chemarea de a te lepăda pe faţă de lume cât mai mult cu putinţă. Starea monahală, la fel precum cea a căsătoriei, e blagoslovită de Dumnezeu prin una din slujbele Bisericii numită tundere. Monahul se dezbracă chiar şi de veşmintele acestei lumi, spre a se îmbrăca cu cele blagoslovite cu blagoslovenia lui Hristos. în chip neştiut şi tainic monahul se face mireasă a lui Hristos - Nelumescul însuşi -, lepădându-se astfel de orice gând la o căsătorie pământească şi la naşterea de prunci. Şi aceste lucruri sunt bune şi blagoslovite de Dumnezeu, dar sunt lucruri doar ale vieţii vremelnice, legate de căderea omului.

Monahismul ar putea fi caracterizat poate cel mai bine prin chemarea sa către liniştire, aducându-ne aminte de unul din cuvintele Sfântului Pavel: femeile să tacă (I Corinteni 14 34). In monahism încercăm să păzim tăcerea, atât cea din afară, ieşind din tumultul lumii, cât şi pe cea lăuntrică, liniştindu-ne mintea de gândurile şi patimile lumeşti care despart de Dumnezeu. Amândouă aspectele, cel din afară şi cel lăuntric, sunt însemnate şi se ajută unul pe celălalt, întrucât în Sfânta Scriptură chemarea către linişte este dată îndeosebi femeilor, nu este de mirare să vedem că întotdeauna au existat mai multe monahii decât monahi. în Rusia de dinainte de revoluţie erau de trei ori mai multe călugăriţe decât călugări.

Lucrarea liniştirii este lucrarea rugăciunii. Marele sfânt şi lucrător al liniştii, Sfântul Isaac Sirul, spune că liniştea „te face luminat în Dumnezeu precum soarele... Liniştea... te uneşte cu Dumnezeu... Iubeşte liniştea mai presus de toate lucrurile." Iar mai încolo el desluşeşte că „tăcerea este taina veacului viitor, iar cuvintele unealta acestei lumi". Femeile chemate la linişte se fac ele însele taină a lumii viitoare.

Lucrarea liniştirii este o ştiinţă foarte întinsă, despre care Sfinţii Părinţi au scris multe tomuri. Numele ei tehnic este „isihasm", iar cei ce o practică se cheamă isihaşti. Acest imbold de a te slobozi de lume pe cât e cu putinţă, spre a fi slobod a te afierosi cu totul dragostei de Dumnezeu - de a nu mai trăi decât pentru Dumnezeu - este absolut fundamental pentru monahismul ortodox. Este temelia pe care se ridică toate celelalte lucruri. Lucrarea de propovăduire, spitalele, orfelinatele şi alte lucrări de acest fel, chiar atunci când apar, sunt secundare, nefăcând parte efectiv din chemarea monahală. Acelaşi lucru se poate spune despre preoţie, care, fiind o slujire publică, este legată într-o anume măsură de lume, şi de aceea mulţi monahi au fugit la mari depărtări spre a o ocoli, fiind potrivnică chemării lor.

Ocrotitoarea cerească şi întâi-stătătoarea cinului monahicesc, atât a bărbaţilor, cât şi a femeilor, ca şi cea mai desăvârşită pildă a sa, este o femeie - Preasfânta Maică a lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama explică aceasta în predica sa la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. După învăţătura Bisericii, Maica Domnului, la vârsta de trei ani, s-a dus să trăiască împreună cu alte fecioare între zidurile Templului din Ierusalim. Marele Preot al Templului, înştiinţat fiind de Dumnezeu că acea fecioară avea să împlinească o minunată lucrare, i-a îngăduit să intre după voia sa în Sfânta Sfintelor, un loc unde numai el avea voie să intre, şi doar o dată pe an. Şi acolo, în Sfânta Sfintelor, ea a intrat în lumea liniştii.

Sfântul Grigorie tâlcuieşte: „Ci Preacurata, lepădându-se oarecum de însăşi sălăşluirea lumii, a ieşit dintre oameni şi, fugind de viaţa prihănită, a ales o vieţuire nevăzută de nimeni şi fără vorbire, sălăşluindu-se într-un loc unde nimănui nu-i era slobod a intra. Acolo, dezlegată de orice legătură materialnică şi lepădându-se de orice atingere cu cineva şi de dragostea faţă de cineva, şi trecând dincolo de mila faţă de trup, ea şi-a adunat mintea întru o singură întoarcere către El, şi înspre sălăşluirea cu El, şi luarea-aminte numai la El, şi către rugăciunea neîncetată. Prin aceasta, sălăşluindu-se înlăuntru său şi ridicându-se deasupra tulburării şi gândurilor celor de multe feluri, şi chiar deasupra oricărei întruchipări şi oricărui lucru, a străbătut o nouă şi negrăită cale către Cer, care este, zic eu, liniştirea gândurilor. Şi dându-se pe sine cu sârguinţă acesteia, şi cu mintea urmând-o, deasupra întregii zidiri s-a suit, şi mult mai bine decât Moisi slava lui Dumnezeu a văzut."

Fireşte, lucrurile săvârşite de Maica Domnului sunt cu totul mai presus de ceea ce noi, cei slabi, din vremurile de pe urmă, am putea vreodată să ne gândim a săvârşi, şi totuşi ea trebuie să ne fie pildă şi insuflare în lucrarea monahală. Cum zice Fericitul Paisie Velicikovski: „Preacurata Fecioară, Maica lui Dumnezeu, sălăşluindu-se în Sfânta Sfintelor, cu lucrarea rugăciunii minţii s-a suit la cea mai mare înălţime a vederii dumnezeieşti; şi prin lepădarea de lume pentru dobândirea păcii, prin sfânta liniştire a minţii, prin liniştirea gândurilor, prin aţintirea minţii întru neîncetata vedere a lui Dumnezeu - a dat ea însăşi dumnezeiescului şi îngerescului cin monahicesc o pildă de vieţuire cu luare-aminte, după omul cel dinlăuntru, astfel ca monahii, după ce s-au lepădat de lume, uitându-se la râvna ei atât de fierbinte, după putere şi prin rugăciunile ei, să o urmeze cu osârdie întru [...] nevoinţele şi ostenelile călugăreşti."

Pentru ca viaţa monahală întru linişte să fie autentică, ea trebuie clădită pe temelia virtuţilor curăţiei, ascultării, supunerii, blândeţii şi smereniei - tocmai virtuţile de care Sfântul Pavel spune că trebuie să fie dobândite mai ales de femei. Vieţile sfinţilor monahi şi textele scrise pentru monahi, care explică cum se înfrânează patimile aflate în noi toţi şi cum se dobândesc aceste virtuţi, trebuie să fie foarte dragi oricărei femei, în orice împrejurări de viaţă s-ar afla. Ele îi pot fi călăţize spre mântuire şi insuflare în chemarea sa. De mare ajutor sunt mai ales Vieţile Sfinţilor, fiindcă în ele Şe poate vedea felul cum sfântul a pus în practică principiile vieţii duhovniceşti şi cum a dobândit virtuţile.

Indrăznească dar femeile şi să fie tari, şi să înţeleagă înalta şi însemnata chemare la care au fost chemate de Dumnezeu! Dumnezeu să ne dea tuturor puterea şi înţelepciunea de a împlini cu vrednicie măreaţa lucrare pe care ne-a pus-o înainte în viaţa aceasta!

Maica Brighita

1 Cuvânt ţinut la pelerinajul de iarnă al Sfântului Gherman, Redding, California, februarie, 1981.

Fragment din cartea "FERICITA MARIA DE OLONEŢ", Editura Sophia

Cumpara cartea "FERICITA MARIA DE OLONEŢ"


 

• Femeia in Biserica
  Publicat in : Editoriale
• Femeia in Biserica
  Publicat in : Religie
• Femeia ca un simbol al lui Hristos
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Probleme ale viziunii eclesiale asupra feminitatii
  Publicat in : Editoriale
• Femeile aflate in perioada menstruatiei pot intra in biserica?
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: