Taina iubirii

Taina iubirii Mareste imaginea.

Iubirea este o virtute teologică, prin care se realizează cea mai deplină unire cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu cu întreaga creaţie. Ea se cultivă cu ajutorul harului divin, în puterea căreia Îl considerăm pe Dumnezeu „cel mai înalt bun” al vieţii noastre, străduindu-ne să ajungem la deplina comuniune cu El.

„Dumnezeu este iubire, şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (I In. 4, 16). Această mărturisire a Sf. Ioan Evanghelistul: „ Dumnezeu este iubire” (I In. 4, 8), constituie adevărul central al creştinismului. De aceea, Părintele Arsenie Boca afirmă: „Iubirea n-are marginile omului, nici spaţiul, nici timpul; nu piere niciodată, e puternică, încât străbate dincolo de mormânt şi ajunge la cel iubit; străpunge iadul care nu-i poate sta împotrivă şi străbate cerul” (Arsenie Boca, „Ridicarea căsătoriei la înălţimea de Taină – Îndrumător duhovnicesc”, Edit. Agaton, Făgăraş, 2002, p. 40).

În acelaşi duh, Sf. Paisie Aghioritul spune că Dumnezeu este „Iubire nemărginită”, pe care numai o inimă curată o simte, prin iubire. „Toate felurile virtuţilor sunt cuprinse într-una singură, care se numeşte iubire. Iubirea, prin felul ei de a fi, este asemănarea cu Dumnezeu, desigur pe cât este cu putinţă oamenilor. Cât despre lucrarea ei, este o beţie a sufletului. Dinspre însuşirile ei, este izvor al credinţei, abis al îndelungii răbdări şi mare a smereniei. Nimic nu este mai înalt decât iubirea” (Paisie Aghioritul, „Mica Filocalie”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 71).

Iubirea dumnezeiască este înflăcărată, „extatică”, şi este caracteristică persoanei umane care își „iese din sine” şi se uneşte tainic cu Dumnezeu. „Dumnezeiasca iubire este ceva mai presus decât dragostea pentru Dumnezeu: este nebunie. Legătura dintre dragoste, iubire şi nebunie este întocmai cu cea dintre invidie, ură şi ucidere.

Dragostea scumpă pentru Dumnezeu dimpreună cu jertfele ei fierbe uşor inima, iar iubirea dumnezeiască izbucneşte în afară, ca aburul ce nu poate fi stăpânit, şi se uneşte cu Dumnezeu.” (Paisie Aghioritul, „Patimi şi virtuţi”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2007, p. 204). Această iubire, după cum subliniază Cuviosul Paisie, este atât de mare, încât omul nu poate s-o suporte: „Nimeni nu poate cuprinde cu mintea cât de mult îl iubeşte Dumnezeu pe om! Dragostea Lui nu poate fi asemănată cu nimic, nu are hotare. Este atât de mare, încât, dacă omul simte cât de puţin această dragoste, inima lui cea de lut nu ar putea rezista, ci s-ar topi, fiindcă este lut. Dumnezeu îngăduie de multe ori ca dragostea Lui să se reverse cu îmbelşugare peste făpturile Lui şi atunci sufletul nostru se învăpăiază” (Ibidem, pp. 196-197).

Stareţul Paisie Aghioritul consideră că există „dragoste trupească, dragoste lumească şi dragoste duhovnicească”: „După mine, dragostea este de trei feluri: dragostea trupească, care este plină de microbi spirituali, dragostea lumească, care este de suprafaţă, formală, ipocrită, fără profunzime şi dragostea duhovnicească, care este cea adevărată, cea curată, cea scumpă. Aceasta-i dragostea cea fără de moarte care rămâne în vecii vecilor” (Ibidem, p. 209).

Vorbind despre iubirea de sine, Părintele Paisie spune că din ea se nasc toate patimile şi înseamnă a face pe plac „omului vechi”. Ea ne lipseşte de pace şi de bucurie şi biruieşte dragostea pentru aproapele nostru. „Este greu ca omul să dobândească iubirea dumnezeiască, dacă înainte de toate nu scoate iubirea de sine dinlăuntrul său. Într-o ordine firească, iubirea omului trebuie întâi de toate să fie îndreptată spre Dumnezeu, după aceea spre semenul său şi, în sfârşit, dacă prisoseşte, să se reverse şi asupra animalelor” (Paisie Aghioritul, „Mica Filocalie”, p. 21).

Întrebat fiind dacă cineva poate să-L iubească pe Dumnezeu şi să nu-i iubească pe oameni, Cuvioşia sa a răspuns: „Nu, căci dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu, este cu neputinţă să nu iubeşti chipul lui Dumnezeu, care este omul. Dragostea noastră către Dumnezeu aduce cu ea dragostea către aproapele, căci acela care se apropie de Dumnezeu se face aproapele tuturor oamenilor, precum Sfinţii. Iar în dragostea noastră către aproapele se ascunde marea noastră dragoste către Dumnezeu” (Paisie Aghioritul, „Patimi şi virtuţi”, p. 198). Iar atunci când cineva îşi dăruie inima lui Dumnezeu, iubeşte nu numai pe toţi oamenii, ci şi întreaga zidire.

Părintele Paisie a vorbit şi despre „dragostea ieftină” şi „dragostea scumpă” sau „fierbinte”. Astfel, „dragostea ieftină” caută întotdeauna la propriul interes şi este specifică creştinul care vrea să se bucure de cele lumeşti până în punctul în care nu se osândeşte. „Dragostea scumpă” este cea care se hrăneşte lăuntric din dragostea lui Dumnezeu şi nu are nicio urmă de interes în jertfa pe care o face pentru Dumnezeu sau pentru aproapele. „Şi atunci toată viaţa omului este un post continuu şi toate zilele sale sunt o bucurie continuă de Paşti (...) Această stare duhovnicească mai presus de fire îl scoate pe om nu numai afară din sine, ci chiar şi inima i-o scoate afară din trup (din dorinţele trupeşti) dăruind-o întregită şi curăţată lui Dumnezeu” (Paisie Aghioritul, „Epistole”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2005, p. 207).

Sf. Paisie Aghioritul mai spunea că dragostea duhovnicească este „maica cea iubitoare a tuturor virtuţilor”, întrucât ea are împreju¬rul ei toate celelalte virtuţi. „Dragostea duhovnicească este mai înaltă decât dragostea ce o au fraţii după trup, pentru că înrudeşte pe om prin Hristos şi nu prin mamă. Toţi cei ce au această dragoste nobilă sunt plini de bunătate, pentru că înlăuntrul lor au pe Hristos, iar pe feţele lor este zugrăvită dumnezeirea. Nu este cu putinţă să vină dragostea lui Hristos în noi, dacă nu ne scoatem pe noi înşine din dragostea noastră, astfel ca să o dăm lui Dumnezeu şi chipurilor Sale şi să ne dăruim mereu celorlalţi, fără să dorim ca ceilalţi să ni se dăruiască nouă” (Ibidem, p. 104).

Stareţul Paisie arată că pentru a spori iubirea faţă de Dumnezeu, trebuie să-L avem pururea pe Dumnezeu în mintea noastră, să cugetăm la Dumnezeu, să rostim „Rugăciunea lui Iisus”, să vorbim cu Dumnezeu: „Făcând omul această lucrare, simte dragostea lui Dumnezeu la început puţin, iar mai târziu, pe măsură ce înaintează, o simte tot mai mult. Mintea şi-o ţine de acum permanent la Dumnezeu şi nu-l mai atrage nimic din cele pământeşti şi deşarte. Dragostea către Dumnezeu se înflăcărează în inima lui, i-o umple, iar el nu vrea să mai cugete la nimic altceva decât la Dumnezeu” (Paisie Aghioritul, „Patimi şi virtuţi”, p. 200).

De asemenea, omul se îmbogăţeşte în iubire şi după măsura dragostei pe care o dăruieşte: „Vei primi dragoste potrivit cu dragostea pe care o vei dărui. Dacă nu dăruieşti dragoste, nu vei primi dragoste (...) Însă dacă cerem dragostea celorlalţi numai pentru noi înşine şi vrem ca toţi să ne dea, iar când facem un bine ne gândim la răsplată, atunci nu avem o dragoste preţioasă, ci una ieftină. Atunci ne înstrăinăm de Dumnezeu şi nu primim dragoste nici de la Dumnezeu, nici de la oameni” (Ibidem, pp. 210-211).

Stareţul Paisie a subliniat şi faptul că dragostea nu se desparte de smerenie. În dragoste se găseşte smerenia, iar în smerenie se află dragostea. Ele sunt temelia vieţii duhovniceşti întrucât, unde este dragoste acolo locuieşte Hristos – Iubirea –, iar unde există smerenie, acolo se sălăşluieşte şi harul lui Dumnezeu. Aşa cum spunea Cuvioşia sa, doar cel ce are credinţă dreaptă şi trăieşte lângă Dumnezeu are dragoste adevărată. Pentru a-L iubi pe Dumnezeu, trebuie să credem în El şi pe măsura credinţei noastre vine şi dragostea pentru Dumnezeu. Însă la un om mărinimos, dragostea pentru Dumnezeu merge înaintea credinţei. Nu este firesc ca cineva să ceară să i Se descopere mai întâi Dumnezeu, ca să creadă în El şi apoi să-L iubească.

Sf. Paisie Aghioritul a rostit adevărate „sentinţe” despre iubire. El afirmă în acest sens că, cea mai mare „datorie” a omului este „să-L iubească din toate puterile lui pe Dumnezeu”, şi după aceea pe orice semen al său, şi mai mult, pe vrăjmaşul său. „Atunci când omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu, nu-i iubeşte nici pe părinţii săi, nici pe vecinul său, nici satul, nici neamul lui, şi în final, nu se face folositor nimănui. Numai dacă Îl iubeşte pe Dumnezeu, îl iubeşte şi pe aproapele său şi după aceea inima lui suferă o revărsare de iubire asupra întregii zidiri” (Paisie Aghioritul, „Mica Filocalie”, p. 20).

Dacă-L iubim pe Dumnezeu, atunci vom ţine şi toate celelalte porunci ale Lui. Cine nu-L iubeşte însă pe Dumnezeu, nu păzeşte poruncile Lui. „Cei care iubesc pe oameni mai mult decât pe Dumnezeu nu încetează să fie trupeşti, deoarece dragostea lor este trupească fie în înţelesul ei bun, fie în cel rău. Tot astfel, cei care iubesc mai mult cele pământeşti decât cele cereşti sunt şi aceştia lut” (Paisie Aghioritul, „Epistole”, p. 180).

Cel care are dragoste adevărată nu se preocupă dacă dragostea lui este preţuită sau nu de ceilalţi, sau dacă este sau nu iubit şi nici nu cere celorlalţi să-l iubească. Vrea doar să dăruiască şi să se dăruiască, fără să dorească nimic în schimb. Nici măcar nu se gândeşte la jertfa pe care o face pentru aproapele său, întrucât o face din dragoste curată.

Dragostea lăuntrică îl trădează pe cel care o are, pentru că înfrumusețează cu harul dumnezeiesc chiar şi pe „omul dinafară” şi astfel nu se mai poate ascunde, fiindcă iubirea iradiază din întreaga sa fiinţă.

Dragostea pentru Domnul Iisus Hristos, pentru Maica Domnului şi pentru Sfinţi este una deosebită. Aceasta este o iubire care nu se compară cu nici o altă iubire, pentru că omul primeşte întotdeauna răspuns la ea.

Sorin Lungu

Despre autor

Sorin Lungu Sorin Lungu

Colaborator
48 articole postate
Publica din 18 Ianuarie 2018

Pe aceeaşi temă

14 Februarie 2018

Vizualizari: 127

Voteaza:

Taina iubirii 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

iubirea dragostea

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE