68 de biserici restaurate in 47 de ani de activitate
Gavrila Hotico este renumit in zona Maramuresului, si nu numai, pentru maiestria sa in domeniul lucrului cu lemnul, in special in cel al restaurarilor. Maramureseanul este cel care a adus cele trei biserici de la Muzeul Etnografic al Transilvaniei si biserica de lemn de la manastirea Nicula. Monitorul de Cluj l-a vizitat pe maestrul Hotico in comuna sa natala din Maramures, la Ieud, incercind sa afle secretul unei biserici de lemn, dar si amintirile sale legate de Clujul de odinioara.

Meserie invatata de la timplarii din Savadisla
Ingrijitorii bisericilor de lemn din zona Maramuresului il cunosc toti pe mesterul Hotico a lu’ Herente din Ieud. Mesterul Hotico a condus santierele de restaurare la trei din cele opt biserici de lemn trecute pe lista Patrimoniului Mondial din Maramuresul Istoric.

S-a apucat de meserie acum aproape o jumatate de veac, cind tatal sau l-a dat in ucenicie la niste meseriasi din comuna clujeana Savadisla. „La virsta de 20 de ani, am inceput eu ca restaurator, in anul ’58. In ’57, am facut ucenicie de timplar, la Birsana. In ’58, s-au infiintat Monumentele Istorice din Bucuresti, prin care am avut o lucrare la Ieud-Deal, la cea mai veche biserica din Europa, atestata la 1364. Si a venit acolo o echipa de muncitori din Savadisla Clujului, maghiari, foarte buni meseriasi, oameni in etate, in virsta de 40 de ani. Tata, fie iertat, a fost cirstnicul bisericii si au luat legatura cu el, ca le trebuiau niste baieti tineri. Si atunci tata a zis ca are un baiat de 20 de ani care a facut timplarie. Asa am inceput activitatea si am continuat pina astazi“, povesteste cu lux de amanunte restauratorul, care este urmasul unui taran poet, ale carui lucrari sint pastrate la Academia Romana.

„N-am facut grajduri de CAP, am facut biserici“
Bisericii de la Ieud-Deal i s-au adaugat alte 67 de biserici restaurate, fie ele de lemn sau de zid, noua construite noi, din temelie, si zece reconstituite, adica demontate birna cu birna si transportate la diferite muzee din tara sau la parohii de la sate. „Iaca, am 47 de ani de activitate de restaurare, asta e activitatea mea. Toata viata mea nu am facut grajduri de CAP, ci am facut restaurari de monumente istorice si imi pare bine si is bucuros si mindru ca las in urma mea ceva. Si, mai ales, ce e mai important, las inca patru baieti care imi urmeaza. Ei sint a patra generatie“, povesteste mindru tatal.

„Bunicul meu, Gavrila Hotico, in anul 1936, a dus biserica de la Dragomiresti la Muzeul Satului din Bucuresti. Din Dragomiresti, a luat bunicul meu biserica, impreuna cu domnul Gusti (n.r., sociologul Dimitrie Gusti), fie iertat, cel care a infiintat Muzeul Satului. Eu am venit din urma, ca nepot, si am construit alta pe acelasi loc, o biserica de care sint foarte mindru“, spune restauratorul, care crede ca „cineva“ aranjeaza aceste lucruri, acolo sus.

Iarna troite, vara biserici
Gavrila Hotico a intrat „intr-al 68-lea an“ de viata, insa nici nu se gindeste la pensionare. In atelierul amenajat linga casa, doi dintre baietii sai sculpteaza de zor doi piloni care urmeaza sa fie dusi in Italia, la o comanda, impreuna cu cruce de lemn. In casa Hotico, timp pentru troite sau cruci se gaseste doar iarna, cind maestrul nu e la vreun santier prin tara.

In timpul verii, restauratorul este plecat pe santiere majoritatea timpului. Este asa de ocupat ca a fost nevoit de curind sa refuze o oferta de lucru la cunoscuta manastire moldoveneasca de la Voronet pentru ca are angajament in alta parte. Cind nu are comenzi, Gavrila Hotico trebaluieste prin in curte. Recent, si-a ridicat o casa cu etaj, bineinteles din lemn, iar gospodaria lui o ghicesti de la o posta, datorita portii maramurese care troneaza, impunatoare, la intrarea in curtea maestrului.

Noua ani petrecuti la Cluj
Garvila Hotico a locuit noua ani la Cluj-Napoca si a lucrat in cadrul depozitului Directiei de Monumente, care distribuia pe atunci materiale de constructii pentru santierele din tot Ardealul.

„Am ramas cu ceva in suflet legat de Clujul de atunci. Tin minte ca daca in statia de autobuz sau troleibuz - ca tramvaie nu erau pe atunci - eram 50 de barbati si o femeie, nu urca nici un barbat pina nu urca doamna respectiva“, rememoreaza Gavrila Hotico regulile vechi de eticheta, respectate pe acea vreme cu sfintenie.

Nici baia comunala din Piata Mihai Viteazul nu a uitat-o maramureseanul. Acolo se mergea simbata, si intrarea era 50 de bani, insa numai pe baza de carnet de sindicat, cu cotizatia platita la zi. Trecea des si pe la autoservirea de ziare de pe strada Horea, unde tot pentru 50 de bani putea sa cumpere un ziar.

„Faceam 20 de ore cu trenul de la Cluj pina la Iza (n.r., gara CFR care deserveste majoritatea satelor aflate pe Valea Izei). O data la doua-trei saptamini veneam acasa“, isi aminteste Gavrila, iar sotia sa, Ioana, adauga, rizind: „Aiesta mi-i cu flotant in casa la mine“.

Bisericile din Hoia ale lui Gavrila Hotico
La Cluj, Gavrila Hotico a adus trei biserici in Hoia, in parcul Muzeului Etnografic „Transilvania“. „In septembrie ’63, am dus biserica Chirales, din comuna natala a Preasfintitului Teofil Hereanu, episcopul Clujului. In ’64, am dus la Cluj una din Petrind, iar in ’67-’68, am dus biserica lui Nicola Ursu, a lui Horea, din Cizer. Tot in Hoia am dus o gospodarie completa din Galda de Sus, datata la sfirsitul secolului al XVIII-lea“, isi aminteste Hotico. El a adus, in ’72-'73, si biserica de lemn pe la care se perinda mii de oameni la manastirea Nicula.

„Cu o echipa de 16-18 muncitori, ne ia doua saptamini pina demontam o biserica de lemn. Remontarea dureaza si mai mult, cam doua-trei luni“, explica maestrul.

Biserica lui Horea i-a luat cel mai mult timp la remontare, deoarece a fost nevoit sa inlocuiasca piesele putrede ale lacasului vechi de doua secole jumate si sa ii faca o fundatie solida. (Camelia SISKO, foto Rec Play Films)
 

.