Cum sa ne apropiem de Sfanta Scriptura

Cum sa ne apropiem de Sfanta Scriptura Mareste imaginea.

Am vorbit ultima dată pe scurt despre felul în care ar trebui să ne apropiem de Sfânta Scriptură atunci când vrem să citim din ea. Aş vrea să revin la acest aspect. V-am citat cuvintele Sfântului Serafim, care spune că trebuie să citim Scriptura pe genunchi, nu în mod necesar cei trupeşti, ci în sensul că e de dorit să avem o astfel de atitudine evlavioasă faţă de ea ca şi cum ne-am aşeza în genunchi înaintea Dumnezeului celui Viu Care urmează să ne grăiască.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nici măcar nu ar trebui să atingem Cartea Evangheliilor fără să ne spălăm pe mâini. Şi, din nou, nu vorbeşte doar despre o spălare fizică, fiindcă putem fi complet nepăsători faţă de faptă în ceea ce priveşte omul lăuntric, dar trebuie să ne raportăm la această carte ca la un obiect sfânt.

Mariamna ne-a vorbit despre icoană ca fiind Numele lui Dumnezeu exprimat în linie şi culoare. Evanghelia este Numele lui Dumnezeu exprimat în cuvinte, icoana lui Dumnezeu în cuvinte, iar despre Evanghelii să reţinem două lucruri. Pe de-o parte, Evanghelia este, evident, cuvântul lui Dumnezeu, este Dumnezeu Care ne vorbeşte.

Dar pe de altă parte, cuvântul lui Dumnezeu nu este doar cuvânt semantic; este o persoană. Iar Cartea Evangheliilor este o icoană. Este o prezenţă. Nu reprezintă doar cuvintele lui Dumnezeu, ci EIristos în prezenţa noastră, noi în prezenţa lui Hristos, ascultându-L în timp ce vorbeşte sau venerându-L când El tace sau stând în uimire când cuvintele pe care El le grăieşte nu ne sunt adresate nouă, ştiind că alţii aud cuvintele care sunt mai presus de înţelegerea noastră.

Gândiţi-vă la mulţimea care-L înconjura pe Domnul în timpul slujirii Sale pământeşti. Tot ceea ce este consemnat acolo în cuvintele lui Hristos a fost un răspuns la o problemă concretă sau o remarcă despre o persoană concretă, reală. Nu există afirmaţii generale despre chestiuni teologice sau duhovniceşti. Tot ceea ce a spus Hristos a fost adresat cuiva: o persoană anume, ucenicii, mulţimea. Poate fi un păcătos. Poate fi cineva care a păşit pe pragul vieţii veşnice sau care a pierdut-o.

Dar întotdeauna cuvântul este adresat personal. Şi cât de adesea ar trebui să fim impresionaţi de faptul că o întrebare este pusă de cineva din mulţime, iar Hristos îi răspunde. Şi evident că nu este decât o singură persoană care înţelege deplin, fiindcă El răspunde la întrebarea lui sau a ei. Există un fel de oameni pentru care întrebarea care s-a cristalizat în mintea şi inima persoanei care a întrebat a lâncezit fără să afle caracterul concret al formei în cuvinte. Au ascultat şi şi-au spus: „Da, a dat un răspuns plin de miez. Totuşi nu pot înţelege deplin. Trebuie mai întâi să-mi înţeleg întrebarea şi dinlăuntrul întrebării mele voi primi răspunsul Lui".

Iar alţii, mulţi probabil, ridică din umăr şi spun: „Nu înţelegem despre ce vorbeşte. Cum adică să-I mâncăm trupul?". Sau: „La ce se referă? Pleacă într-o ţară îndepărtată?".

Şi cu noi se întâmplă la fel. Sunt clipe în care citim cuvântul şi ne raportăm direct la el. Sunt clipe în care avem o intuiţie despre înţelesul său. Apoi, îl putem depozita în inima şi mintea noastră, dar în primul rând în inima noastră, în centrul fiinţei noastre, nu în locaşul emoţiilor, aşteptând momentul în care vom fi maturi pentru a auzi şi a răspunde. Şi mai sunt clipe triste când ridicăm din umeri, mişcăm cu amar din cap şi spunem:

„Nu pot nici măcar să încerc să înţeleg ce vrea să spună Domnul şi Dumnezeul meu. Cât de departe sunt încă de cugetul, inima, voia şi înţelegerea Sa!".

Aceste abordări sunt importante atunci când citim Scripturile, atitudinea de închinare, de adorare, apropierea trupească de ele prin lectură sau prin ascultare.

Dar să ne amintim o veche zicere, cum că omul nu poate înţelege Scriptura cu mintea proprie. Doar prin devenirea ceea ce Scriptura ne învaţă începem să înţelegem semnificaţia cuvântului rostit de Dumnezeu în Hristos.

Şi, prin urmare, există un îndemn la asceză pentru noi aici, ca să devenim împlinitori a ceea ce înţelegem - puţin sau mult - fiindcă nu putem desluşi deplin gândul lui Dumnezeu care se va dezvălui veşnic înaintea noastră, chemându-ne în largul dumnezeieştii înţelegeri [vederi]. Dar trebuie să învăţăm să fim şi să facem cât am înţeles.

Există o deosebire între a face şi a fi. Poruncile Vechiului Testament erau cuvintele lui Dumnezeu care defineau un chip de vieţuire. Cel care era credincios acestui chip de vieţuire, care nu încălcase niciodată poruncile, adică nu trecuse vreodată graniţa din tărâmul lui Dumnezeu în cel al vrăjmaşului, putea spune: „Eu sunt drept înaintea lui Dumnezeu". Dar acest lucru nu este valabil şi în cazul poruncilor lui Hristos, fiindcă poruncile Vechiului Testament care au demonstrat adeziunea noastră la ele, loialitatea noastră deplină, fermă faţă de Dumnezeul nostru şi Domnul nostru ar putea să ne facă drepţi, dar nu şi să ne dăruiască viaţa veşnică. Dimpotrivă, citim în Evanghelii că, atunci când vom fi împlinit tot ceea ce v-am spus vouă, spune Domnul, amintiţi-vă că sunteţi slugi netrebnice", fiindcă fapta nu este de ajuns. Ar putea fi începutul ascultării noastre, nu doar în actul de a asculta, ci în încorporarea în toate chipurile a vieţii despre care am auzit. Dar pasul următor este să ne identificăm intr-atât cu poruncile, încât acestea să nu mai fie o poruncă dată din afară, ci să fi devenit propria noastră voinţă. Atunci când spunem: „Facă-se voia Ta"', nu înseamnă că îi cerem Domnului să-Şi forţeze voia în circumstanţele noastre sau în viaţa lumii înconjurătoare, ci ca El să acţioneze astfel încât voia noastră şi voia Lui să devină una, să fie în armonie desăvârşită, aşa cum voia omenească a lui Hristos era voia lui Dumnezeu, nu prin absorbirea voii Sale omeneşti în voia dumnezeiască, ci prin stabilirea unei armonii desăvârşite, niciodată neloială, şi a unei înţelegeri între cele două.

Aşadar, vreau să accentuez că primul pas în citirea Evangheliei este să încercăm să înţelegem cugetul lui Hristos aşa cum este exprimat în aceste cuvinte, fiindcă este singura modalitate prin care îl putem desluşi. Şi apoi în rugăciune, în răgaz, în faptă, în sporirea într-o comuniune tot mai profundă cu Dumnezeu, să încercăm să dobândim cugetul lui Hristos pentru ca fapta noastră să izvorască dinlăuntrul nostru, să nu fie un act de supunere, ci de comuniune.

Dar şi pentru acest lucru este nevoie de disciplină. Aceasta este atitudinea ucenicului credincios, loial, smerit, care ascultă cu întreaga sa fiinţă. Şi atunci când descoperă că este în contradicţie cu Stăpânul său, el simte că nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor şi se pocăieşte, zicând: „Doamne, iartă-mă! Atâta timp mi-am închipuit că sunt ucenicul Tău şi acum îmi dau seama că sunt departe de o comuniune adevărată a întregii mele fiinţe cu Tine".

Restul ţine de lucrarea lui Dumnezeu. Tot ce putem face - şi asupra acestui aspect aş vrea să revin cu altă ocazie - este să oferim o formă minţii noastre, sentimentelor noastre, şi nu vorbesc aici de emoţiile noastre, ci de capacitatea noastră de a răspunde cu inima. Ştim din experienţă deosebirea dintre a răspunde cu inima şi a fi stârnit emoţional de un agent exterior trupurilor noastre. Dar pentru moment, voi spune doar aceasta: trebuie să citim Evanghelia în felul despre care am vorbit pentru a fi modelaţi, făuriţi, pentru a fi frânţi, dacă este necesar, pentru a fi cuceriţi, fiindcă doar aşa poate Domnul şi Dumnezeul nostru să stăpânească în viaţa noastră; nu ca un despot, ci precum modelul de domnitor despre care vorbeşte Sfântul loan Gură de Aur: „Oricine poate domni. Dar numai împăratul îşi poate da viaţa pentru supuşii săi". Hristos a împlinit ce ţinea de El. Care va fi răspunsul nostru?

Putem da un răspuns numai dacă suntem cu adevărat conştienţi de semnificaţia faptului că Domnul şi Dumnezeul nostru a devenit om, unul dintre noi, a luat asupra Sa conflictul dintre Dumnezeu şi omul căzut şi l-a împăcat întru Sine, deplin conştienţi că a ales să fie simultan şi paradoxal în acelaşi timp atât cu oamenii, chiar şi în înstrăinarea lor de Dumnezeu, cât şi cu Dumnezeu, chiar respins de om, şi deplin conştienţi că din această cauză El a murit moartea noastră şi ne-a mântuit prin moartea Sa şi ne-a deschis porţile Învierii.

Trebuie să învăţăm, aşadar, să înţelegem cât de reale sunt aceste lucruri, să înţelegem că ele nu sunt simboluri, metafore şi basme. întotdeauna există în viaţa noastră pericolul de a înlocui asprimea, duritatea, realitatea crudă a Răstignirii cu imaginea paşnică a unei cruciuliţe de fildeş. Intotdeauna există primejdia de a înlocui drama din Vinerea cea Mare cu melodii şi rugăciuni liturgice fără să pătrundem în esenţa dramei. într-adevăr, nu ne putem raporta la ea ca şi cum învierea nu s-ar fi petrecut. Ea este încă acolo fiindcă, atât timp cât lumea are nevoie de mântuire, Hristos cel înviat încă poartă pe trupul Său urmele răstignirii, semnul cuielor, semnul cununii de spini, rana din coasta Sa, vânătaia de pe umeri cauzată de crucea pe care a cărat-o. Atât timp cât mai există un singur păcătos, putem spune, într-un anumit sens, că nu s-au vindecat rănile lui Hristos cel înviat. Şi trebuie să înţelegem că responsabilitatea pentru aceasta zace în fiecare dintre noi. Dacă mai avem puţină recunoştinţă, o oarecare percepţie a realităţii acelor lucruri pe care le propovăduim şi practicăm, atunci să tragem concluzii personale, directe; să ne asumăm consecinţele.

Din acest motiv Sfântul Isaac Sirul şi alţi sfinţi, chiar până în timpurile noastre, au repetat neîncetat că creştinismul ortodox nu este o chestiune de experienţă mistică, nu înseamnă a primi nişte daruri, din când în când, de la Dumnezeu menite a ne stârni. (Amintiţi-vă de cuvintele Sfântului Pavel: „Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul") Nu. Ci miezul creştinismului este strădania ascetică pentru a dobândi, cu îndrăzneală, determinare, silinţă, loialitatea faţă de Hristos.

Ceea ce am spus la început despre chipul în care trebuie să ne raportăm, la Hristos când citim Evanghelia ar putea fi aplicat, de asemenea, felului în care ne raportăm la rugăciunile Bisericii şi la rugăciunile către sfinţi: rugăciunile de dimineaţă, de seară, Vecerniile, Utreniile şi celelalte slujbe. Trebuie să le întrebuinţăm pentru a fi părtaşi la cugetul celor care sunt mai mari decât noi, să învăţăm de la ei cu ce sentimente trebuie să se apropie omul de Dumnezeu, să înveţe de la ei cum trebuie să fie dispoziţia minţii, inimii, cum trebuie să fie voinţa şi fiinţa noastră înaintea lui Dumnezeu pentru ca El să ne poată folosi ca pe un instrument muzical şi să cânte pe corzile acordate la tonalitatea potrivită o melodie tot mai bogată despre frumuseţe şi sfinţenie.

Sunt însă câteva lucruri în privinţa cărora trebuie să fim cu luare aminte. Primul este să nu cădem în înşelare. Când citim rugăciunile de seară şi de dimineaţă, citim rugăciuni care nu sunt făurite prin studiu ştiinţific, ci au izvorât precum un strigăt de durere, precum sângele, precum un geamăt de agonie sau un gest de recunoştinţă din experienţa de viaţă a unor bărbaţi şi femei. Şi, prin urmare, nu ne putem aştepta să ne putem identifica zilnic cu aceste rugăciuni sau cu părţi din aceste rugăciuni atât de felurite. Ar fi o neghiobie din partea noastră să credem că ne putem identifica, în scurtul interval de timp pe care-l dedicăm rugăciunilor de seară sau de dimineaţă, ai experienţele duhovniceşti ale Sfinţilor Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Simeon Metafrastul sau Marcu Ascetul şi cu acei sfinţi ale căror nume nu sunt menţionate în titlul rugăciunii, care le-au adus lui Dumnezeu ca însumare a experienţei lor, culminând chiar în acel moment în aceste cuvinte. Aşadar, le întrebuinţăm fiind conştienţi că trebuie să îi fim recunoscători lui Dumnezeu dacă reuşim să recunoaştem în noi un cuvânt, o expresie din aceste rugăciuni. Dar aceasta înseamnă cu mult mai mult decât să spui mecanic aceste rugăciuni dimineaţa şi seara, după ce ai petrecut o zi total diferită de ceea ce doresc să transmită cuvintele şi conţinutul rugăciunilor.

Trebuie să ne acordăm timp pentru a reflecta asupra conţinutului acestor rugăciuni, la cuvintele lor, la experienţa care a aflat expresie în gândire şi a înflorit sau poate a fost redusă la o formă accesibilă în cuvintele acestei rugăciuni, să ne întrebăm: ce ştiu despre ceea ce citesc aici? înţeleg cuvintele? Au ele vreo importanţă în viaţa mea? Se regăsesc în vocabularul meu? Există câtuşi de puţin în experienţa mea? Apoi trebuie să ne întoarcem la textul rugăciunii şi să încercăm să înţelegem ce transmite acesta lui Dumnezeu şi nouă. Şi apoi, din momentul în care am înţeles ce înseamnă, trebuie să ne întrebăm: cum pot să trăiesc, cum pot să fac ca aceste cuvinte pe care le-am citit să se întrupeze în viaţa mea? Putem îndeplini acest deziderat în mai multe feluri. în primul rând, când mă apuc de rugăciune, aşa nesigur cum sunt în privinţa capacităţii de a-i putea răspunde, mă rog sfântului care a rostit aceste cuvinte, care a trăit conţinutul rugăciunilor, de exemplu: „Sfinte Vasile, Sfinte Ioan, Sfinte Marcu, eu mă voi ruga cu cuvintele tale într-un chip atât de neghiob... Roagă-te pentru mine ca să pot înţelege câtuşi de puţin, să pot atinge măcar poala experienţei pe care ai trăit-o, şi primeşte această rugăciune anemică, slabă a mea şi du-o înaintea lui Dumnezeu, spunând: «Iată un om care doreşte să se împărtăşească cu Tine prin mine fiindcă eu sunt o culoare a spectrului, în timp ce Tu eşti lumina cea de nepătruns. Primeşte această rugăciune şi răspunde la ea, dăruind înţelegere şi sporire duhovnicească, înţelepciune şi înnoire a vieţii acestuia»".

Am fost învăţat ceva ce am respectat întreaga viaţă: atunci când mă apuc de rugăciune este posibil să nu am o dispoziţie sufletească adecvată. Şi-am fost sfătuit ca înainte de rugăciune să tac câteva clipe, să mă rog sfântului de a cărui rugăciune mă voi apropia cu evlavie, cu deschidere, cu un sentiment de uimire, să citesc o propoziţie, să tac din nou câteva clipe, apoi să fac o metanie pentru a implica nu doar mintea şi răspunsul inimii, ci chiar şi propriul meu trup, şi să o repet după această metanie, apoi să mă ridic, să o repet în tăcere, cu seninătate, şi iar să o repet. Făcând astfel, într-adevăr, rugăciunile de dimineaţă şi de seară durează două ore sau două ore şi jumătate. Dacă nu ne putem permite această durată mare de timp, fie din cauză că suntem slabi de inimă, leneşi sau pe bună dreptate obosiţi sau fără mult timp la dispoziţie, putem alege cele câteva rugăciuni la care deja putem răspunde şi să le rostim până ce sunt ele dăruite în noi sau, ca să folosesc o expresie a Sfântului Teofan Zăvorâtul, se înfig în inima noastră ca un pumnal, făcând sângele inimii noastre să curgă ca un răspuns sincer la aceste cuvinte şi gânduri. Sfântul Teofan este conştient de faptul că nu fiecare om are atât de mult timp la dispoziţie şi, aşadar, spune următoarele: socoteşte cam cât timp poţi acorda pentru rugăciune. Pune alarma de la ceas să sune. Şi apoi roagă-te cu toată fiinţa, trupul, mintea, inima şi voinţa ta, cu toată puterea şi toată fragilitatea, cu toată deschiderea şi toată împotrivirea. Roagă-te astfel în intervalul de timp stabilit pentru rugăciune. Şi dacă descoperi că ţi-a mai rămas timp să citeşti doar primele rânduri ale psalmului introductiv, socoteşte că ai citit întreaga Vecernie. Fiindcă întregul scop al rugăciunii nu este să citim o slujbă de la un capăt la celălalt, ci să trecem cu toată fiinţa noastră prin sentimentele pe care aceste slujbe trebuie să le stârnească în noi.

Dar mai este un lucru. Să ne amintim că, indiferent de ce îi cerem lui Dumnezeu, trebuie ca eu însumi să mă străduiesc să îndeplinesc aceasta în cursul zilei. Nu este de ajuns să-I cer lui Dumnezeu să-mi dea un duh cucernic, să-mi dea prilejul să împlinesc voia Sa, să fiu atent la mişcarea Duhului înlăuntrul meu şi la situaţia în care mă aflu.

Revin la sfatul pe care l-am primit şi pe care îl consider deosebit de preţios: luaţi una dintre rugăciunile cu care vă rugaţi mai uşor, cea care vă merge la inimă, una prin care o puteţi înţelege şi analiza cu un răspuns din miezul fiinţei voastre, sau o rugăciune care se potriveşte cu anumite aspecte ale vieţii de zi cu zi. Iar exemplul pe care aş vrea să vi-l dau sunt cele 24 de rugăciuni scurte ale Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care le găsiţi în rânduiala rugăciunilor de dimineaţă. Fiecare dintre ele îi cere una sau alta lui Dumnezeu: dă-mi răbdare, lărgime de inimă şi smerenie. A-i spune lui Dumnezeu „dă-mi" implică „mă voi deschide pentru a primi". Iar omul nu se deschide pentru a primi doar întinzându-şi mâinile şi spunând: „Dă-mi". Dar ce aşteptăm? Ne deschidem doar când ne forţăm pentru a ne deschide. Şi asta înseamnă că trebuie, dacă spunem: „Doamne, dă-mi răbdare", să fim pregătiţi să întâlnim fiecare persoană, fiecare situaţie, fie că se dezvoltă, se naşte înlă- untrul nostru, fie că ne întâmpină din afară, ca o ocazie de Dumnezeu dăruită să învăţăm şi să împlinim acea virtute anumită.

V-am mai spus povestea unui sfânt apusean, Filip din Neri, care era lipsit de răbdare şi se certase cu aproape toţi fraţii din mănăstirea sa. Intr-o zi şi-a dat seama cu consternare de incapacitatea sa de a răspunde cu răbdare la provocări. S-a dus în biserică, s-a aruncat la picioarele unei statui care-L reprezenta pe Flristos şi a spus: „Doamne, dă-mi răbdare". După ce a terminat rugăciunea, s-a întors în mănăstire. Pe cale s-a întâlnit cu unul dintre fraţii cu care nu se certase niciodată. Acesta a spus ceva ce i-a stârnit mânia. Apoi l-a întâlnit pe un altul şi i s-a plâns acestuia care, în loc să arate compasiune şi înţelegere, a spus: „Foarte bine ţi-a făcut!". Filip s-a despărţit de acesta înfuriat. Dar după câteva clipe s-a oprit. A fugit înapoi în biserică, a căzut în genunchi înaintea statuii lui Hristos şi a spus: „Doamne, oare nu ţi-am cerut să-mi dai răbdare?". Iar din statuie s-a auzit o voce spunând: „Da, aşa e, iar Eu îţi înmulţesc ocaziile pentru ca tu să o dobândeşti".

Ei bine, atât am avut de spus despre abordarea ascetică a rugăciunii şi a citirii Evangheliei. Desigur, mai sunt şi alte abordări, dar nu le voi discuta aici. Eu vorbesc despre asceză, iar aceasta se regăseşte în faptă, în ascultare şi în a învăţa să fii bine acordat pentru ca mâna lui Dumnezeu să facă să cânte toate strunele fiinţei şi să sune precum harpa lui Aeolus când era atinsă de suflarea vântului. Acest lucru trebuie să-l învăţăm ascetic, fiindcă nu este ceva ce poate fi însuşit în chip firesc.

MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ

FRAGMENT DIN CARTEA "ASCEZA şi CĂSĂTORIA", Editura Sophia

Cumpara cartea "Asceza si casatoria"

 

Pe aceeaşi temă

13 August 2019

Vizualizari: 455

Voteaza:

Cum sa ne apropiem de Sfanta Scriptura 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

sfanta scriptura biblia

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE