Porunca iubirii

• « Inapoi
• Inainte »

Porunca iubirii

Cinstiti parinti, iubiti frati si iubiti credinciosi, in seara aceasta vom starui cu gandul putin asupra celei mai mari dintre poruncile lui Dumnezeu date omului si anume asupra poruncii iubirii. Cuvantul imi va fi despre porunca iubirii.

Stim din Sfanta Evanghelie ca Domnul Hristos a fost intrebat care este cea mai mare porunca din lege. Dupa marturia Sfantului Evangelist Marcu, la aceasta intrebare Domnul Hristos a raspus ca cea dintai porunca este "Asculta Israele, Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, sa nu ai alti dumnezei afara de Mine". Si: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau si din toata puterea ta. Aceasta este cea dintai si cea mai mare si a doua asemenea acesteia este: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Marcu 12, 29-31). In Sfanta Evangelie de la Matei e cuvantul acesta al Mantuitorului cu adaosul: "In aceste doua porunci toata Legea si proorocii atarna" (Matei 22, 40). In Sfanta Evanghelie de la Marcu se spune mai departe ca fariseul care L-a intrebat pe Domnul Hristos despre aceasta porunca, afland raspunsul Mantuitorului, a zis: "Bine ai grait Invatatorule. Ca unul este Dumnezeu si afara de El nu este altul. Si a-L iubi pe El mai mult decat orice si a iubi pe aproapele tau ca pe tine insuti este mai mult decat toate arderile de tot si decat toate jertfele". Si Domnul Hristos a zis catre el: "Nu esti departe de imparatia lui Dumnezeu" (Marcu 12, 32-34). In expunerea pe care o face Sfantul Evanghelist Marcu in aceasta privinta se accentueaza importanta pe care o are porunca iubirii.

Mai este in Sfanta Evanghelie de la Luca un text din care intelegem ca Domnul Hristos a fost intrebat de un invatator de lege despre ceea ce trebuie sa faca omul. De fapt intrebarea a fost asa: "Ce sa fac eu ca sa am viata de veci?". La aceasta Domnul Hristos a raspuns tot printr-o intrebare, si anume a zis: "In Lege ce este scris, cum citesti?" si invatatorul de lege a zis ca in Lege e scris - de fapt a facut un rezumat al Legii - "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau si din toata puterea ta si pe aproapele tau ca pe tine insuti". Si Domnul Hristos a zis: "Bine ai grait, fa aceasta si vei fi viu" (Luca 10, 25-28).

Cu toate acestea, cu toate ca a ramas in constiinta credinciosilor prin Sfanta Evanghelie adevarul ca cea mai mare porunca este porunca iubirii, trebuie sa recunoastem ca aceasta porunca este putin indeplinita si mai ales la masurile la care se cere implinirea acestei porunci.

In Sfanta Evanghelie de la Ioan avem cuvantul Mantuitorului care zice: "Daca Ma iubeste cineva, va pazi poruncile Mele si-l voi iubi si Eu si Ma voi arata lui" (Ioan 14, 21) si mai departe: "Daca cineva pazeste cuvantul Meu, Tatal Meu il va iubi si Vom veni la el si ne vom face locas" (Ioan 14, 23).

Mai avem cuvinte tot in legatura cu porunca iubirii, tot in Sfanta Evanghelie de la Ioan, anume cuvantul spus de Mantuitorul nostru Iisus Hristos: "Porunca noua va dau voua sa va iubiti unii pe altii precum si Eu v-am iubit pe voi si mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are ca sufletul sau sa si-l puna pentru prietenii sai" (Ioan 15, 12-13), si stim ca a zis Domnul Hristos si cuvantul: "Dupa aceasta vor cunoaste oamenii ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea iubire unii catre altii" (Ioan 13, 35).

Asadar sunt legate cele doua porunci care de fapt sunt doua infatisari ale aceleiasi porunci, iubirea fata de Dumnezeu si iubirea fata de aproapele. In ce priveste iubirea fata de Dumnezeu, este o iubire la masurile la care poate ajunge cineva. Nu este o masura a iubirii, ci din toata puterea omului, iar in ceea ce priveste iubirea de aproapele, este masura iubirii fata de tine insuti, fata de noi insine: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti".

Mai are Domnul Hristos si precizarea ca aproapele nostru, chiar daca este dusmanul nostru, tot trebuie cuprins in iubirea noastra: "Iubiti pe vrasmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si va rugati pentru cei ce va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, care rasare soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaia peste cei drepti si peste cei nedrepti" (Matei 5, 44-45). E un cuvant pe care-l gasim in cuprinsul predicii de pe munte si e consemnat in cuprinsul Evangheliei de la Matei.

Asadar Domnul Hristos vrea sa se inmulteasca iubirea, sa se inmulteasca iubirea pentru ca inmultindu-se iubirea se inmulteste si fericirea. Cel care iubeste este fericit. Niciodata nu e omul mai fericit decat atunci cand iubeste si cand se stie iubit, ori Domnul Hristos vrea sa reglementeze capacitatea iubitoare pe care o are fiecare om. Fiecare om are in sufletul sau sadita putere de iubire, numai ca aceasta putere este intrebuintata nu totdeauna in masurile la care cere Dumnezeu sa fie implinita si sa fie lucratoare aceasta iubire, aceasta putere iubitoare, ci e foarte diferita asezarea oamenilor in ceea ce priveste capacitatea de iubire, adica felul cum isi manifesta iubirea. Sfantul Apostol Pavel in epistola I catre Corinteni in capitolul 13 are niste cuvinte in legatura cu dragostea, care e acelasi lucru cu iubirea. A iubi sau a indragi este acelasi lucru. A iubi pe cineva inseamna a-ti fi drag de el si cuvantul iubire se poate exprima foarte bine si prin cuvantul dragoste. Sfantul Apostol Pavel are o prezentare a iubirii cu titlul de dragoste. Bineinteles ca el cand a zis dragoste nu s-a gandit la ce ne gandim noi uneori cand e vorba de cuvantul dragoste, ci s-a gandit la iubirea asa cum trebuie ea sa fie in sufletul unui crestin. Intr-un capitol, capitolul 13, in intreg capitolul, Sfantul Apostol Pavel are aprecieri asupra iubirii si prezinta iubirea ca cea mai inalta dintre virtuti. De fapt iubirea, ca porunca, este cea mai inalta dintre porunci, si ca virtute, este cea mai inalta dintre virtuti. Si vorbind despre iubire ca despre o harisma, o prezinta ca fiind o cale mai presus de orice alta cale, ca un lucru care trebuie urmarit mai presus de orice altceva.

Cand e vorba de a implini poruncile lui Dumnezeu, noi suntem datori cu implinirea tuturor poruncilor, cu implinirea celor zece porunci, cu implinirea altora dintre poruncile cate sunt in Sfanta Scriptura, suntem datori cu implinirea tuturor poruncilor. Dar atentia noastra ar trebui sa fie mai ales la porunca cea mai cuprinzatoare, si porunca aceasta cuprinzatoare Sfantul Apostol Pavel o prezinta ca realizare, ca virtute, a fi cea mai inalta dintre virtuti, virtutea care ramane in vesnicie. Mai intai, spune Sfantul Apostol Pavel, ea este mai presus de vorbirea in limbi, care era o harisma a vremii Sfantului Apostol Pavel. Chiar zice asa: "De-as vorbi in limbile omenesti si ingeresti, daca nu am dragoste m-am facut arama sunatoare si chimval rasunator" (I Corinteni 13, 1). E ceva exterior sa vorbesti in limbi insuflate de Dumnezeu, indiferent cum a fost lucrul acesta, pentru ca noi astazi nu mai stim cum a fost deoarece nu s-a continuat darul acesta. In secolul al IV-lea Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca vorbirea in limbi a incetat. Pe vremea Sfantului Ioan Gura de Aur nu mai era harisma vorbirii in limbi, asa ca noi n-avem de unde sa stim cum a fost. Ceea ce stim sigur este ca la Pogorarea Duhului Sfant, cei care au primit pe Duhul Sfant, Sfintii Apostoli, au vorbit in limbi necunoscute de ei pana atunci, dar intelese de cei care ii auzeau vorbind si ca "spuneau maririle lui Dumnezeu".

Deci Sfantul Apostol Pavel spune ca in cazul cand ar avea darul vorbirii in limbi, dar nu ar avea darul iubirii, in cazul acesta e o chestiune foarte exterioara, o chestiune care nu tine de adancurile fiintei omenesti si de ceea ce vrea Dumnezeu de fapt sa se implineasca in noi. "De-as avea credinta atata de multa incat sa mut si muntii, daca nu am dragoste, nimic nu sunt. Daca toata averea mea as face-o milostenie si trupul meu l-as da sa fie ars - bineinteles pentru Dumnezeu - daca nu am dragoste, nimic nu-mi foloseste" (I Corinteni 13, 2-3). Si dupa ce spune aceste cuvinte, prezinta cincisprezece insusiri ale iubirii sau cincisprezece moduri de manifestare ale dragostei si zice: "Dragostea rabda indelung, dragostea este plina de bunatate, dragostea nu stie de pizma, dragostea nu se lauda si nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu pune la socoteala raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (I Corinteni 13, 4-7). Daca ne gandim ca lista aceasta prezentata de Sfantul Apostol Pavel are inceputul cu indelunga-rabdarea si se sfarseste tot cu rabdarea, am putea zice ca, de fapt, pana la urma nu sunt cincisprezece, ci sunt paisprezece insusiri ale iubirii sau paisprezece moduri de manifestare ale iubirii.

Este important sa le cunoastem acestea pentru ca daca nu avem iubirea in lucrarea acestor moduri de manifestare, de la acestea pornind, putem sa ne intarim iubirea. Deci, avand indelunga-rabdare fata de cei care ne duc la nemultumiri, ne provoaca nemultumiri, ne facem cale catre iubire. Avand bunatate, pentru ca "dragostea este plina de bunatate", suntem mai aproape de iubire decat daca am avea rautate. Daca cineva se lauda si se trufeste, se distanteaza de ceilalti oameni, nu se apropie si atunci, stiind ca "dragostea nu se lauda si nu se trufeste", noi trebuie sa surpam in noi lauda si trufia ca sa ne facem cale catre ceilalti oameni si iubindu-i pe ei sa ne manifestam si iubirea noastra fata de Dumnezeu. "Dragostea nu se poarta cu necuviinta" zice Sfantul Apostol Pavel, cu alte cuvinte dragostea este politicoasa. Politetea este o lucrare care tine de firea obisnuita a omului, si cineva care iubeste nu poate sa fie necuviincios pentru ca daca nu e cuviincios, intr-un fel oarecare, nu are iubire. "Dragostea nu pune la socoteala raul", nu are in vedere raul, trece peste toate, pentru ca vrea sa manifeste iubirea, nu altceva. Si in sfarsit toate acestea sunt calitati ale iubirii sau sunt lucruri care duc spre iubire, spre dragoste.

Iubesti pe acela pe care il ai la suflet. Daca iubim pe Dumnezeu stiind ca Dumnezeu este iubire, noi trebuie sa avem in vedere faptul ca si omul trebuie sa fie iubire. Numai omul care-si insuseste virtutea aceasta si devine si el iubire se potriveste cu Dumnezeu care este iubire. Iubirea fata de Dumnezeu Il aduce pe Dumnezeu in sufletul nostru, in viata noastra, asa cum iubirea lui Dumnezeu fata de oameni il duce pe om in fiinta lui Dumnezeu. E o modalitate de a intra, prin iubire, omul in fiinta lui Dumnezeu si Dumnezeu in fiinta omului. Astazi a zis cineva sa spun poezia "Te port in mine". E o realitate. Cand iubesti pe cineva nu-l lasi in afara de tine, ci il cuprinzi in tine, il aduci in tine. Numai atunci il iubesti, cand il ai in suflet. Daca nu-l ai in suflet, nu-l iubesti.

Sfantul Maxim Marturisitorul in Filocalie, volumul II, are o scriere intitulata "Cele patru sute de capete despre dragoste". In scrierea aceasta el vorbeste despre mai multe feluri de dragoste in felul in care se manifesta dragostea omului. Vorbeste despre dragoste dupa porunca lui Dumnezeu, adica o dragoste care tine seama de porunca lui Dumnezeu de a iubi, vorbeste despre o dragoste fireasca, cum au iubire parintii fata de copii si copiii fata de parinti, care e o dragoste pe care o binecuvinteaza Dumnezeu asa cum binecuvinteaza dragostea cea dupa porunca, si este si o dragoste impotriva firii, cum au dragoste cei patimasi fata de cei care ii ajuta sa-si implineasca patimile. Sfantul Maxim Marturisitorul insa precizeaza ca dragostea dupa porunca este nascuta de nepatimire. Nu poate ajunge cineva sa-si manifeste iubirea fata de toti oamenii, asa cum trimite Dumnezeu soarele si ploaia peste cei vrednici si peste cei nevrednici, decat atunci cand a ajuns la nepatimire, cand nu mai face deosebire intre oameni ci se gandeste intai la Dumnezeu care porunceste iubirea.

Este foarte important sa stim lucrul acesta, ca exista o porunca a iubirii, adica nu e indiferent faptul ca iubesti sau nu iubesti, ci important este sa iubesti pentru ca asa porunceste Dumnezeu. Asta inseamna ca de cate ori ai o ezitare, de atatea ori trebuie sa te gandesti la faptul ca n-ai voie sa ai ezitare, ci trebuie sa te silesti sa-ti reversi iubirea fata de cel fata de care ai ezitare.

Adevarul este ca noi, la masurile la care suntem, in general nu suntem nici iubitori nici uratori. Stam cumva la cota zero, adica intre iubire si ura. Poate inclinati mai mult spre iubire, dar in orice caz nu la masurile la care ni se cere sa avem iubirea fata de oameni.

In general oamenii se manifesta spontan, adica cum le vine, dupa o expresie din partile de unde sunt eu, din satul meu: "cum le tapa dinlauntru". Asa cum ii vine, asa se manifesta, ori in privinta implinirii poruncilor noi trebuie sa avem in vedere o randuiala, si daca avem in vedere randuiala, atunci ne putem si disciplina prin porunca. Porunca are rost sa ne disciplineze, sa ne duca catre Dumnezeu, sa ne duca in fata lui Dumnezeu, sa ne apropie de Dumnezeu, si in masura in care ne apropiem de Dumnezeu ne si asemanam cu Dumnezeu.

In Pateric este prezentat Sfantul Macarie cel Mare ca un om care s-a facut "dumnezeu pamantesc". E o expresie care spune foarte mult si-i asa de indrazneata acesta expresie, parca nici nu-ti vine sa te gandesti la ea cand auzi asa ceva, anume ca Sfantul Macarie s-a facut dumnezeu pamantesc. Asta inseamna ca asa cum exista un Dumnezeu in cer, tot asa a fost un dumnezeu pe pamant, Sfantul Macarie. De ce? Se spune acolo de ce. Pentru ca asa cum Dumnezeu acopera lumea, tot asa si Sfantul Macarie acoperea pacatele oamenilor, pe cele pe care le vedea ca si cand nu le-ar fi vazut, si pe cele despre care auzea ca si cand n-ar fi auzit de ele (Pateric, Avva Macarie). De aceea s-a facut "dumnezeu pamantesc", pentru ca acoperea pacatele.

Este si in Sfanta Scriptura, in Epistola I Soborniceasca a Sfantului Apostol Petru, cuvantul ca "dragostea acopera multime de pacate" (I Petru 4, 8). Cand iubesti pe cineva completezi lipsurile lui, cand iubesti pe cineva il doresti ca om de cinste si atunci neaparat daca are pacate i le acoperi. Cand rascolesti pacatele, cand le pui in evidenta, cand scoti la iveala, cand vrei sa se stie pacatele cuiva, inseamna ca pe acela nu-l iubesti. Cand vin la mine oameni la spovedit si imi spun ca judeca pe altii zic: stii de ce-i judeci? Pentru ca nu-i iubesti. Daca iubesti pe cineva, il primesti cu defecte cu tot, si daca nu-l iubesti nici calitatile lui nu conteaza pentru tine, ori Dumnezeu vrea ca noi sa avem manifestari de oameni care iubesc, care fac sa fie ridicati aceia care vin in legatura cu noi. Am zis ca noi stam intr-un fel de neutralitate in ceea ce priveste iubirea, in intelesul ca de multe ori nu suntem doritori de rau pentru cineva, nu suntem uratori de oameni, dar nu suntem nici iubitori de oameni. Nu ma gandesc la niste performante de iubire, cum ar fi de exemplu ceea ce spune Sfantul Isaac Sirul ca cel care e iubitor de oameni, daca de zeci de ori pe zi ar fi dat focului pentru iubirea de oameni, tot nu s-ar satura de iubirea de oameni. Nu ma gandesc nici la masurile acelea pe care le are in vedere dupa fire in "Mantuirea pacatosilor", unde se spune ca fata de aproapele sa ai inima de mama pentru ca si in fire mama este mama numai pentru copiii ei, nu-i mama pentru toti copiii, pentru toata lumea. Totusi e o masura aceasta care trebuie chiar depasita unde se poate depasi si de cine se poate depasi.

Cand iubesti pe cineva, adaugi ceea ce-i lipseste si inlaturi ceea ce e rau adaugat la fiinta lui. In general parintii sunt iubitori fata de copii asa cum sunt copiii si cauta sa apara copiii in lumina cea mai buna posibila, chiar si atunci cand au pete, chiar si atunci cand au rautati. Asta o face iubirea, asa-i rostul iubirii.

Cine inainteaza in iubire, in iubirea cea dupa porunca, inainteaza numai in masura in care a ajuns la nepatimire. Asta nu inseamna ca nu pot exista niste nuante in iubire, si exista chiar nuante in iubire. Si Domnul Hristos a iubit pe unul dintre ucenici mai mult decat pe ceilalti pentru ca altfel nu se poate vorbi despre "ucenicul pe care-l iubea Iisus". Avem si noi voie sa iubim pe cineva mai mult decat pe altcineva, desi nepatimirea ar aduce si in privinta aceasta o egalitate sau o egalizare. Noi insa trebuie sa avem in vedere capacitatea iubitoare pe care ne-a dat-o Dumnezeu si sa o manifestam cat putem si acolo unde nu putem sa cerem ajutor de la Dumnezeu. Cand Domnul Hristos a randuit sa avem iubire si fata de cei care ne urasc pe noi, - sa-i iubim pentru ca vrea Dumnezeu sa-i iubim, in chip firesc si daca nu putem, sa ne impunem o atitudine iubitoare, - cand a randuit Domnul Hristos aceasta, a randuit pentru ca a vrut sa inmulteasca iubirea si inmultind iubirea sa inmulteasca fericirea. Cu cat ii iubim pe mai multi si mai mult, cu atat iubirea devine fericirea noastra si atunci se inmulteste o data cu iubirea si fericirea, si cu cat suntem mai limitati in iubire cu atat suntem mai limitati si in fericire.

Sfantul Evanghelist Ioan de doua ori afirma in intaia Epistola Soborniceasca ca "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8;16). Asta nu inseamna ca cine zice iubire zice Dumnezeu, ci inseamna ca in raportarea lui Dumnezeu fata de noi mai ales iubirea o putem vedea, cat e de bun Dumenezeu, cat e de iubitor Dumnezeu. Si aceasta o vedem din faptul ca a gasit Dumnezeu calea sa-l mantuiasca pe om, sa se apropie de om in maxima apropiere, randuind ca Fiul Sau Cel Unul-Nascut sa Se faca si Fiu al Omului, sa fie Dumnezeu adevarat si om adevarat.

Venirea in lume a Fiului lui Dumnezeu ne da incredintarea ca Dumnezeu este iubire si pentru noi. Si daca stim ca Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca si sa vina la cunostinta adevarului, stim si ca Dumnezeu este iubitor fata de toti aceia care vor sa intre in legatura cu El, ca nu Dumnezeu impiedica legatura noastra cu El, ci noi putem impiedica legatura noastra cu Dumnezeu. Parintele Arsenie Boca, Dumnezeu sa-l odihneasca, avea un cuvant care a ramas de la el si in scris, si anume ca "iubirea lui Dumnezeu fata de cel mai mare pacatos este mai mare decat iubirea celui mai mare sfant fata de Dumnezeu". Asta vrea sa spuna ca nu poate iubi un sfant pe Dumnezeu, chiar cel mai mare dintre sfinti, atat de mult cat iubeste Dumnezeu pe cel mai mare pacatos.

S-ar pune atunci o intrebare: cum totusi de sunt oameni care se pierd, care ratacesc de la bine? Se poate intampla una ca aceasta numai in masura in care omul nu vrea sa fie cu Dumnezeu - si Dumnezeu i-a dat libertate omului ca sa poata sa se departeze de El si sa poata chiar sa-L nege pe Dumnezeu - dar Dumnezeu e totdeauna gata sa-l primeasca pe om si Dumnezeu vrea ca si noi sa fim asemenea Lui, buni si iubitori de oameni.

Dumnezeu e milostiv si iubitor de oameni. Si noi trebuie sa fim milostivi si iubitori de oameni si mai ales sa ne cercetam mai ales in aceasta latura existentiala, sa ne cercetam pe noi insine unde suntem in ceea ce priveste iubirea. Sunt unii care, cand se spovedesc, incep: ca nu iubesc pe Dumnezeu, ca nu iubesc pe aproapele si asa mai departe. Sunt lucruri care de fapt nu sunt pacate in sine, in sensul ca nu faci un lucru pentru ca nu-l poti face, n-ai ajuns la masurile acelea sa iubesti pe Dumnezeu mai presus de orice si pe aproapele tau ca pe tine insuti, si numai Dumnezeu stie cand si cine poate ajunge la asta, dar calea e deschisa pentru asa ceva si fiind deschisa calea pentru iubire, e deschisa si calea pentru fericire. Ce putem noi sa facem ca sa se inmulteasca iubirea in sufletul nostru? Nu putem sa facem nimic altceva decat sa ne curatim, sa ne silim sa ni se curateasca sufletul, sa ni se inlature de pe suflet toate piedicile care le avem si sa pretuim iubirea mai mult decat orice altceva, pentru ca desavarsirea crestina in esenta consta in doua lucruri: in iubire si smerenie. Sfantul Isaac Sirul spune ca "desavarsirea este o prapastie de smerenie", o smerenie nesfarsita, iar Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Coloseni zice "invesmantati-va cu iubire care este legatura desavarsirii" (Coloseni 3, 14).

Lucrurile acestea nu vin de la sine. Noi trebuie sa ne cercetam pe noi insine si mai ales sa inmultim, in vederea iubirii, sa inmultim rugaciunea pentru oamenii pe care ii iubim, si pentru oamenii pe care nu-i iubim, si pentru oamenii fata de care avem o repulsie, fata de care avem indiferenta, fata de care avem rezerve, retineri. Daca ii avem in rugaciune, ii putem avea si in iubire. Daca vrem sa facem ceva pentru ei si pentru noi in acelasi timp, este de trebuinta sa inmultim rugaciunea, rugaciunea pentru inmultirea iubirii, si daca se inmulteste iubirea se implineste porunca lui Dumnezeu, si porunca lui Dumnezeu aduce mantuirea. Sfantul Marcu Ascetul spune ca "Hristos este ascuns in poruncile Sale si se descopera pe masura implinirii poruncilor". Temeiul pentru cuvantul acesta este ceea ce a spus Domnul Hristos: "cel ce Ma iubeste pazeste poruncile Mele si-l voi iubi si Eu si Ma voi arata lui" (Ioan 14, 21). E o chestiune practica pe care e bine sa o avem in vedere incepand dinspre om spre Dumnezeu, avandu-L in vedere pe Dumnezeu ca Cel ce este iubire si Cel ce ne iubeste, si avandu-L pe Dumnezeu in vedere in dorinta de a-L iubi mai presus de orice.

Dar sa nu uitam niciodata de om, de omul de langa noi, mai ales de omul de langa noi, pentru ca omul de langa noi este pus anume ca prin el sa ne inmultim iubirea. Spune in Pateric - Sfantul Antonie cel Mare are cuvantul acesta - ca "De la aproapele vine si viata si moartea. Ca daca folosim pe aproapele, pe fratele, pe Dumnezeu dobandim si daca gresim fratelui, lui Hristos gresim" iar Cuviosul Ioan Colov spunea ca "Nimeni nu cladeste o casa de la acoperis in jos ci de la temelie in sus" si intrebat fiind ce inseamna acest cuvant a zis: "Temelia este aproapele, ca pe el mai intai sa-l folosesc pentru ca de el atarna toate poruncile lui Hristos". Deci indreptarea noastra, inaintarea noastra, depasirea de noi insine este in masura in care relatiile noastre cu cei din jurul nostru, cu cei apropiati ai nostri, sunt bune.

Parintele Serafim, Dumnezeu sa-l odihneasca, mi-a spus odata cu ocazia unei spovedanii un cuvant scurt, si anume un cuvant de ordine: "sa te depasesti si sa te daruiesti". Nu mi-a dat nici o explicatie si m-am gandit eu singur ca ar fi vorba despre depasirea prin credinta si daruirea prin iubire. Adevarata depasire o realizeaza omul atunci cand, crezand in Dumnezeu, se sileste sa faca lucrurile lui Dumnezeu. Iar iubirea este daruire, adica iubirea pe de o parte este primire in suflet, pe de alta parte este daruire din suflet, si atunci, daca facem asa, raspundem la doua intrebari, la una care ne-o pune Domnul Hristos tuturor oamenilor: "Crezi tu in Fiul lui Dumnezeu?" si cealalta pe care o pune tuturor credinciosilor: "Ma iubesti tu pe Mine?", iar iubirea, porunca iubirii fata de Dumnezeu si fata de aproapele poate sa fie pentru noi si un prilej de emulatie in intelesul acesta ca a zis Domnul Hristos "Ma iubesti tu pe Mine", catre Sfantul Apostol Petru a zis, "Ma iubesti tu pe Mine mai mult decat acestia?" Adica putem sa ne silim sa iubim pe Dumnezeu si pe oameni cat putem noi mai mult si atunci suntem pe calea cea buna, suntem in cuprinsul fericirii, stim sa ne coboram la cel la care trebuie sa ne coboram si stim sa-l ridicam pe cel pe care trebuie sa-l ridicam. Cum se poate face aceasta o stie numai cel ce iubeste. Dumnezeu sa ne ajute.

• « Inapoi
• Inainte »