Aboneaza-te si afla in fiecare saptamana noutatile de pe CrestinOrtodox.ro
Parintele Teofil - icoana a intervalului
Orice miracol il intelegi dupa ce se stinge irevocabil. Inradacinati in huma melancoliei, nu mai stim sa traim cu intensitate decat amintirea. Pare ca judecam intotdeauna inaltimea dragostei prin comotia despartirii. E deconcertant modul in care ratam marile intalniri cu prezentul, sub un spectru paseist continuu, inecati in retorica crizei si revendicarea disolutiei actualitatii. Sub umbra Traditiei, parca, nu mai e chip sa scrutam prezentul: printr-o innascuta aplecare defetista, glisam pe certitudini vagi, recuzand cu un aer decrepit-sapiential existenta, hic et nunc, a exceptionalului.
Ca romani am stiut intotdeauna sa proslavim, cu asupra de masura, posteritatea: in perimetrul nostru, moartea converteste orice existenta in valoare. Aici, discursul este mereu encomiastic iar empatia, naiv disimulata. Poarta admiratiei noastre este deschisa, aproape grotesc, numai spre cimitir. La noi orice demers etic pare a fi restaurativ, orice cuvant evocator - un gen al necrologului, orice invingator - un adormit intru Domnul.
Constienti de aceasta rusinata demisiune, e timpul, credem, sa ne desfacem inima spre modelele vii. Iar viul trebuie privit nu ca fapt biologic, ci ca prezenta personala, fereastra al rostirii si actanta a rostuirii, cum ar fi spus Noica. Aceasta prezenta, intr-o debordanta efervescenta, inaripata aratare si cautata trecere, se regaseste inconfundabil intr-un barbat religios: parintele Teofil.
Batranul acesta, cu chipul rumen si pletele dalbe, robust, surazator, agil si hatru, ascunde neindoios o taina. Nefirescul sau e dincolo de handicapul congenital (nevederea) sau de conditia sa activa: ieromonah. Numit "duhovnic al ASCOR-ului", ori "avva coborat din Pateric" (pr. Galeriu), parintele Teofil vietuieste intr-o preacunoscuta manastire de la poalele Fagarasilor. Atunci cand vine printre noi aduce cu sine ascutimea crestelor, fragranta coniferelor si taria apei de munte, intr-un cuvant, boarea prospetimii. Intemeiat de rugaciune, luand ca scut pravila, monahul de la Sambata arde vesnic in cuvant. Nu poate fi nici o intamplare in faptul de-a fi fost botezat cu numele ucenicului cel iubit, Ioan, luand apoi, in chip minunat, numele iubitorului de Dumnezeu: Teofil.
Vedeta a serilor duhovnicesti, producator de adevarate spectacole, mereu oportun, parintele a refuzat debuseul publicistic crispat, ramanand aproape necunoscut in spatiul cultural extra-eclesial. In aceasta nu citim, insa, nici o invalidare: lasandu-se mai degraba "cules", parintele Teofil a iesit ca un invingator, parca fara sa vrea. Trebuie spus din capul locului ca parintele Teofil este, inainte de orice, o stare de spirit. Inalienabilitatea logosului scris, livrescul in general, pare sa nu-l puna in valoare; si totusi, noi o stim: parafrazandu-l pe Heidegger, am spune ca doctrina adevarata ii este "nerostitul" din rostirea sa. Omiletica erudita pe arie bisericeasca, competenta exegetica, experienta monastica, nu acestea ii aduc mai intai pe credinciosi in salile de conferinte. Senin, spontan, ironic (in sens mai mult socratic decat patristic), parintele Teofil e un "zoon gelastikon" aservit pe deplin aproapelui. Surasul ii este de copil, nostalgiile - nevinovate, naivitatea - candida. Omnipotenta sa conjuncturala, aceasta dominare pe orizontala, care-l imbucura trist ("cuvantul meu e samanta pe pamant pietros") se datoreaza numai parfumului risipit cu gratuitate neselectiva. Insa dincolo de euforia nascuta epidermic, putini o stiu, parintele este abandonat cu condescendenta: "Cereti de la mine blagoslovenie atat cat sunt aici." Sarbatoarea sa launtrica, si, prin ea, jubileul proximitatii sale, concreste pe un program paideic lipsit de relaxari si comoditati. Tot ceea ce primim in predica sa, dar mai ales in conferintele sustinute decontractat si afabil, e fructul unei ortopraxii nevazute: asceza continua, fara crispare si asperitati, dar sinuoasa si tensionata. Parintele este convingere, in primul rand, pentru ca este traire; de aceea si atunci cand rosteste truisme sau banalitati, ramane spumos si pregnant. Cuvantul este investit cu tarie numai prin articulare fiintiala. Totul pare intemeiat: sfaturile sunt insotite de o mimica deferenta, sanctiunile - de o intonatie adecvata, glumele - de un zambet complice. Fiinta sa este mereu intr-o necuprinsa imbratisare; aceasta aduce cu sine, inefabil si intru preaplin, infinitul dragostei.
Monahul care recita poezii nuptiale este inconjurat ocrotitor, pretutindeni, de tineri. Aflati intr-o nealterata osmoza, parintele - si tocmai el - le arata calea spre lumina. Nu este intimplatoare aceasta apropiere, si nici neutra semnificant. Invatatura-i sadita printre semeni vine spre ilustrarea unei subiacente inrudiri: printre altele, parintele Teofil, unei traditionale filosofii sepulcrale a Parintilor, (pr)opune reflectia asupra vietii. Departe de amenintarile tanatologice, strain de spaima paralizanta, parintele Teofil devine el insusi, pentru tineri, un model ontologic. Detasat de cliseele scortoase si prafuite ale coreligionarilor sai (si, implicit, ai nostri), reticent la unele reflexe calugaresti, parintele Teofil este absolvent al Facultatii echilibrului. E neindoielnic pentru cei care-l cunosc, in sensul tare al cuvantului, ca s-a nascut pentru a largi relieful uman al crestinismului dreptmaritor. Infinitului pneumatic al Ortodoxiei i-a corespuns mereu o plenara diversitate sub raport caracterial: de la Avva Antonie cel Mare pana la Cuviosul Siluan Athonitul, sau de la parintele Cleopa la André Scrima strabati, intr-un fel, aceeasi alvie inepuizabila: alteritatea e o bucurie, diferenta un privilegiu. In aceasta minunata felurime se cuvin citite si cele mai insolite afirmatii ale parintelui, care, la o adica, se vadeste un desavarsit marturisitor si apologet al invataturii Mantuitorului.
Credem cu tarie ca parintele Teofil va ramane un ipochimen atemporal plasat mereu in interval: intre itineranta si sedentarism, intre rigoarea patristica si elasticitatea bunului simt taranesc, intre intelepciunea populara si rodajul intelectual, intre ingenuitatea scenica si un diafan histrionism asumat, intre discursul perifrazat si sentinta ireductibila, intre licenta si inovatie, intre certitudine si neprihanita sovaiala, la toate aceste interstitii se intrupeaza chipul pacificat al unui batran care se incapataneza sa ramana vesnic tanar.
MIHAI NEAMTU