Rostul si masura credintei


Rostul si masura credintei

Cinstiti parinti, iubiti credinciosi, si astazi continuam sa ramanem in sfera gandurilor despre credinta. Este o vorba romaneasca ce zice: "Te spune fata cum ti-i viata". Prin aceasta se exprima adevarul ca in exteriorul omului se exprima cele din inauntru, ca pe fata omului se reflecta interiorul lui, asezarea lui. Cei care cunosc corespondenta dintre cele din inauntru si cele din afara, descifreaza din cele din afara cele din inauntru. Bineinteles, nu toti pot aceasta, nu toti stiu aceasta, dar adevarul este ca cele din afara ale omului sunt reflexul celor din inauntru. Cu cat cineva duce o viata mai imbunatatita, cu atat are o figura mai luminoasa, o figura mai odihnitoare.

Undeva, cred ca in scrierile Sf. Calist si Ignatie, am gasit afirmatia ca "masura vietii este masura credintei". Bineinteles, nu e vorba despre masura in lungime sau in largime a vietii, ci este vorba de stilul de vietuire al cuiva. Credinta este o realitate care se manifesta. Nu este un lucru pe care-l presupunem, ci este un lucru real care se manifesta in afara. Nu se poate trai o viata de credincios fara sa fii credincios. Iar daca ti se pare ca esti credincios, daca numai ti se pare ca ai credinta in Dumnezeu, in cazul acesta viata nu-i de credincios, ci este de necredincios, este o viata de duplicitate. Sunt multi dintre credinciosii nostri care se numara la credinciosi fara sa fie credinciosi, doar pentru motivul ca nu se leapada de Dumnezeu cu cuvantul, nu spun ceva impotriva credintei. Pentru simplul motiv ca nu se declara necredinciosi, nu se declara fara Dumnezeu, nu se declara atei, pentru acest simplu motiv se cred credinciosi. Dar raspunsul la intrebarea "Crezi tu in Fiul lui Dumnezeu?" nu-l dau ca cei credinciosi, ci-l dau ca cei necredinciosi.

Cineva care are credinta in Dumnezeu are si marturisire a credintei. Si marturisirea credintei este necesara. Domnul Hristos a zis: "Cel ce Ma va marturisi pe Mine si Eu il voi marturisi pe el. De cel ce se va lepada de Mine, si Eu Ma voi lepada de el" (Matei 10, 32-33). Prin aceste cuvinte Domnul Hristos statorniceste corespondenta dintre credinta si marturisire. Credinta trebuie sa fie marturisitoare, si marturisitoare nu numai cu cuvantul, ci marturisitoare cu intreaga viata.

Cineva care are o credinta anume si are o viata altfel decum ii este credinta, acela merge inainte in duplicitate si cu vremea ajunge sa ii scada si credinta care i se pare ca o are. E o realitate cu care ne intalnim noi insine si cu care ne intalnim in viata.

In pilda cu semanatorul, Domnul Hristos are afirmatia ca samanta semanata pe drum, pe loc batatorit, care nu incolteste, reprezinta cuvantul lui Dumnezeu pe care il ia din inima omului, de unde s-a semanat, din inima omului invartosat, il ia diavolul si spune Domnul Hristos de ce il ia: "ca nu cumva crezand, sa se mantuiasca" (Luca 8, 12). Cineva care nu are credinta, nu are nici stradanii de imbunatatire, de depasire de sine insusi. Vine satana - spune Domnul Hristos - si ia cuvantul din inima lui cu scopul precis: ca nu cumva crezand, sa se mantuiasca.

In aceeasi pilda Domnul Hristos vorbeste si despre o samanta ajunsa pe loc pietros, care are aderenta la locul pietros dar nu are putere de crestere pentru ca nu are strat adanc si nu se poate infige cat ar trebui pentru a aduce rodire. Si Domnul Hristos spune ca acestia, care au o astfel de stare sufleteasca, sunt oamenii care primesc cuvantul cu bucurie, dar nu au strat adanc, nu au radacina, cuvantul nu este imprimat destul de bine in sufletul lor si pierd si bucuria, si cuvantul pe care l-au ascultat. Credinta lor inseamna ca este o credinta nelucratoare, o credinta care nu duce departe.

Sunt apoi si oameni care reprezinta samanta aruncata intre spini, si spinii cresc mai repede decat samanta cea buna si impresoara samanta cea buna si nu aduce rodire. Si spune Domnul Hristos ca acestia sunt oamenii care stau sub povara grijilor si sub povara dorintei de imbogatire si de aceea cuvantul lui Dumnezeu, samanta cea buna, nu creste in ei.

Si, in sfarsit, sunt si oameni care - zice Sf. Evanghelist Luca, in varianta de la Luca este - "cu inima curata si buna primesc cuvintul si fac rod intru rabdare" (Luca 8, 15). E conditia implinirii Evangheliei inima curata si buna. E conditia progresului in credinta.

Noi de obicei cand ne gandim la aceasta pilda, ne gindim la patru feluri de oameni. Sa stiti ca ne putem gandi si la un singur om cu patru feluri de stari sufletesti. Acelasi om poate fi si batatorit, fara aderenta la cuvantul lui Dumnezeu, poate fi si impietrit, cu putina aderenta la cuvantul lui Dumnezeu, poate fi si impresurat de griji, de spini, de dorinte altele decat cele care il imbogatesc sufleteste, si poate fi acelasi om uneori cu inima curata si buna, silitor pentru implinirea cuvantului lui Dumnezeu.

Credinta nu vine de la sine, ci trebuie cautata, trebuie sa facem ceva ca sa o avem. Stiti cum e cu credinta? Cum e cu cultura: cultura daca o cauti, daca te silesti pentru ea, o agonisesti, cultura daca o cauti, o ai. Si stiti ca cultura nu inseamna simpla informare, ci cultura inseamna transformare prin informare. Cum anume? Asa, ca lucrurile cele bune pe care le cuprinzi in suflet au darul de a te cultiva. Cuvantul "cultura" ne duce la gandul de cultivare. Si numai atunci e cultura cultura, cand ne cultiva, cand ne ajuta, cand ne schimba spre bine.

Domnul Hristos gandindu-Se la cele ale credintei in inteles de cultura duhovniceasca, a asemanat cele ale credintei si credinta insasi, invatatura pe care o aduce credinta in suflet, le-a asemanat acestea cu aluatul de dospire. Avem in Sf. Evanghelie de la Matei si in Sf. Evanghelie de la Marcu si in Sf. Evanghelie de la Luca pilda cu aluatul pe care luandu-l o femeie, l-a pus in trei masuri de faina pana ce s-a dospit toata framantatura. In limba noastra cuvantul "aluat" se intrebuinteaza si cand e vorba de aluat de dospire si cand e vorba de aluat nedospit, framantatura. In alte limbi sunt expresii diferite. Cand zicem ca a zis Domnul Hristos ca "imparatia lui Dumnezeu este asemenea cu aluatul", ne gandim la aluatul de dospire, care comunica insusirile lui, comunica puterea lui de dospire framantaturii nedospite, dar care, in contact cu aluatul de dospire dospeste si ea, in asa fel incat calitatea aluatului de dospire se comunica intregii framantaturi pana la asa masura ca de oriunde ai lua din aluatul care s-a dospit, are calitatea de a dospi si poti sa dospesti cu el alt aluat. Aceasta inseamna ca invatatura Mantuitorului nostru Iisus Hristos, imparatia lui Dumnezeu, este o realitate care transforma. Sf. Apostol Pavel in Epistola catre Galateni are afirmatia ca "Putin aluat dospeste toata framantatura" (Galateni 5, 9), iar in Epistola I catre Corinteni are cuvantul "Sa lepadam dospitura si sa facem praznicul cu azimile curatiei si ale adevarului" (I Corinteni 5, 8). Sa lepadam aluatul de rautate si de viclenie si sa facem Pastile cu azimile curatiei si ale adevarului. Toate acestea sunt comparatii cu lucruri cunoscute de noi ca sa ne duca la intelegerea unor lucruri mai presus de fire. Domnul Hristos nu a dat lectii de agricultura, nu a dat lectii de chimie alimentara, ci Domnul Hristos a dat invataturi duhovnicesti sprijinite uneori, si de multe ori, de lucruri din viata oamenilor.

Daca primim in sufletul nostru, din predica auzita, invatatura pe care ne-o aduce in constiinta noastra predica pe care o auzim, sau predica pe care o citim, sau citirea Evangheliei, daca primim in suflet aceasta si avem aderenta, credinta noastra devine lucratoare si lucrarea credintei este schimbarea spre bine a sufletului omenesc.

Daca insa avem impotrivire fata de cuvant, daca nu intampinam cuvantul cu bunavointa si cu dorinta de a ne schimba prin el, ci avem noi niste idei preconcepute, ne impotrivim prin ceea ce avem in suflet pana la vremea cand ni se comunica cuvantul cel care e mai ascutit decat o sabie - cum zice autorul Epistolei catre Evrei - daca nu primim cuvantul, stam impotriva, atunci credinta, cata o avem, daca avem totusi ceva credinta, incepe sa scada, sa fie pusa in umbra, sa fie nelucratoare. Si e mai puternic cuvantul impotrivitor si asezarea impotrivitoare si in cazul acesta nu avem fapte de credinciosi.

In Filocalie vol. I este o scriere a Sf. Antonie cel Mare in care se afirma printre altele ca "cea mai rea boala a sufletului este necredinta si necunostinta lui Dumnezeu". Pentru ca de aici porneste toata lipsa de disciplina. Noi nu putem zice ca oamenii necredinciosi nu se silesc si ei spre bine, dar nu se silesc asa cum ar trebui sa se silesaca cineva care are credinta in Dumnezeu, care are motive in plus sa se statorniceasca in bine. Exista si niste inzestrari sufletesti pe care le da Dumnezeu omului spre bine si care nu sunt realizate de catre omul insusi, ci sunt niste daruri ale lui Dumnezeu pentru mai mult si mai bine. Asa ca daca avem o inzestrare pozitiva si o credinta lucratoare, ni se deschide calea spre schimbarea inspre bine.

Toata lucrarea omului prin credinta este imbunatatirea sufleteasca, sa se faca bun, bun si tot mai bun. Sa se poata spune si despre el cum s-a spus despre apostolul Varnava ca "era om bun si drept, era fiu al mangaierii si avea pe Duhul Sfant in el". Despre Duhul Sfant marturisim in rugaciune ca este bun: "si mantuieste Bunule sufletele noastre". E bun si datator de viata: "cu Preasfantul si Bunul si de viata facatorul Tau Duh" zicem in rugaciuni. Duhul Sfant ne ajuta sa fim buni, ne ajuta sa fim virtuosi. Dar toate acestea trebuie sa porneasca de la credinta asa incat grija noastra cea mai de capetenie, cand e vorba de imbunatatirea sufleteasca, este sa inlaturam toate impotrivirile fata de credinta si sa avem o credinta intemeiata, o credinta lucratoare de fapte bune, pentru ca "credinta fara fapte corespunzatoare cu credinta este moarta", scrie Sf. Iacov.

Sf. Vasile cel Mare si in reluare Sf. Petru Damaschin afirma - orientandu-se dupa cuvantul Domnului Hristos de la sfarsitul predicii de pe munte, ca "Cel care asculta aceste cuvinte ale Mele si le implineste, este asemenea omului care si-a zidit casa pe temelie de stanca, au venit ploile si vanturile mari si au izbit in casa aceea si casa a ramas neclintita" - ca orice casa duhovniceasca, asa cum casele obisnuite - comparat vorbind - sunt pe pamant ales anume pentru ca sa se zideasca o casa, tot asa si casa cea duhovniceasca trebuie sa fie statornicita pe pamantul rabdarii. Pe pamantul pe care se zideste o casa se pune apoi temelie. Sf. Apostol Pavel in Epistola I catre Corinteni are cuvantul ca "Alta temelie decat cea odata pusa nu poate sa puna nimeni, iar piatra aceasta de temelie este Hristos" (I Corinteni 3, 11). Sf. Vasile cel Mare zice ca temelia este credinta. Este credinta in intelesul ca numai prin credinta poti ajunge la temelia Hristos. Apoi pe aceasta temelie care este Hristos si credinta in El, pe acest pamant al rabdarii se pun caramizile faptelor bune, pietrele faptelor bune, lipite cu lut luat din pamantul smereniei. Fara smerenie faptele nu sunt bune, nu pot fi fapte bune, nu pot fi socotite fapte bune. Pot fi socotite fapte de o calitate deosebita, de o calitate superioara, dar din punct de vedere duhovnicesc numai acelea sunt fapte bune cu adevarat care sunt facute in smerenie, acoperite cu smerenia. In Pateric se spune ca daca ai facut o fapta buna sa o acoperi indata cu smerenia, sa nu te afirmi cu ea. Iar despre smerenie se spune ca este virtutea care nu se arata. In clipa in care o arati, in clipa in care vrei sa se stie despre ea, nu mai e smerenie. Peste toate acestea se pune acoperisul care este dragostea, dragostea fiind legatura desavarsirii (Coloseni 3, 14).

Acestea toate urmarindu-le si implinindu-le si noi, ne pregatim sufletul ca locas al Mantuitorului nostru, care a fagaduit ca Se va salaslui impreuna cu Tatal in sufletul celor care implinesc poruncile Lui: "Cel ce Ma iubeste, pazeste cuvantul Meu si Tatal Meu il va iubi, si vom veni la el si ne vom face locas la el" (Ioan 14, 23). Sa ne intarim asadar in credinta lucratoare de fapte bune ca sa-L avem pe Domnul Hristos lucrand in noi si lucrator in viata noastra. Dumnezeu sa ne ajute!