Invata sa vezi!

Invata sa vezi! Mareste imaginea.

"Sa vedem, Doamne, Cerurile, lucrul Mainilor Tale, imprastie norul de pe ochii nostri, norul cu care i-ai acoperit…", indrazneste sa spuna in ruga sa unul dintre cei mai mari ganditori crestini, Fericitul Augustin. De asemenea, in una din cartile sale, Sfantul Augustin surprinde cititorul: "Adevarul este ceea ce se vede!" Si este destul de evident acest lucru, deoarece in afara acestui spatiu limitat se desfasoara plasmuirile inchipuirii si speculatiile goale de adevar ale ratiunii, ducatoare la nimic, chiar daca uneori sunt relative utile.

Omul vine de nicaieri si merge nicaieri. Omul nu stie despre el mai mult decat stia inainte, adica nimic.

In literatura mai mult sau mai putin populara, despre rugaciune, se vorbeste adesea ca rugaciunea este o calatorie captivanta. Nu rareori se poate auzi: "Invatati-va sa vedeti! A te ruga sa vezi e asa de interesant, asa de atragator, acest lucru e descoperirea unei lumi noi; voi va veti intalni cu Dumnezeu, veti afla calea spre viata cea duhovniceasca". Intr un sens oarecare acest lucru, se intelege, e adevarat; insa odata cu acestea se uita ceva mult mai serios: ca rugaciunea este o calatorie primejdioasa si noi putem sa o incepem fara a ne da seama de risc. Apostolul Pavel zice ca "e grozav lucru sa cazi in mainile Dumnezeului celui viu" (Evr. 10, 31).

De aceea, a iesi constient intru intampinarea Dumnezeului Celui Viu inseamna a porni la o calatorie grozava; intr un sens oarecare fiecare intalnire cu Dumnezeu e infricosata Judecata. Orisicand ne am arata noi in fata lui Dumnezeu, fie acest lucru in taina sau in rugaciune, noi facem ceva foarte primejdios, pentru ca, dupa cuvantul Scripturii, Dumnezeu este foc. Si daca nu suntem intru totul gata de a ne preda fara rezerve flacarii dumnezeiesti si sa devenim un rug arzand in pustie, care ardea si nu se mistuia, aceasta flacara ne va mistui, pentru ca experienta rugaciunii o putem cunoaste numai dinlauntru, si a glumi cu ea nu se poate.

Apropierea de Dumnezeu este intotdeauna atat o descoperire a frumusetii lui Dumnezeu cat si a distantei care ne desparte pe noi de El. Distanta e un cuvant inexact, pentru ca el nu se determina prin faptul ca Dumnezeu e sfant, iar noi pacatosi. Distanta se determina de relatia pacatosului cu Dumnezeu. Noi putem sa ne apropiem de Dumnezeu numai daca facem acest lucru cu constiinta ca venim la judecata. Daca noi venim osandindu ne pe noi, daca venim iubindu-L in ciuda infidelitatii noastre proprii; daca noi venim iubindu L pe El mai mult decat confortul nostru, in care El lipseste, atunci noi suntem deschisi pentru El si El e deschis pentru noi, si distanta nu e, Domnul vine cu totul aproape, in dragoste si compatimire.

Dar daca noi stam in fata lui Dumnezeu pironiti in cuiul mandriei noastre, intru increderea noastra in sine, daca noi stam in fata Lui de parca avem drept la acest lucru, daca stam si pretindem de la El raspuns, apoi distanta care desparte creatura de Creator devine infinita. C.S.Lewis isi exprima gandul, ca in acest sens, distanta e relativa: “cand Lucifer s-a infatisat inaintea lui Dumnezeu intrebandu-L, in aceeasi clipa cand el si-a pus intrebarea nu ca sa o inteleaga intru smerenie, ci sa-L sileasca pe Dumnezeu sa raspunda, el s-a aflat la o distanta infinita de Dumnezeu. Dumnezeu nu s-a miscat, nu s a miscat nici Satana, insa si fara nicio miscare ei s-au aflat infinit departati unul de altul".

Oricat ne am apropia de Dumnezeu, contrastul dintre ceea ce este El si ceea ce reprezentam noi, devine ingrozitor de clar. Noi putem sa nu ne dam seama de aceasta tot timpul acela cat traim parca departe de Dumnezeu, tot timpul acela cand prezenta Lui si chipul Lui raman palide in perceptia si in gandurile noastre; insa cu cat ne apropiem de Dumnezeu, cu atat ne izbeste contrastul. Nu gandul permanent despre pacatele noastre, ci vederea sfinteniei lui Dumnezeu ingaduie sfintilor sa si cunoasca pacatosenia lor. Cand noi ne privim pe noi fara fondul bine inmiresmat al prezentei lui Dumnezeu, pacatele si faptele bune ne par ceva marunt si, intr-un sens oarecare, neesential; numai pe fondul prezentei dumnezeiesti ele apar cu tot relieful lor si si afla adancimea si tragicul lor.

De fiecare data, cand ne apropiem de Dumnezeu, ne aflam in fata vietii, sau a mortii. Aceasta e viata daca venim la El intr un duh cuvenit si ne innoim prin El, e moarte, daca ne apropiem de El fara duh evlavios si inima zdrobita, aceasta e pierzare daca venim cu mandrie sau incredere in sine, de aceea inainte de a porni la asa-zisa "calatorie captivanta a rugaciunii", nici o clipa nu trebuie sa uitam, ca nu se poate intampla nimic mai insemnat, care sa ne arunce intr un mai mare cutremur, decat intalnirea cu Dumnezeu, la care am iesit.

Noi trebuie sa ne dam seama ca in acest proces vom pierde viata: Adam cel vechi din noi trebuie sa moara. Noi ne tinem tare de omul cel vechi, ne temem pentru el si e asa de greu nu numai la inceputul drumului, ci si dupa ce vor trece ani sa ne dam seama ca suntem pe deplin de partea lui Hristos si impotriva lui Adam cel vechi.

Rugaciunea e o calatorie care aduce nu trairi emotionale, imagini rascolitoare, ci o raspundere noua. Atat timp cat petrecem in ignoranta, nimic nu cere de la noi, dar de indata ce am cunoscut ceva, noi raspundem pentru faptul cum intrebuintam cunostinta noastra. Fie ea data in dar, noi raspundem pentru fiecare particica de adevar pe care am cunoscut o, si de indata ce ea devine a noastra proprie, noi n o putem lasa nelucratoare, ci trebuie s-o aratam in comportarea noastra si in acel sens de la noi se cere raspuns pentru orice dreptate priceputa de noi. Numai cu sentimentul de frica, de cinstire de Dumnezeu, de cea mai adanca evlavie, ne putem apropia de riscul lucrarii de rugaciune, si noi trebuie sa ajungem cu cresterea pana la ea, in viata noastra mai deplin si mai precis.

Nu e de ajuns, asezandu te comod in fotoliu, sa zici: "iata ma apropii de inchinarea lui Dumnezeu inaintea fetii lui Dumnezeu". Noi trebuie sa intelegem ca daca Hristos ar sta inaintea noastra, noi ne am comporta altfel si noi trebuie sa ne invatam a ne comporta astfel in prezenta Domului nevazut, cum ne am comporta in prezenta Domnului devenit vazut pentru noi.

Acest lucru presupune inainte de toate o anumita stare a mintii, care se oglindeste si asupra starii trupului. Daca Hristos ar fi aici inaintea noastra si noi am sta cu desavarsire transparenti, cu mintea si cu trupul pentru privirea Lui, apoi am incerca aceeasi evlavie, frica de Dumnezeu, dragoste, poate chiar groaza, insa nu ne am tinea atat de liberi, cum facem aceasta de obicei, lumea contemporana a pierdut in mare masura duhul de rugaciune si disciplina trupului a devenit ceva secundar in inchipuirea oamenilor, pe cand in realitate ea nu e nici pe departe secundara. Noi uitam ca nu suntem suflet ce locuieste in trup, ci om alcatuit din trup si suflet si dupa Apostolul Pavel, noi suntem chemati sa proslavim pe Dumnezeu si in trupurile si in sufletele noastre, trupurile ca si sufletele noastre sunt chemate spre slava imparatiei lui Dumnezeu.

Foarte des rugaciunea nu are in viata noastra o astfel de insemnatate, incat toate celelalte sa se dea la o parte, cedandu i locul. Rugaciunea pentru noi este un adaos la o multime de lucruri. Noi vrem ca Dumnezeu sa fie aici nu pentru ca El este suprema valoare, ci pentru ca ar fi asa de placut ca pe langa marile binefaceri ale lui Dumnezeu, sa mai avem si prezenta Lui. El este un supliment la confortul nostru. Cand il cautam intr-o astfel de asezare, apoi nu-L intalnim.

Totusi, cu toate cele spuse, rugaciunea oricat ar fi de primejdioasa, este calea cea mai buna de a merge inainte, spre implinirea chemarii noastre si a deveni pana la sfarsit omenesti, adica a intra intr o unire deplina cu Dumnezeu si a ne face, la urma urmelor lor, partasi a ceea ce Apostolul Petru numeste "partasi ai dumnezeiestii firi".

Dragostea si prietenia nu sporesc, daca noi nu suntem gata sa jertfim pentru ele multe; la fel trebuie sa fim gata a ne lepada de multe pentru ca primul loc sa L dam lui Dumnezeu.

"Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta si cu tot sufletul tau si cu toata virtutea ta si cu tot cugetul tau" (Luca 10, 27). Acest lucru parca e o simpla porunca, si totusi in aceste cuvinte e mai mult continut decat pare la prima vedere. Noi stim cu totii ce inseamna a iubi pe cineva cu toata inima. Stim cata iubire e nu numai sa ne intalnim cu cel iubit, dar chiar numai sa ne gandim la el, cata bucurie ne da. Tocmai astfel trebuie sa ne silim a iubi pe Dumnezeu, si de fiecare data cand se pomeneste numele Lui, El trebuie sa umple inima noastra si sufletul nostru de o caldura infinita. Dumnezeu totdeauna trebuie sa fie in mintea noastra, pe cand noi, de fapt, ne gandim la El numai de la caz la caz.

Iar in privinta iubirii lui Dumnezeu din toata inima noastra, acest lucru il putem realiza numai daca printr o intentie constienta noi rupem de la noi tot ceea ce in noi nu este a lui Dumnezeu, cu un efort al vointei, noi trebuie sa ne intoarcem mereu pe noi insine catre Dumnezeu, si cand facem ceva ceea ce pretinde un antrenament caci in acest caz noi suntem concentrati la oarecare realizare materiala, pe care trebuie s o inchinam (afierosim) lui Dumnezeu printr un anumit efort.

Totul poate fi luat de la noi, afara de dragoste, si acest lucru face ca dragostea sa fie acel unic lucru, pe care noi sa-l putem da. Toate celelalte membrele trupului nostru, inteligenta, averea pot fi luate de la noi cu sila, insa dragostea nu poate nicicum sa se dobandeasca din partea noastra, decat daca noi singuri o vom da. In privinta dragostei noi suntem tot atat de liberi, pe cat nu suntem insa fata de nici una din manifestarile sufletului sau ale trupului nostru.

De altfel, si dragostea este un dar al lui Dumnezeu pentru ca noi nu suntem in masura de a o provoca in noi totusi, cand o avem, ea este singurul lucru pe care il putem fie refuza, fie darui. In privinta vederii, Apostolul Pavel este cel care alunga norii: "omul firesc nu reuseste sa vada decat in "ghicitura", in timp ce omul duhovnicesc vede in duh si adevar".

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii!

Doamne ajuta!
Stefan Popa

.

Despre autor

Stefan Popa Stefan Popa

Senior editor
301 articole postate
Publica din 28 Septembrie 2012

08 Martie 2013

Vizualizari: 4941

Voteaza:

Invata sa vezi! 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

vederea duhovniceasca

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE