Taina Spovedaniei

Taina Spovedaniei Mareste imaginea.

Taina Spovedaniei ca mijloc de vindecare spirituala si apropiere de Dumnezeu intr-o lume secularizata

Atunci cand vorbim despre marturisire, trebuie sa intelegem prin aceasta, mai presus decat orice altceva, Taina Pocaintei. Spovedania este una dintre cele mai mari Taine care ni s-au dat; un binecuvantat dar, marturisit de insusi Mantuitorul Iisus Hristos, dupa invierea Sa, prin urmatoarele cuvinte adresate ucenicilor: Luati Duh Sfant! Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute (Ioan 20, 22-23).

Pocainta este, cu toate acestea, una dintre Tainele profanate in cel mai inalt grad astazi.

Toate Tainele sunt inalte, nespus de adanci; toate Tainele ne unesc cu Dumnezeu, ne fac partasi la o noua viata, viata vesnica, ne dau o noua perspectiva duhovniceasca, plina de sfintenie. Astfel, ele ne deschid un univers extraordinar, de neatins. De aici si numirea de ,,taina” - lucru greu de inteles pentru mintea omeneasca. Taina atinge, intru intuneric, inima celui care s-a deschis catre ea. Taina Pocaintei cere insa nevointa; iar aceasta inseamna curatia inimii omului, nevoia de pocainta. Iar pocainta este un lucru extraordinar.

Orice Taina cere omului sa se indrepte catre Dumnezeu. Orice Taina cere faptuire duhovniceasca; la Taina Marturisirii aceasta se cere insa la modul cel mai inalt. Aici omul trebuie sa se pocaiasca, sa ia aminte la sine insusi, sa doreasca sa se schimbe, sa se nasca din nou.

In timpurile noastre, Taina Pocaintei a devenit greu de inteles de catre toti, chiar daca ne este cunoscut tuturor ca spovedania are ca tel curatirea constiintei pacatosului care se caieste. Toate acestea ne sunt destul de clare. In realitate, doar teoria ne este limpede. In fapt insa, foarte rar intalnim un om care ar putea sa ne explice asa cum ar trebui sa decurga spovedania si cum ar trebui sa ne raportam noi la ea. Intelegerea acestei Taine este atat de departe… Si nu doar de cei care se caiesc. Rostul pocaintei nu mai este inteles prea bine nici de catre multi dintre preoti.

Exista o explicatie teologica a Tainei Botezului. S-a scris mult despre Euharistie; s-a vorbit mult, de asemenea, despre Taina Cununiei si despre Taina Preotiei. Insa despre Taina Pocaintei consideram ca nu s-a scris indeajuns.

Pocainta
, ca Taina, este punctul culminant in care duhovnicul se intalneste cu ucenicul sau si prin care el are posibilitatea – si datoria – sa patrunda in cele mai tainice unghere ale sufletului omenesc; prin aceasta Taina el trebuie sa-l povatuiasca si sa-l ajute pe om sa se descopere pana la capat, sa se deschida pe sine inaintea lui Dumnezeu si inaintea lui insusi, fara sa tainuiasca ceva, spre a-si infrange orice rautate, fatarnicie ori dorinta rusinoasa fata de anumite lucruri, de a le tainui. Si in momentul unei asemenea deschideri, desavarsite si irepetabile, care, desigur, presupune o incredere maxima, preotul primeste posibilitatea sa indrume sufletul celui ce se pocaieste; caci omul care se caieste vine si isi incredinteaza sufletul in mainile duhovnicului.

Ucenicul procedeaza precum un bolnav care merge la medic. Adesea, cand suferim, nu dorim sa mergem la medic, nadajduind ca intr-un anume fel vom infrange boala si ne vom inzdraveni fara vreun ajutor. Exista insa, desigur, si unele boli, din a caror pricina ne este extrem de neplacut sa mergem la medic. Si omul ezita pe moment, cu nadejdea ca va depasi cumva boala sa, insa aceasta nu trece. Atunci devine imperios necesar ca el sa mearga la medic. Acesta uneori impune implinirea celor mai neplacute proceduri. Omul trebuie sa se supuna, sa se sileasca pentru a reusi sa-si infranga boala si sa ramana in viata.

Un lucru asemanator se intampla si in ceea ce priveste Taina Pocaintei. Bolnavul se lasa pe mana medicului, a chirurgului, urca pe masa de operatie, constient fiind ca o singura tremuratura a mainii poate sa-l coste viata. Dar, indiferent de aceasta, isi asuma riscul, cu nadejdea ca chirurgul va fi un medic bun, ca Dumnezeu ii va ajuta lui si il va tamadui.

Mi s-a povestit odata ca au fost operate doua femei suferind de aceeasi boala. Una a fost supusa unei grele operatii si s-a facut bine. Insa cand a fost operata cealalta femeie, mana chirurgului a tremurat si el a taiat putin mai mult decat trebuia. Si, cu toate ca bolnava nu a murit imediat, starea ei s-a inrautatit. S-a stins dupa o luna. Intr-un anume fel, situatia se aseamana si in cazul spovedaniei. Duhovnicul se arata si terapeut, si chirurg, si psihiatru, si – desigur, inainte de toate – tamaduitor duhovnicesc. Cel ce se caieste de pacatele sale merge si ii incredinteaza sufletul sau. De masura in care el se lasa cu adevarat in mainile tamaduitorului duhovnicesc atarna mult vindecarea sa.

Exista deosebire intre tamaduitorul trupesc si cel duhovnicesc. Mai inainte de a intra in cabinetul medicului, pacientul poate nici nu s-a gandit ca de data asta va fi pus sa inghita un tub endoscopic, pentru a fi consultat in interiorul sau. El nu a stiut despre acest lucru, insa in cabinet i se spune: „Nu, tu nu vei iesi de aici fara acest control; nu-ti vom da drumul. Orice s-ar intampla, trebuie sa facem asta…” Poate sa-l convinga, dar poate sa-l si constranga; se intampla cateodata ca oamenii bolnavi sa fie spitalizati cu de-a sila de catre apropiatii lor, iar medicii sa le faca indata anestezia si sa urmeze o operatie foarte grea pentru omul care nu-si cunoaste diagnosticul…

Si la spovedanie pot fi luate masuri radicale, insa aici este mult mai greu, caci „operatia” nu poate fi facuta fara voia celui care se pocaieste. Totul este determinat de catre voia lui, de catre credinta lui. Iar duhovnicul nu dispune de mijloace de constrangere. El trebuie sa fie foarte iscusit ca sa reuseasca a-l convinge pe cel ce se caieste sa nu plece, sa nu se complaca in boala sa, ci sa inceapa tamaduirea duhovniceasca. Duhovnicul trebuie sa se priceapa sa-l influenteze pe omul care a venit la el, sa-l faca sa ia in serios problema bolii duhovnicesti, sa simta pericolul acesteia. In cazul dat se cere insa un dar pe care nu toti preotii il au. Este nevoie de o anume experienta in comunicarea cu oamenii si de o insusire deosebita a relatiei cu ei, de posibilitatea de a le insufla incredere.

Insa mai mult decat orice este nevoie de duhovnicie. De trebuinta este ca duhovnicul sa fie asezat cu adevarat cu fata spre Cer, catre Dumnezeu, in asa masura, incat omul care a venit la el sa simta indata dimensiunea vietii duhovnicesti. Sa simta impreuna cu preotul ca aici se deschide ceva cu desavarsire nou si, in acelasi timp, cea mai importanta latura a vietii lui. E de trebuinta ca duhovnicul, prin rugaciunea lui, prin viata lui, sa atraga binecuvantat ajutor de Sus. Si cei mai buni duhovnici au fost intotdeauna duhovnicii cu viata sfanta; nu psihanalistii, nu psihiatrii si psihologii, care lucreaza in „centre de redare a increderii”, dau cele mai bune sfaturi si se orienteaza corect in starile sufletesti ale omului. Nu acesti experti se arata cei mai buni tamaduitori duhovnicesti, ci doar oamenii cu viata sfanta, care actioneaza cu alte metode, care dispun de binecuvantate daruri, care stiu sa se roage, sa cheme ajutor de la Dumnezeu si sa arate binecuvantata putere dumnezeiasca spre omul neputincios si suferind.

Se intampla adesea ca la spital sa vina un om in aparenta sanatos si cu zambetul pe buze. Sa spunem ca si-a luxat un picior. Si sa i se recomande lui: „De mult nu ati mai trecut pe la policlinica, trebuie sa treceti prin cateva examene, trebuie sa faceti cateva analize”. Omul nu vrea, caci se simte sanatos, insa este constrans. Iar in urma analizelor se descopera ca acesta are cancer, lucru la care nici macar nu se gandise vreodata. Crezand ca este pe deplin sanatos, el se pregatea sa mearga la munte, intr-o excursie. I se spune insa: „Nu! Este nevoie ca grabnic sa va internati in spital, sa fiti operat; fara amanare. Si, desigur, chiar daca operatia va reusi, nu veti mai putea merge la munte anul acesta”.

Marturisirea formala
Ceva asemanator se intampla si in spovedaniile de astazi. Vin oamenii care cauta dintr-o oarecare pricina sa duca o viata in sanul Bisericii – fie sa o inceapa pe aceasta, fie sa o mentina. Insa ei nu se socotesc pe sine ca fiind grav bolnavi. Adesea oamenii care vin la preot patimesc, dar nu intotdeauna putem spune ca se intampla asa. Uneori omul vrea sa se spovedeasca, sa se impartaseasca, sa traiasca o viata imbisericita, insa este pe deplin incapabil sa se caiasca cu adevarat, nu intelege ca este pacatos, nu isi simte pacatele. Un astfel de om se limiteaza la o spovedanie formala. Si, in acest caz, preotului ii este foarte usor sa spuna:

- Ei, bine, nu ai pacate asa de grave, n-ai gresit cu ceva greu – te iert si te dezleg -, mergi si te impartaseste! Slava lui Dumnezeu, nu ai omorat pe nimeni, nu esti un hot!

Daca se are in vedere cat de impovarati sunt preotii de parohie, aceasta este un lucru pe deplin firesc. Insa, cu parere de rau, se intampla adesea ca un astfel de om sa se afle in cea mai mare primejdie. Caci el patimeste de o boala veche foarte grea, de boala impietririi sufletesti, boala cea aducatoare de moarte a nesimtirii pacatului, care poate sa-l conduca catre moarte mult mai devreme decat acesta isi inchipuie si care poate sa-l impiedice sa mearga pe calea aleasa. A scoate la iveala o astfel de patimire si a convinge bolnavul sa se pocaiasca implica o mare nevointa, necesita mare pricepere, cere multa dragoste si purtare de grija din partea duhovnicului.

Intr-atat lucrurile, in timpul spovedaniei, se simplifica, incat omul abia isi enumera pacatele. Insa aceste pacate sunt urmarea unei actiuni rele, care se savarseste in sufletul acelei persoane. Pacatele sunt roada pomului celui rau, a vietii pacatoase. Inchipuiti-va ca un arbust otravit se dezvolta si intru el se arata fructe otravite. Chiar daca rupem fructele, am lasat pomul ca si in urmatorul an sa dea din nou acelasi roade otravite. Cu alte cuvinte, noi nu am schimbat nimic in sufletul omului daca doar iertam si dezlegam anumite fapte savarsite. Problema pentru duhovnic este sa schimbe sufletul celui care se pocaieste, sa fie smulsa radacina pacatului. Dar aceasta radacina trebuie mai intai sa o aflam.

Patimile

Radacinile pacatoase, dupa cum ne invata Sfintii Parinti, sunt patimile. Sistematizarea invataturii despre patimi ne este descrisa in multe opere ale acestora. Sa enumeram cateva patimi ca exemplu: imbuibarea pantecelui, desfranarea, iubirea de arginti, mania, intristarea, grija de multe, slava desarta, mandria. Putem sa denumim aceste patimi si in alt mod. Putem sa vorbim inca si despre voluptate, despre invidie, despre iritare, despre iubirea de cinste - insa, in linii generale, acestea sunt diferite chipuri ale patimilor ori patimi inrudite, care pot sa fie desemnate cu felurite nume. Invatatura despre viata duhovniceasca a omului nu este cuprinsa nicaieri cu o asa de binecuvantata plinatate, intr-atat de minunat, ca la Sfintii Parinti ai Rasaritului. Si orice crestin care vrea sa duca viata duhovniceasca, si cu atat mai mult orice pastor, trebuie nu doar sa ia cunostinta de ascetismul Sfintilor Parinti, ci trebuie necontenit sa fie in partasie cu Parintii nevoitori, necontenit sa citeasca invataturile lor, ca sa vieze in inima lui experienta vietii duhovnicesti. Si nu doar sa le citeasca, ci sa le si puna in practica, sa duca o viata duhovniceasca, spre a cunoaste din experienta duhovniceasca cele spuse de Sfintii Parinti. Atunci preotul va putea sa-i explice omului care se pocaieste:

„Da, pacatul savarsit de tine este (ori ar putea fi) foarte greu. Insa important nu este doar sa te caiesti de acest pacat, de aceasta fapta ori greseala savarsita, ci mult mai important este sa ajungi la pocainta pentru patima care a nascut ori naste permanent acest pacat, si care pentru tine a devenit o boala primejdioasa. Trebuie sa intelegi ca tocmai aceasta patima trebuie sa o dezradacinezi din inima ta, pentru ca astfel sa-ti schimbi sufletul, sa-ti schimbi viata. Tu te vei putea apropia de Dumnezeu doar atunci cand in viata ta duhovniceasca savarsesti mai intai aceasta schimbare.”

Ce este patima? Patima este o manifestare de natura spirituala careia nu i se poate da pana la capat o explicatie rationala. Starea duhovniceasca este mai inalta decat cea sufleteasca, insa de cele mai multe ori nu poate fi cuprinsa de ratiune si, de aceea, in cazul acesteia nu este cu putinta ca totul sa fie explicat si sa fie inteles de catre mintea omeneasca. Totusi ar fi cu putinta sa se inteleaga cu inima cand exista o anume experienta duhovniceasca.

Lasand la o parte invatatura Sfintilor Parinti, putem sa spunem ca toate patimile actioneaza in inima omului intr-un mod tainic, in locul actiunii spirituale firesti a sufletului, actiune harazita de Dumnezeiasca Pronie la zidirea omului.

Un exemplu tipic de patima este alcoolismul. Cunoasteti ca in Psaltire se spune: Vinul veseleste inima omului. Vinul este o bautura minunata, aleasa de Hristos pentru cea mai inalta Taina a Bisericii – Euharistia. E o bautura curata, care se intrebuinteaza la Liturghie, prefacandu-se in Sangele lui Hristos. Ce poate fi mai inaltator? Vinul se intrebuinteaza si in viata obisnuita, la praznice si la agape intre prieteni. El isi are partea lui la mesele fratesti; iar intru aceasta nu este nimic rau.

Insa obisnuinta intrebuintarii vinului poate sa se prefaca in alcoolism, patima poate sa devina o boala nefireasca si chiar impotriva firii. Atunci omul incepe sa il foloseasca intr-un alt mod. El deja nu-l mai alege dupa calitate, ci importanta este taria. Important este alcoolul. In cele din urma ii este indiferent ce are inaintea lui; este pregatit sa bea orice doar ca sa se ameteasca, ca sa se imbete, spre a simti intru sine lucrarea alcoolului. Desigur, nu se simte aceasta atunci cand oamenii beau, cand merg in vizita si li se pune inainte un pahar cu vin. Dar, cand lucrurile capata o alta turnura, se vadeste ca pentru o sticla de vodca un om deprins cu bautura este gata sa-si piarda si slujba, si familia. Un astfel de om pentru bautura isi pierde totul: sotia, copiii, pozitia sociala, toti banii sai. Incepe sa fure, chiar daca este amenintat ca va fi inchis. Alcoolicul inceteaza chiar sa mai manance, caci nu mai are ce, insa nu inceteaza sa bea. Se intampla ca asemenea oameni cuprinsi de patima betiei sa ajunga la capatul puterilor, sa ii vezi cazuti prin santuri. Totusi, in fiecare zi, intr-un fel sau in altul, ei cauta sticla cu vin fara de care nu mai pot sa traiasca.

Implinirea patimilor devine pentru om o cerinta daunatoare, care este mai puternica decat cele firesti. Si una ca aceasta poate sa ne mire. Patima inlocuieste firea, asemenea cancerului care inlocuieste celule obisnuite ale corpului omenesc cu altele, modificate. Aceste celule incep sa creasca mai repede decat cele firesti, cuprind organele, corup tesuturile trupului omenesc. Organele si vasele sanguine se imbolnavesc, cuprinse fiind de cancer. Ele indeplinesc totusi oarecare functii, insa poarta deja in ele moartea. Asemenea schimbare a vietii normale a firii trupului va conduce, mai devreme sau mai tarziu, la moarte.

Tot astfel actioneaza fiecare patima in parte. Ea ocupa locul miscarii firesti a sufletului si se preface intr-un tesut patologic nou, pervertit, al acelui suflet care incepe sa traiasca prin patimi in loc sa vieze intru insusirile lui legiuite ce i-au fost harazite. Sfintii Parinti spun ca fiecare patima este o lucrare a demonilor in om, o lucrare a celui rau, omul devenind intotdeauna schimbat dupa atacul demonilor.

In starea lui normala, acesta traieste prin harul lui Dumnezeu, traieste prin Dumnezeu, insa este posibil ca el sa-L paraseasca pe Dumnezeu si sa traiasca printr-un oarecare „har” intunecat. Simtind ca viata fara har este cu neputinta, omul poate sa preschimbe harul si sa vieze prin aceasta putere intunecata. Si, o data intrata in el, ea ii preschimba starea normala a tesuturilor, precum aerul otravit, care, o data absorbit, poate sa schimbe celulele si vasele, incat acestea, treptat, devin canceroase.

Tot astfel este si cu lucrarea patimilor. Iar daca se intampla ca omul sa nu observe la timp si daca nu incepe sa se lupte, mai devreme ori mai tarziu aceasta lucrare va capata proportii, ajungand la masuri infioratoare; ii va distruge viata, nu doar pe cea trupeasca, ci si pe cea duhovniceasca. In lucrarea patimilor, ca in orice alt viciu, se poate observa o logica bine inchegata. Mai intai, patimile actioneaza in ascuns, intr-un chip duhovnicesc, insa mai apoi, intr-un stadiu avansat, ele incep sa schimbe sufletul omului atat din punct de vedere emotional, cat si din cel al stabilitatii. In cele din urma se schimba insasi viata trupeasca. Recurgem din nou la pilda despre alcoolism: la inceput aceasta este o simpla patima, omul devine incet, incet incapabil sa se mai gandeasca la altceva, in afara de bautura; este, cu toate acestea, pe deplin sanatos. Mai apoi patima se transforma intr-o stare de boala, dupa care bautura incepe sa dea dureri de cap si halucinatii. In stadiul ultim se ajunge la ciroza. Astfel este procesul de dezvoltare al fiecarei patimi.

Prin urmare patima este vietuire demonica. De aceea, cel mai adesea, Sfintii Parinti cu dreptate graiesc ca in om lucreaza demonul desfranarii, demonul betiei, demonul imbuibarii pantecelui. Deseori ei chiar nu socotesc de trebuinta sa specifice unde este patima si unde este demonul, caci se poate vorbi de unul si acelasi lucru. Patima este o lucrare demonica. Oamenii cuprinsi de demoni sunt numiti indraciti. Uneori se fac incercari de izgonire a demonilor. Iar Parintii cu viata sfanta au reusit una ca aceasta.

Invatatura despre viata duhovniceasca si despre patimi demonstreaza ca fiecare om care se supune lucrarii patimilor este indracit intr-o anume masura. Dar masura acestei posedari este diferita. Daca patima se salasluieste in inima omului si il constrange sa o urmeze, acesta este deja sub puterea ei. Un astfel de om nu mai este stapan asupra sa, ci implineste voia demonilor. Ganditi-va voi insiva cat de infiorator este acest lucru, aceasta cale pierzatoare, acest drum catre moartea duhovniceasca. Insa duhovnicul este dator sa actioneze precum un medic – sa-i ajute sa-si constientizeze patima oricarui om care vine la el, sa-l deprinda sa lupte cu ea, sa-l convinga pe omul care se pocaieste de necesitatea acestei lupte. Asemenea medicului care vede culoarea palida a fetei unui pacient si poate sa-i spuna: „Stiti, trebuie sa va faceti niste analize. S-ar putea sa aveti tuberculoza“, iar altuia poata sa-i spuna: „Ar fi bine sa vedeti ce-i cu ficatul, s-ar putea sa aveti pietre la fiere”, tot astfel si duhovnicul trebuie sa inteleaga, sa vada, sa cerceteze sufletul omului, ca sa-i explice celui care se pocaieste starea lui si sa-i dea mijloacele de tamaduire. Iata datoria preotului!

In timpurile noastre, acest lucru se intampla insa destul de rar la spovedanie. Cum la fel de adevarat este ca spovedania noastra se preface in cu totul altceva. „Te iert si te dezleg!”, chiar daca rugaciunea de dezlegare nu se citeste tuturor.

Un preot iscusit mi-a spus:
- Nu se poate ca tu, care citesti atator oameni rugaciunea de dezlegare, sa-ti frangi limba?
L-am intrebat:
- Ce inseamna una ca asta? Cum sa-ti frangi limba?
- Ei, cum? Oare nu stii ca preotii in varsta aproape intotdeauna vorbesc foarte repede, mai mult pe deasupra? Ei deja nu mai pot sa pronunte unele cuvinte; ajung chiar ca si multe fraze sa le pronunte peltic … si turuie mai departe. Unul ca acesta si-a frant deja limba, nu poate sa mai pronunte, caci de mii de ori a repetat una si aceeasi formula, grabindu-se intotdeauna; iar din aceasta pricina a inceput sa pronunte in acest mod.

Astfel, limba „franta” „curge” cel mai adesea in viata noastra bisericeasca – mai ales la spovedanie. Prin urmare, daca nu stim cum trebuie sa procedam, pe nimeni, niciodata, sa nu indreptam si sa nu orientam pe calea cea dreapta. Caci indreptam catre necunoscut, daca nu cunoastem care este drumul adevarat, bun si drept.

Cand vorbim despre spovedanie, trebuie sa spunem ca feluritele pacate si patimi au nevoie de leacuri aparte, de un tratament adecvat. Si aici trebuie sa se spuna ceva despre ceea ce numim tipologia pacatelor. Fata de oameni nu trebuie sa avem insa o abordare schematica; nu este nevoie ca ei sa fie impartiti in grupe foarte rigide: unul este asa, iar altul este altminteri; sa le punem eticheta si sa-i aranjam ca pe rafturi. Si totusi, dupa cum bolile pot sa fie cercetate sistematic, si aici pot fi descoperite oarecare gradatii, care ar putea sa ajute pastorul sa se orienteze pe marea acestei lumi, ce ameninta adesea sa ne inghita.

(din: Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul si ucenicul, Ed. Sophia si Cartea Ortodoxa, Bucuresti 2009)
Preot David Marian, parohia Nuntasi , Constanta

.

Despre autor

Marian David preot Marian David

Colaborator
84 articole postate
Publica din 03 Ianuarie 2014

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1477

Voteaza:

Taina Spovedaniei 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE