Statutul trupului dupa moarte

Pentru ca trupul pastreaza si dupa moarte o legatura cu sufletul si ramane pe mai departe trup al unei persoane, el trebuie sa se bucure de respectul pe care-l datoram per­soanei insesi. Cand a fost uns cu mir, Hristos n-a spus ca aceasta s-a facut spre ingroparea trupului Sau, ci spre ingroparea Sa (Cf. Mt. 26, 12).

De aici ingrijirile fata de trupul celui mort, de aici spa­larea, ungerea cu miresme, invesmantarea lui in haine cu­rate, asezarea lui asa cum se cuvine, incununarea, binecuvantarea, tamaierea, sarutarea fruntii si cinstirea lui in multe alte feluri.

In Vechiul Testament, se acorda multa atentie ritualu­lui imbalsamarii, care dura patruzeci de zile, dupa cum indica textul din Facere, 50, 3. Legea Noua pretuieste si ea grija fata de trupul pus in mormant, infatisandu-ne ca o fapta de evlavie venirea mironositelor la mormantul Dom­nului, prefigurata de varsarea mirului de mare pret pe ca­pul lui Hristos, cand El insusi spune: "turnand mirul acesta pe trupul Meu, a facut-o spre ingroparea Mea" (cf. Mt 26, 6-13; Mc. 14,3-9).

Legatura profunda dintre trupul ce se ingroapa si cel ce nu mai este ne indeamna sa mergem la mormantul celor dragi ai nostri, incredintati ca acolo nu e doar un trup pu­trezit, ci si o tainica adiere a sufletului lor. Si ne rugam langa ramasitele lor trupesti de parca ne-ar sta intregi aie­vea inainte.

Tot din pricina acestei legaturi statornice dintre trup si persoana, rugandu-ne pentru mortii nostri, ca sa se salaslu-iasca "in sanul lui Avraam" alaturi de tot neamul lor cel adormit, ne ingrijim deopotriva sa-i si ingropam alaturi de mosii si stramosii lor, dupa cum arata Sfanta Scriptura ca faceau cei din vechime. Astfel, Iacov le spune fiilor sai: "Eu am sa trec la neamul meu. Sa ma ingropati langa parin­tii mei" (Fac. 49, 29), iar Iosif le cere fratilor lui sa-i ia ose­mintele atunci cand vor iesi din Egipt, ca sa nu ramana in tara straina, ci sa se intoarca in pamantul parintilor lui (Fac. 50, 24-25). Asemenea pilda aflam si din Vietile sfintilor.

Grija fata de ramasitele pamantesti nu inceteaza o data cu punerea lor in groapa. In tarile ortodoxe, la soroacele randuite pentru pomenire se face slujba si la cimitir, iar dupa sapte ani oasele celui raposat sunt dezgropate cu multa evlavie, spalate cu vin si duse la biserica intr-o mi­ca lacra, ca sa li se faca slujba de pomenire. Apoi sunt asezate fie intr-un osuar, fie sunt din nou puse in mor­mant (de obicei la picioarele unei rude care tocmai a tre­cut la Domnul), in asteptarea invierii (vezi Iez. 37, 1-14).

Cand e vorba de sfinti, grijii obisnuite fata de trupul lipsit de viata i se adauga cinstirea lui ca sfinte moaste. Toate cele spuse mai inainte arata pentru ce in Biserica Ortodoxa moastele sunt cinstite la fel ca icoanele. Incre­dintati ca ramasitele pamantesti ale fiecarui om nu sunt lipsite de o oarecare prezenta tainica a sufletului acelui om, simtim in chip duhovnicesc in moaste sufletul si in­treaga faptura a sfantului. Pe deasupra, in ele staruie si razbate mireasma harului cel sfintitor si indumnezeitor de care s-au invrednicit in timpul vietii. De aceea se fac mi­nuni prin ele. Crestinii nu se inchina la moaste ca la Dum­nezeu, singurul vrednic de inchinare si de slava, si nu cin­stesc niste ramasite trupesti, ci pe sfantul cu trup neputrezitor si sfanta lui vietuire. Pe acesta il cheama in ajutor cei care vin sa se inchine la moaste.

Cele de mai sus explica pentru ce Biserica Ortodoxa este reticenta cat priveste incinerarea trupului. Lucrul acesta nu este nou si nu tine nici de un traditionalism care s-ar impotrivi tendintelor societatii moderne. Practica in­cinerarii este milenara. La ivirea crestinismului, era larg raspandita in lumea antica. Crestinii insa de la bun ince­put au respins-o, preferand inhumarea. De altfel, cresti­nismul a contribuit la abandonarea definitiva a incinerarii in lumea romana, in secolul al V-lea. In Vechiul Testament, incinerarea era socotita drept pacat (cf. Amos 2, 1 si osanda a pacatului (cf. Lev. 20, 14; 21, 9). Traditia pa­tristica priveste arderea trupului ca pe o necinstire a mor­tului.

Dimpotriva, punerea lui in tarana, pentru crestinism, inseamna supunere fata de cuvantul dumnezeiesc, care zice: "pamant esti si in pamant te vei intoarce" (Fac. 3, 19). Arderea trupului este simtita ca nimicire - caci ni­mic nu mai ramane din el afara de cenusa - si nesocotire a nadejdii invierii. Crestinii isi ingroapa mortii urmand Scripturii care arata ca trupul lui Hristos a fost pus cu mare evlavie in mormant nou (cf. Mt. 27, 57-61; Lc. 23, 50-56; Mc. 15, 42-47; In 19, 38-42), in asteptarea invierii Sale celei de a treia zi. Dupa cum spune Parintele Bulgakov: "Trupul mortului se ingroapa cu toata cinstea, ca sa­manta a trupului cu care va sa invie; printre scriitorii din vechime sunt unii care socotesc slujba de inmormantare drept o sfanta taina".

De unde sfinte moaste, daca trupurile s-ar arde? Dar si ramasitele pamantesti ale crestinilor sunt si ele un soi de moaste, caci trupul care s-a intovarasit cu sufletul in savarsirea virtutii are si el parte de sfintenie. Pana la inviere insa, ramane tainuita puterea acestui trup dat taranii de a se inalta la slava cereasca in viata ce va sa fie; iar atunci, acelasi trup, si nu altul, se va innoi si se va face trup ce­resc si duhovnicesc, din pamantesc si firesc cum era (cf. 1 Cor. 15, 35-53).
 

Legatura sufletului cu trupul staruie si dupa moarte

Trupul din care a iesit sufletul nu se intoarce in nefiin­ta, iar elementele sale, chiar risipite, spulberate si ameste­cate cu alte elemente din natura, nu sunt niste simple "ra­masite" oarecare. Asa spun Sfantul Dionisie Areopagitul si Sfantul Grigorie de Nyssa, care scrie: "E drept ca trupul se destrama pe incetul, dar nu se nimiceste, caci ni­micirea e tocmai trecerea in neexistenta, cata vreme destra­marea e numai o imprastiere, adica o reintoarcere a trupu­lui la stihiile pamantene din care a fost luat. Iar ceea ce se afla in aceasta stare nu se pierde, cu toate ca asa ceva tre­ce dincolo de perceptia noastra simtuala". Sfantul Ioan Gura de Aur, la randul sau, spune ca "moartea nimiceste ceea ce este stricacios in noi, nu si trupul".

De aceea ar fi gresit sa ne inchipuim ca "legatura din­tre trupuri si sufletele lor se rupe pe vecie".

Moartea, e drept, scoate sufletul din insotirea sa cu tru­pul, insa legatura fireasca dintre ele se pastreaza sub o anumita forma, si in orice caz staruie deplin legatura lor ipostatica. Nu putem spune ca o data cu moartea din om nu mai ramane decat sufletul, trupul sortit destramarii nemaiavand nici o legatura cu el si pierind cu totul. Dupa cum sufletul care se desparte de trup ramane suflet al ce­lui mort, tot asa si trupul, fie el les sau numai oase, ramane trup al sau. Dincolo de moarte, sufletul si trupul pastreaza - atat intre ele, cat si cu persoana careia ii apartin -legatura cu neputinta de distrus, pe baza apartenentei lor la o aceeasi persoana (ipostas). Sfantul Maxim Marturisitorul explica foarte riguros lucrul acesta. Nu se poate vorbi de o separare totala a sufletului de trup, "caci dupa moartea trupului sufletul nu se numeste simplu suflet, ci suflet al omului, si suflet al unui om anume. Caci si dupa moartea trupului, sufletul pastreaza drept forma a sa de­plina, intregul uman a carui parte este, in baza relatiei. La fel si trupul, e muritor dupa fire, dar nu este dezlegat de intregul uman, din pricina felului in care vine la existenta. Caci nu se numeste trupul simplu trup, dupa despartirea de suflet, ci trup al omului, si trup al unui om anume, chiar de se corupe si se descompune in elementele din care este alcatuit. Caci are si asa, ca cel ce este parte din intregul uman, drept forma a sa deplina acest intreg uman, in baza relatiei. in amandoua, adica si in suflet si in trup, relatia cugetandu-se ca ceva ce nu poate fi smuls, intrucat sunt aman­doua parti ale intregului uman, ea infatiseaza si aducerea lor deodata la existenta si dovedeste si deosebirea dintre ele dupa fiinta, nevatamand in nici un fel ratiunile sadite in ele dupa fiinta. Deci niciodata nu e cu putinta a afla sau numi vreun trup sau suflet in afara relatiei dintre ele. Caci deo­data cu partea se arata si aceea ca este parte a ceva [...] si in ea e implicat si intregul a carui parte este. Caci relatia lor este de neinlaturat".

Sfantul Grigorie de Nyssa abordeaza si el aceasta problema, insa dintr-o alta perspectiva. El spune ca sufletul recunoaste elementele trupului sau chiar dupa imprastierea lor, tot asa cum zugravul tine minte ce culori a ameste­cat ca sa obtina o nuanta anume, pastorul isi recunoaste oile sale chiar arunci cand pasc impreuna cu altele, iar cel caruia i s-au spart mai multe vase cunoaste ale caruia din­tre ele sunt cioburile. Chiar si in moarte, sufletul isi adu­ce aminte nu doar de trupul intreg, ci si de fiecare madular al sau si ramane, intr-un anume fel, prezent in fiecare din­tre ele, oricat de descompus ar fi: "sufletul recunoaste insu­sirile firesti ale elementelor trupului in care a trait chiar si dupa ce acestea se despart unele de altele; chiar daca firea tine elementele materiale despartite, pe fiecare in alta par­te, din pricina insusirilor deosebite ale fiecaruia, totusi su­fletul se afla in fiecare, tinandu-se, prin puterea de cu­noastere, in elementele trupesti care-i sunt proprii, staru­ind in acestea pana cand se va face din nou unirea acelor elemente imprastiate, in vederea unei reinnoiri a trupuri­lor descompuse. Si aceasta este propriu-zis ceea ce noi numim inviere".

Tot atat de adevarat este ca si trupul ra­mane intr-un anume fel prezent in suflet. Astfel, Sfantul Grigorie de Nyssa scrie ca: "dupa despartirea de trup, se pastreaza in suflet anumite semne care marturisesc cum ca noi am format inainte o unitate, un intreg, ne-o dove­deste parabola despre bogatul nemilostiv si saracul Lazar, din care vedem ca dupa ce trupurile au fost asezate in mormant, sufletul a pastrat un oarecare semn trupesc prin care si Lazar a fost recunoscut, si bogatul n-a ramas nestiut. E adevarat ca de-a lungul vietii pamantesti trupul sufera felurite schimbari - pricinuite, de pilda, de raniri, de boala, de inaintarea in varsta -, culminand cu cele din ceasul mortii, cand se desface in cele din care a fost facut si Se descompune; dar el poseda o forma a sa, care nu se schimba, iar aceasta forma staruie in suflet ca o pecete pe care nici moartea n-o poate sterge. Forma aceasta permite ca la inviere elementele despartite sa poata fi din nou adunate laolalta, pentru a se recompune trupul.

Diferitele combinatii ale materiei produc feluritele aspec­te ale formei; propriu-zis, aceste combinatii nu sunt altceva decat amestecul elementelor primare (asa numim elemen­tele din care este alcatuit intregul univers, si insusi trupul omului). De aceea, pentru ca forma (eidos) trupului rama­ne in suflet, asa cum pecetea se intipareste in ceara moale, urmeaza ca nici materialele care au servit la formarea figu­rii pe pecete nu raman straine de suflet, ci, in clipa invierii, sufletul primeste din nou in el tot ceea tine de urma intipa­rita in el de forma (eidos) trupului. Si atunci intra in legatu­ra deplina cu el toate elementele care au alcatuit dintru in­ceput forma (trupului)". Trupul acesta de acum va invia, trupul acesta de-acum se va innoi si va primi o noua viata; la inviere omul isi va regasi propriul sau trup (nu trupul altuia si nici un alt trup oarecare), insa cu alta vietuire. Iden­titatea personala si trainicia ei in timp, asadar, se pastreaza si in rastimpul dintre moartea fiecarui om pana la invierea de obste, chiar daca cele din care este alcatuit trupul se risi­pesc si se descompun. "Nu-i chiar cu neputinta ca elemen­tele trupesti, stihiile, sa se uneasca din nou si sa alcatuiasca iarasi acelasi om.

[...] Caci daca n-ar veni din nou in Iume tocmai aceeasi alcatuire si ar primi in amestec doar ele­mente asemanatoare in locul celor care-i sunt proprii, e ca si cum s-ar reconstitui un alt om in locul lui, lucru care nu s-ar putea numi inviere, ci crearea unui alt om. Dar daca trebuie sa se intoarca iarasi acelasi om la sine insusi, trebuie sa fie in intregime acelasi, si in toate partile sale elementele sa-si reia locul lor in firea lui dintru inceput". De aceea, Sfantul Grigorie de Nyssa spune din nou: "sufletul petrece in elementele trupului si dupa despartirea lui de trupul in care a crescut si a vietuit de la inceput, ramanand de acum ca un fel de paznic peste ceea ce avea si nelasandu-le sa se amestece cu alte elemente de acelasi fel. Agerimea si subti­rimea puterii sale cugetatoare nu ingaduie nici o ratacire in realcatuirea elementelor trupesti. Si impreuna cu materia proprie care este amestecata in elementele apropiate, se in­corporeaza si sufletul si nu lasa sa slabeasca legatura care le tine pe toate in univers, ci ramane pururea in aceste elemente in orice loc si in orice chip le-ar fi risipit firea".

Jean - Claude Larchet
Traditia ortodoxa despre viata de dupa moarte, Editura Sophia

Cumpara cartea "Traditia ortodoxa despre viata de dupa moarte"

• Invierea trupului
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Moartea si transplantul
  Publicat in : Morala
• De ce avem trup?
  Publicat in : Editoriale
• Trup sau inviere
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: