Icoana, deosebirea intre ea si idol

Icoana, deosebirea intre ea si idol Mareste imaginea.

Deosebirea radicala si esentiala intre idol si icoana sta in faptul ca idolul e reprezentarea confectionata a fortelor imanente ale naturii. Omul insusi e conceput ca fiind cu totul stapanit de ele sau incadrat in ele, chiar daca sta pe treapta cea mai inalta in cadrul naturii care le totalizeaza. Idolul nu e un mijloc prin care inchinatorul transcende (trece peste) natura fatala, in care este el insusi incadrat. Idolul este concluzia religioasa a conceptiei panteiste, careia Spinoza i-a dat ex­presia cea mai pregnanta in formula : Deus sive natura.

Icoana dimpotriva, este semnul realitatii transcendente a lui Dum­nezeu, cea mai presus de natura. Ea exprima credinta ca Deus est super natura. Icoana il ajuta pe inchinator sa implineasca actul unei trans­cendente a naturii. La baza icoanei sta credinta intr-un plan mai pre­sus de natura si vointa de a trece peste natura, de a intra in legatura cu transcendenta divina. Icoana nu identifica planul naturii cu planul divin, ci le deosebeste cu desavarsire. Inchinatorul icoanei se refera totdeauna la o realitate de dincolo de icoana. Inchinarea adusa icoanei "trece" la prototipul zugravit in ea. Aceasta nu e "trecere" de la idolul vazut la o forta vie a naturii tot vazuta, ci o trecere din planul vazut in cel nevazut, din planul naturii si al lumii create in cel mai presus de natura.

"Prototipul" icoanei nu face parte din planul experientei naturale a inchinatorului, ci din planul transcendent naturii sesizate prin simt. Icoana reda realitatea dumnezeiasca, care e spirituala. Icoana cere re­ferirea inchinatorului la prototipul dumnezeiesc sau la Sfantul plin de dumnezeirea transcendenta, negraita, tainica, nesesizabila prin sim­turi. Icoana e o fereastra sesizabila a lumii spre ceea ce e mai presus de lume, pe cand idolul e un zid care inchide in lumea aceasta. Idolul, fiind confectionat din aceeasi substanta universala a naturii materiale, poate fi identificat uneori cu zeul insusi, pe cand icoana redand o reali­tate spirituala nu poate fi identificata ca acea realitate.

Dar sa prindem acest caracter al icoanei in cateva trasaturi care o disting si o opun idolului.

Icoana nefiind un chip al fortelor sesizabile ale naturii, se foloseste pentru a sugera pe Dumnezeu Cel spiritual si transcendent naturii si prezenta lui coborata la noi, nu de orice chip, ci cu deosebire de cel uman. Dar in ea omul e valorificat dupa spiritul lui purificat de pasiuni, nu dupa trupul lui aplecat prin pasiuni spre natura.

Ea isi are in aceasta privinta un temei in Sfanta Scriptura care spune ca, omul a fost facut dupa chipul lui Dumnezeu.

Faptul ca omul prin firea lui e legat si de trup si prin aceasta si de natura, dar si de Dumnezeu Cel pur spiritual, il situeaza la mijloc intre natura si Dumnezeu, ca inel de legatura intre amandoua. El poate servi de aceea si ca chip al fortelor naturii, deci ca model de idol, cand spiritul lui se lasa dominat de pasiunile provocate prin trupul lui de natura, dar si ca chip al lui Dumnezeu, putand fi un transparent al lui Dumnezeu Cel nevazut, cand actualizeaza si potenteaza comunicarea cu Dumnezeu, deci prezenta spirituala a lui Dumnezeu Cel transcendent sau absolut superior lui, facand ca Dumnezeu sa se reflecte prin spiritul lui si prin trupul lui. Fiinta umana este iconica prin faptul ca poate sa actualizeze in mod culminant realitatea umana a chipului lui Dumnezeu. Chiar faptul ca omul e numit de Scriptura "chipul lui Dumnezeu" arata ca el e destinat prin fiinta sa fie nu idol sau chip al naturii ca suprema realitate, ci "icoana" care deschide privirea spre nemarginirea spirituala a lui Dumnezeu.

Omul este prin sine o realitate ce depaseste natura supusa unor legi involuntare si inconstiente. El este un insetat dupa nemarginirea si libertatea ce depaseste natura. El are in sine o viata indefinit de complexa, capabila de o libertate ce voieste sa se lungeasca necontenit, gandire mereu noua ce depaseste simpla inregistrare a legilor naturii. El este o oglinda stravezie si un canal prin care se comunica lumii viata constienta, spirituala,  libera si infinita a lui Dumnezeu. El poate aduce mereu ceva nou in natura supusa legilor repetitiei. El se poate transcende in mod propriu la Dumnezeu.

La baza icoanei sta mai intai o alta conceptie despre om decat cea de la baza idolului. E o conceptie care vede pe om in relatie cu Dum­nezeu Cel mai presus de natura, Cel cu adevarat infinit, intrucatt de la El vine prin om o noutate continua in natura si nu o lasa nici pe ea  nici pe om inchisi in repetitia monotona a lor. Intre ideea ca natura este eterna si ideea ca ea este incapabila de un progres infinit este o acuta contradictie. Daca natura ar fi din veci, ea ar fi trebuit sa  "fi ajuns" din veci la treptele de progres cu mult mai inalte (daca se mai poate folosi in acest caz termenul "a ajunge"), iar daca "nu a ajuns" inca nici azi pana la trepte mai inalte, nu va ajunge nici in viitor. Ea se misca in intervalul acelorasi trepte. Idolul ca chip al acestei naturi nu deschide nici el orizonturi spre infinit.

Omul este o fiinta destinata transcenderii naturii. Caci desi se afla in cadrul naturii, nu se poate inchide in ea.

Dar sa insiram intr-o anumita ordine  caracteristicile icoanei :

1.  Fiind un chip al transcendentei lui Dumnezeu, icoana ne ajuta sa transcendem finitul chipului spre infinitatea lui Dumnezeu.

Chiar chipul omului ne indeamna la o transcendere a lui. Cand privim la ochii omului nu dintr-o apropiere care ne face sa vedem nu­mai compozitia lor biologica, ci privirea lui, constatam ca ea e dincolo de biologic. Privirea fiecarui om e altfel si privirea fiecarui om din orice clipa e alta. Ea e ceva pe de o parte, deifindbila, pe de alta indefi­nibila.

Dar cu cat este omul mai putin impatimit de cele lumesti, cu atat vedem mai mult in privirea lui ceva ce transcende nu numai planul biologic intr-un plan al intentiilor spiritului indreptat spre cele mai pline de sens si mai frumoase din lume, ci si acest plan intr-un plan de dincolo de lumea vazuta. In privirea lui licareste o gandire indreptata spre un plan transcendent lumii.

Privind ochii unui om nepatimas simti ca te scufunzi intr-o infinitate spirituala de dincolo de ei. In acest caz atentia nu se concentreaza spre organismul trupesc, ca la un idol, ci la indefinitul spiritual.

2.  Aceasta tendinta e proprie umanului ramas la inaltimea lui. In aceasta se manifesta    calitatea  omului de transparent, de oglinda a transcendentei. Dar aceasta calitate a umanului fiind slabita prin voia proprie sau prin pacatul despartitor de Dumnezeu, a fost refacuta in Hristos,  care a asumat umanul in ipostasul Fiului lui Dumnezeu. De aceea cea mai deplina icoana a lui Dumnezeu este cea a lui Hristos. Asumand umanitatea noastra insusi Fiul lui Dumnezeu, Lumina suprema si bogatia coplesitoare de sensuri, al caror ipostas este El, prin fire si din veci, toata aceasta Lumina si bogatie coplesitoare de sensuri trebuie sa fi umplut ochii Lui. El, care e modelul umanului ca chip al lui Dumnezeu, a restabilit astfel si a ridicat la gradul suprem calitatea umanului de chip deplin al lui Dumnezeu.

Apostolii care priveau in ochii Lui vedeau aceasta lumina suprema desi ea lua o forma de suprema blandete si intelegere umana. Preacurata Lui Maica vedea in ochii Lui si ea, cu intelegerea si simtirea ei de mama, adanca taina de lumina din ei. Ei nu vedeau in aceasta infinitate din ochii Lui o anumita forta in­expresiva a naturii, ci o infinitate plina de sens personal, superioara naturii. Vedeau in ochii Lui cauza ultima a tuturor, dar deosebita de toate, strabatuta de o adanca intentie personala, iubitoare. Vedeau in ochii Lui totul in ultima lui obarsie, dar ca intr-un adanc spiritual, con­stient, intentional, nu ca intr-o forta inca nedefinita a naturii. Vedeau in ochii umani ai lui Iisuis o privire care facea vadit actul supremei transcenderi a Lui spre infinitatea Sa proprie de caracter personal, care chiar prin aceasta e stravezie si Maicii Sale si Apostolilor Sai, fara ca ei sa o poata exprima.

La fel, daca in cuvintele omului obisnuit, cand ne ridicam de la simpla lor analiza in sunete, la intelesul lor, descoperim un act de transcendere a lui spre ceea ce-i spiritual in el si noi insine transcendem prin ele in acele planuri superioare, cu atat mai mult trebuie sa fi trait aceasta transcendere Apostolii si Sfanta Maica a lui Iisuis auzind cuvintele Lui. In ele trebuie sa se fi imbracat in sunet uman, format din vibratiile cosmice, insasi infinitatea dumnezeiasca plina de intentiona­litate personala. Dar insusi continutul cuvintelor Lui reda acest plan infinit al transcendentei personale divine sesizata si exprimata prin umanitatea Lui. Din acest motiv insasi Scriptura care le cuprinde scrise, ne este o "icoana" sonora, sau auzibila a dumnezeirii intrupate in Hris­tos, cu toate ca cuvintele din ea sunt alcatuite din sunetele marginite ale trupului omenesc, legat organic de elementele lumii sensibile.

Iar daca cuvintele lui Hristos, redate in scris, sunt o astfel de icoa­na sonora a vietii Lui personale divino-umane, sau a infinitatii Lui dumnezeiesti, in forma umana, de ce n-ar fi si chipul fetei Lui umane zugravit, icoana infinitatii Lui dumnezeiesti, personale ?

Desigur nu maiestria iconarilor fac fata lui Iisus, expresie vazuta a spiritului Lui, oglinda a dumnezeirii Sale, purtatoare a spiritului Sau uman. Sunt o seama de semne obiective unice ale lui Iisus care fac gan­direa inchinatorilor sa savarseasca la privirea icoanei Lui actul de trans­cendere spre dumnezeirea Lui. Dar e necesara si gandirea noastra pen­tru aceasta transcendere, asa cum e necesara si gandirea noastra ca sa vedem in fotografia unei persoane oarecare, actul de transcendere pe care acea persoana il traieste sau l-a trait in existenta ei reala. Vede­rea chipului si actul transcenderii se savarsesc deodata. Ele sunt ne­despartite, asa cum nedespartit este chipul vazut al unei persoane si viata ei nevazuta.

Cand vedem in icoana Pruncul nascut in ieslea din Betleem - fapt personal caracteristic pentru Iisus, cand vedem pe Pruncul unic ce se naste din Fecioara, vedem odata cu aceasta pe Fiul lui Dumnezeu ce se naste ca om, chiar prin faptul ca savarseste acest act biruind randuiala firii, cum nu o pot face zeii pagani. Chiar prin aceasta transcendem in icoana Pruncului ce se naste in iesle, umanitatea Lui vazuta la dum­nezeirea Lui nevazuta.

La fel, cand vedem pe Iisus rastignit, sau aducandu-se jertfa Tata­lui pentru mantuirea noastra, intr-un act de transcendere totala a Sa ca om, dar pe acelasi Il vedem inviat, transcendem de la chipul vazut la Dumnezeu care bitruieste moartea, desi o primeste in Sine. Caci vedem in El insusi savarsindu-se trecerea de la omul care primeste moartea, ca un supus mortii, la Dumnezeu care biruieste moartea, sau cea mai mare slabiciune a naturii, cum nu au putut face zeii si nu se vede nici in idolii lor. Caci la aceia nu e vorba de inviere a Persoanei transcendente naturii, ci de un proces (mit) al naturii, cane trece din faza topirii si aparitiei formelor sale individuale.

In toate icoanele lui Iisus vedem pe Dumnezeu Cel liber de servi­tutile naturii, vedem pe Dumnezeu cu adevarat liber de lanturile na­turii, superior lor, acceptand de bunavoie unele coborari de dragul nos­tru, ca sa ne ridice pentru vesnicie la inaltimea slavei si fericirii sale. Si prin aceasta e satisfacuta aspiratia si gandirea noastra care nu poate socoti natura cea robita legilor repetitiei si inchisa in saraca ei rela­tivitate ca suprema irealitate si isi da seama ca mai presus de aceasta natura sclava, neputincioasa trebuie sa fie o forma de irealitate superi­oara, libera de orice sclavie, de care sa depinda aceasta natura inferi­oara, relativa, neputincioasa.

Astfel noi nu ramanem cu inchinarea noastra nici la materia rela­tiva, roaba, modesta a icoanei, nici la un mod pur omenesc, lumesc, supus si el perisabilitatii si coruptiei, deci nu facem din aceasta niste idoli, socotindu-le suprema realitate, ci transcendem cu gandirea si cu inchinarea de la materia icoanei la Hristos Dumnezeu Cel intrupat si inviat in umanitatea sa pentru veci, transcendem la Cel ce este mai presus de toate, la Cel ce este izvorul liber si absolut suveran al vietii atotputernice de care tine si aceasta libertate, la Cel care din aceasta libertate si atotputernicie a binevoit sa ia trup omenesc, pentru a veni aproape de noi, pentru a intra in comuniune cu noi si a ramine in aceasta comuniune cu noi in veci.

Iar caracterul spiritual al acestei atotputernicii libere, superioara naturii sclave, se arata in faptul ca ea se manifesta nu in marimea fi­zica, a chipului pe care il asuma, deci nici in statui uriase, caci acestea abat gandirea la puterea fizica, ci intr-o umanitate subtire, delicata, complexa, inundata de adancimile infinite si negraite ale spiritului si sensurilor lui nenumarate.

Fiul lui Dumnezeu se manifesta mai adecvat in spiritualitatea Lui prin chipul uman firav ca dimensiuni fizice, dar mai capabil prin ochii lui, prin cuvintele lui, prin gesturile lui, prin delicatetea lui sa fie o fereastra si un vas comunicant al infinitatii spirituale.

Gandirea crestina occidentala, accentuand prea exclusiv transcen­denta lui Dumnezeu, nu a tinut seama si de faptul ca Dumnezeu Cel transcendent, prin intruparea sa a indumnezeit firea sa omeneasca si prin aceasta ne-a mantuit pe toti cei ce intram in legatura cu El prin ea ; nu a tinut seama de ramanerea lui Dumnezeu Cel intrupat si in­viat cu noi prin energiile sale necreate, comunicate prin firea Lui ome­neasca. Omul insusi ca spirit a ramas inchis acestei intelegeri si de aceea a crezut ca marimea lui Dumnezeu se face mai simtita prin di­mensiunile impunatoare ale statuilor, sau prin sunetele coplesitoare ale orgii, decat prin lumina fetei umane prin care Dumnezeu vine in suprema intimitate a omului. Acest fel de gandire a ramas neincrezatoare in icoana inca in ca­tolicismul de la inceputul scolasticii, ceea ce a dus pana la respingerea totala a ei in Reforma si in toate denominatiunile ei. Tot ce s-a vazut e pentru aceasta gandire numai creatie despartita de Dumnezeu, deci neputand sluji ca transparent si filtru comunicant al transcendentei di­vine. Daca pentru paganism natura insasi e Dumnezeu, pentru Occiden­tul crestin ea e condamnata la o despartire deplina de Dummezeu. In amandoua avem aceeasi neintalnire cu Dumnezeu Cel transcendent prin creatie. 

Rasaritul crestin a impacat transcendenta lui Dumnezeu cu comunicarea Lui prin cele vazute ; n-a inchis nici transcendenta, nici ima­nenta in sine. De aceea Occidentul crestin n-a vazut nici fata ome­neasca in capacitatea ei de a fi transparenta, de a fi icoana a lui Dum­nezeu, socotind-o capabila de a fi numai idol. Prin aceasta Occidentul aproape ca a anulat odata cu taina aspectului vazut al realitatii, taina creatiei in general si cu aceasta justificarea deplina a intruparii lui Hristos. El n-a vazut in creatia insasi o premisa a intruparii ca Parintii rasariteni, ci a dat o justificare pur juridica intruparii. Fiul lui Dum­nezeu s-a intrupat, dupa gandirea apuseana, numai pentru a aduce prin cruce o satisfactie onoarei jignite a lui Dumnezeu de catre om, nu pentru a inalta firea omeneasca, umpland-o de dumnezeire pentru veci.

3. Dar daca Hristos a restabilit fata umana in capacitatea ei de chip transparent al lui Dumnezeu, toti cei ce se alipesc de El prin cre­dinta si printr-o imitare totala, umplandu-se de infinitatea Lui dum­nezeiasca, devenind adica sfinti, fac sa se vada aceasta infinitate si prin fetele si deci si prin icoanele lor. Daca in toti sfintii este Hristos cu dumnezeirea Lui infinita, cu umanitatea Lui indumnezeita, El se reflecta si in icoanele lor. "Minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai". Prin icoana fiecarui sfant vedem pe Hristos sau umanitatea Lui indumnezeita, fara sa-i identificam ca persoane cu El. El se vede imprimat in toti, dar intr-un mod personal al lor de a fi. In fata icoanei fiecarui sfant savarsim actul transcenderii nu numai la sfantul zugravit, ci si la Hristos, care este imprimat in el.

Deci aceasta nu inseamna o confundare a sfintilor cu persoana lui Hristos, nici a icoanelor lor cu icoana lui Hristos. Caci persoana nu este anulata in credinta crestina. Odata ce Dumnezeu e personal, sau o Treime de persoane distincte, nici persoanele umane nu se confunda cu Dumnezeu si intre ele. Dimpotriva, cu cat e mai plina o persoana umana de Hristos ca Persoana, cu atat e mai realizata si ea ca per­soana. Hristos intrupandu-se, n-a devenit un om confundat cu toti, ci a ramas o Persoana centrala, dar profund distincta, promovand pe fiecare om ca persoana, in adunarea tuturor celor ce-L iubesc, in Sine.

O mama nu-si confunda copiii imbratisandu-i, ci cu cat ii iubeste mai mult, cu atat ii distinge mai mult, referind pe fiecare la ceilalti, iubind in fiecare specificul lui, in comparatie cu al celorlalti.

Infinitatea lui Dumnezeu nu e un ocean inform, ci lumineaza din cele trei Persoane dumnezeiesti si iradiaza in lume prin luminile ce le reprezinta constiintele umane deosebite. Ea se reflecta mereu altfel si altfel in ochii ganditori si curati ai fiecarei persoane umane.

Infinitul dumnezeiesc ia in oameni forma persoanelor, umane in care se salasluieste pentru ca are in sine insasi forma Persoanelor. De aceea dum­nezeirea asuma umanul intr-un ipostas, intr-o Persoana, ca sa apara si ca om ca o persoana, ca sa intre in relatie cu oamenii ca o persoana cu alte Persoane, iradiind prin ele infinitatea dumnezeiasca, fara sa le anuleze in ea sau fara sa le copleseasca prin lumina ei.

Sfintii ne arata in ei infinitatea lui Dumnezeu imprimata in voia si simtirea lor personala, in tensiunea lor personala dupa desavarsirea fara sfarsit. Aceasta o arata si icoanele lor, indeosebi ca o tensiune dupa filiatia infinita in Duhul Sfant, care implica si pe Tatal infinit. Aceasta o arata si scrierile lor ascetice si contemplative, purtatoare de pecete personala, de ex. Scara. Auzim pe cate un cititor al lor spunand : "Dar aceste stari nu le poate ajunge nimeni". Totusi ele arata posibi­litatile proprii deschise spre infinit altfel in fiecare om unit cu Hristos si unii le-au actualizat intr-o foarte mare masura, sau le actualizeaza si azi facand si mai deschis infinitul. Icarii acestia sant sfintii. Si icoa­nele ii reprezinta pe ei. Sfintii au ajuns la o imprimare maxima a lui Hristos in ei, fiecare in felul lui, dar n-are sfarsit aceasta tensiune.

Faptul ca infinitatea desavarsirii dumnezeiesti din Hristos si din sfintii in care El s-a imprimat dinamic pentru veci ii este si Lui si lor proprie ca unor persoane distincte, fiind sesizabila in ele ca in cele ce si-au insusit desavarsirea, si traiesc constient si voluntar in ea, fiecare in modul propriu, face ca icoanele lor sa devina mijloace de comuni­care intre Cuvantul Cel intrupat si sfintii plini de dumnezeirea Lui si noi. Dar pentru aceasta e necesar ca ele sa primeasca numele lui Hristos sau al unui Sfant prin chemarea Lui asupra icoanei ca chip al lui Hristos, sau al unui Sfant.

Numele lui Hristos sau al unui sfant, purtat de icoana si puterea Sfantului Duh coborata in ea, il fac pe inchinator sa se adreseze prin numele purtat de icoana persoanei reprezentata de ea si prin aceasta si prin puterea Sfantului Duh se pune in legatura cu ea. Pomenirea nu­melui lui Hristos il face pe inchinator sa-si aduca aminte de "intrupa­rea Lui si de toate minunile Lui" (slujba sfintirii icoanei). Iar prin aceasta inchinatorul se pune in legatura cu persoana insasi zugravita in icoana, prin Duhul cel Sfant a carui putere iradiaza din icoana. Nu­mele exprima concentrat persoana; el provoaca persoana care-l poarta sa-si trimita lucrarea acolo unde e pomenit mai ales ca insusi Duhul Sfant chemat asupra icoanei e o putere lucratoare, ce se uneste cu lu­crarea persoanei. Numele e legat de persoana mai mult decat umbra de trup. In nume se distinge, se exprima si se recunoaste o persoana anumita cu toate faptele ei deosebite, cu toata viata ei traita in mod unic, cu tot specificul ei. Prin numele cuiva pomenit de altcineva, e pome­nita insasi persoana respectiva. Si fiecare sfant poarta pe Hristos im­primat si trait dinamic in sine intr-un mod propriu, potrivit cu insu­sirile lui naturale, manifesta puterea Lui intr-un mod personal propriu, deschis puterii Lui si pus in lucrare intr-un mod propriu. In fiecare sfant vedem pe Hristos intr-un alt mod de eficienta, implinita o alta virtua­litate inclusa in infinitatea Lui dumnezeiasca si in nesfarsita Lui com­plexitate omeneasca. Noi ne adresam sfantului ca persoana deosebita, dar stiind si simtind in tot ce a realizat el si ne poate ajuta noua, puterea lui Hristos aflatoare in el si pusa in valoare de el, prin ru­gaciunile lui catre El, prin alipirea lui la El. De aceea cerandu-i sa ne ajute, ii cerem sa ne ajute prin rugaciunile lui catre Hristos, care stim ca vor fi ascultate datorita unirii lui intime cu Hristos, datorita puterii lui Hristos lucratoare in el. Astfel cerand ajutorul lui prin rugaciunile lui catre Hristos pentru noi, socotim pe Hristos ca ultimul izvor al ajutorului ce ni-l va da. Si de aceea lui Hristos ii inaltam toata ma­rirea si toata multumirea pentru ajutorul primit prin sfant.

Dar nu nesocotim persoana sfantului si nefolositoare chemarea nu­melui lui. Caci Hristos ne ajuta in acest caz ca Cel ce e unit cu sfantul, ca cel induiosat de dragostea sfantului fata de noi, fratele nostru intru umanitate. Daca Hristos poate comunica cu noi prin fapturile Lui, ca daruri ale Lui, cum ar dispretui sa comunice cu noi prin fapturile lui constiente si voluntare, cum ar dispretui sa nu puna in lucrare pe se­menii nostri ca daruri, ca daruri active, nu pasive, catre noi ? Dum­nezeu a randuit sa purtam fiecare un nume si sa ne auzim si sa ras­pundem cand ne chemam pe nume, tocmai pentru a ne face sa ne punem de bunavoie in valoare ca daruri reciproce, asa cum ne-a facut. De aceea nu e gelos Hristos, cand chemam un frate al nostru sfant, pe nume, in ajutorul nostru, asa cum nu e gelos cand ne cerem si ne dam reciproc ajutorul pe pamant, cu conditia sa avem constiinta ca Dumnezeu ne-a facut si ne face capabili sa ne fim unii altora, spre ajutor.

Chemand pe sfant pe nume in fata icoanei lui, transcendem icoana si ne punem in legatura cu insasi persoana celui chemat, dar si cu Hris­tos, sfantul sesizeaza atentia ce i-o acordam, nadejdea ce ne-o punem in ajutorul lui si ne raspunde cu atentia lui. Prin numele cu care chemam pe cineva punem in miscare persoana insasi a aceluia ca sa implineasca ceea ce-i cerem.

Prin numele "Iisuse Hristoase" adresat in fata icoanei lui Iisus Hristos, transcendem materia icoanei, punandu-ne in legatura cu Per­soana Lui si induplecandu-L pe El sa-si indrepte atentia spre noi. Dar aceasta transcendere ne-o prilejuieste icoana. Odata ce Fiul lui Dum­nezeu s-a facut ca unul din noi si a luat un nume distinctiv asemenea noua, El s-a supus aceleiasi legaturi care leaga pe oameni prin nume, si in asa fel ca cel chemat nu se poate sa nu raspunda celui ce-l cheama. De aceea in fata icoanei are loc nu numai o transcendere ireala de la noi la Hristos, ci si o coborare reala a Lui la noi care-L chemam. Sfintirea icoanei nu e decat prima si cea mai intensiva che­mare a numelui lui Hristos sau a Duhului Sau peste chipul Lui zu­gravit in icoana ; e chemarea lui Hristos ca Persoana deosebita sau a lui Hristos cel aflator in sfinti in numele Bisericii, sau de catre Bise­rica ca trup colectiv al Lui, plin de El. Si ca atare sfintirea pune intr-o legatura permanenta pe Hristos sau pe Duhul Lui, sau pe sfantul umplut de Hristos si de Duhul Lui, cu icoana. Prin sfintire se face din icoana un loc in care Hristos sau sfantul e obisnuit sa fie chemat si sa-si reinnoiasca venirea, prezenta sau lucrarea.

4. Hristos, sau sfintii, sau Hristos si sfintii nu sunt chemati in fata icoanei in ajutor unii impotriva altora, cum sunt chemati zeii in fata idolilor, ca chipuri ale fortelor naturii opuse intre ele, conform con­ceptiei pagane ca toate se fac in natura intr-un razboi al tuturor im­potriva tuturor. Am vazut ca toti sfintii ne ajuta prin rugaciunile lor catre acelasi Hristos atoateiubitor si atoatesustinator, transcendent fortelor naturii, in care pacatul a introdus razboiul raului impotriva binelui. Sfintii au depasit si ei razboiul din ei biruind raul si punandu-se exclusiv in slujba Dumnezeului binelui. In Hristos cel infinit si in dumnezeirea Lui cea atotbuna se concentreaza in tensiunea lor toti cei ce vor sa-i slujeasca Lui si sunt concentrati toti sfintii, uniti nu nu­mai cu Hristos, ci si intre ei, uniti nu intr-un razboi "parinte al tuturor", ci in dragoste. Toti voiesc ceea ce voieste Hristos, adica binele tuturor si daruirea de sine. Crestinismul nu se multumeste cu o pace menti­nuta printr-un echilibru intre forte contrare, ci tinde la pacea dra­gostei, la pacea in care egoismele nu se tin reciproc intr-un echilibru silit, ci in care el e parasit de toti, intr-o reciproca daruire de sine.

Inchinatorii cer de aceea si ei toti ceea ce voieste Hristos, puterea de a-L imita in desavarsirea promovata prin daruirea si jertfirea de sine. Intre inchinatorii lui Hristos si ai sfintilor din icoane si intre Hristos si sfintii inchinati prin ele e armonia deplina in voirea ace­luiasi bine, nu contrazicerea dintre inchinatorii zeilor si dintre acestia insisi. Caci toti inchinatorii se misca spre aceeasi unire in Hristos, la care au ajuns sfintii: spre unirea in acelasi Hristos, in care este infi­nitatea binelui, nu a razboiului, intre toate, sau a unui echilibru men­tinut in parte, sau realizat din cand in cand prin lupta. Si in aceasta se vede ca Dumnezeu e transcendent naturii si in Fiul lui Dumnezeu cel intrupat s-a realizat aceasta transcendere ca si in umanitatea Lui din care se poate extinde in toti. Transcendenta ontologica a lui Dum­nezeu si transcendenta celor ce implinesc voia Lui e totodata si o trans­cendenta si o transcendere morala. Aceasta o invata credinciosii cres­tini de la icoane. Hristos, sfintii si credinciosii nu se mentin intr-o unitate a contrariilor, ci se unesc sau urmaresc unirea in binele unitar, in binele dragostei desavarsite si deci in viata neamenintata si nesu­pusa mortii. Toti sfintii si toti cei ce cred in Hristos se unesc, trecand prin moartea adusa de pacat, dar biruita de Hristos, in mod desavarsit si definitiv in Hristos, viata infinita si netulburata de lupte. Toti se umplu de desavarsire si de viata netrecatoare a dragostei tuturor aflata in Hristos. Hristos a venit, unind transcendenta dumnezeiasca cu viata omeneasca, nu ca sa tina mai departe pe toate intr-o lupta neincetata, incheiata cu moartea ca in natura, ci ca sa-i recapituleze pe toti in sine, ca izvor de viata vesnica a tuturor, de viata in pace si dragoste a tuturor persoanelor, nu a unei vieti in care individualitatile pier si se nasc unele dupa altele, mentinandu-se in existenta numai ca totul esentei in generalitatea ei. Pentru credinta crestina pacea nu inseamna moarte a individualitatilor in esenta nediferentiata si diferentiabila, ci viata desavarsita a tuturor in constiinta si in dragoste.

Numai cele limitate se afla in razboi, ca sa apuce mai multa viata unele de la altele. In Dumnezeu Cel infinit nu e razboi, fara ca aceasta sa insemne ca e simplu esenta si nu comuniune de Persoane lipsita de dragoste. Dar un Dumnezeu al dragostei le ajuta pe toate sa-si depa­seasca limitarea in El, nu prin lupta, ci prin comuniunea cu El si intre ele, umplandu-se astfel toate de infinitatea Lui. Astfel la sfarsit vor in­ceta cu totul toate impartirile ce mai domnesc de pe urma pacatului. "Dupa aceea sfarsitul, cand Domnul va preda Imparatia lui Dumnezeu si Tatal, cand va desfiinta orice domnie si orice stapanire si orice putere (opuse Tatalui dumnezeiesc infinit). Caci El trebuie sa imparateasca pana ce va pune pe toti vrajmasii sai sub picioarele sale... Iar cand toate vor fi supuse Lui, atunci si Fiul se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca sa fie Dumnezeu totul in toate" (I Cor. XV, 24-28). Toate inainteaza, e drept cu greu, spre pacea finala a unirii in Viata infinita a lui Dumnezeu. Spre aceasta pace si viata infinita care nu topeste persoanele in ea, care echivaleaza mai degraba cu moartea, ne con­duce Hristos. In ea domneste suprema daruire reciproca care nu poate fi insa fara dragoste. Aceasta e slava tuturor, nu moartea lor. Toate sunt slavite in Hristos, prin dragostea de sine daruitoare a tuturor, care a pornit ca un val mereu crescand din jertfa lui Hristos.

Sfintii ajung (inca de pe pamant, dar deplin numai dupa moarte, in aceasta pace, unita cu Viata. Aceasta o vedem si pe fetele lor din icoane.

5. Cum am mai spus, aceasta inseamna ca in Hristos si in sfinti in care salasluieste El, domneste Binele. Caci numai unde e binele e si armonia adevarata, lipsita de tensiune, ca fericire simtita. Numai in bine se pot uni launtric toti in armonie. Numai in bine se poate afla bucuria tuturor de infinitate, sau nedezbinarea si absenta luptei intre partile limitate. In Hristos, in viata si invatatura Lui, ca si in icoa­nele care-L redau, nu vedem decat binele. Si acelasi bine il vedem in sfinti, in viata si in icoanele lor. Prin aceasta ne ajuta ei si ele si pe noi sa transcendem natura cu lupta ei intre partile finite, asa cum exista ea, cand e divinizata, in zeii care o simbolizeaza, si in idoli.

Hristos ne arata prin viata Lui lipsita de lacomie si mandrie, prin rastignirea Lui, prin tot binele care-l revarsa peste cei ce cred in El, prin porunca de a iubi si pe vrajmasi, ca nici un rau, nici o tendinta egoista nu se afla intr-Insul, ci numai iubire. El ne ridica mereu spre bine, prin unirea cu El, prin puterea data de El, prin poruncile date de El.

La fel sfintii prin chipurile lor ascetice, care redau viata lor de infrmare, de detasare de lume, de transcendere a ei, de daruire si de jertfire de sine, care arata si mai accentuat transcenderea existentei pamantesti, de urmare a lui Hristos, ne ajuta sa ne inaltam mereu spre bine, sa transcendem alipirea la viata pamanteasca, sa ne oprim de la raul care ne leaga de cele limitate ale lumii, sa ne curatim de patimi, cum nu o fac zeii si idolii lor ce reprezinta fortele lumesti in ambigui­tatea lor contradictorie. Si chiar prin acest bine spre care ne atrag tot mai sus, ne atrag spre infinitatea transcendenta a vietii dumnezeiesti, la unirea cu ea, in care se afla ei, sau ne indeamna la transcenderea vietii relative, pieritoare, pamantesti.

Caci icoanele ne arata cum viata sfintilor a fost o continua si totala transcendere de la umanul supus patimilor si mortii, la dum­nezeiesc, o continua daruire si jertfire din puterea si pilda lui Hristos, o viata de daruire totala lui Hristos si cu Hristos, Tatalui. Iar icoa­nele mucenicilor ne arata puterea cu care au savarsit ei aceasta trans­cendere prin pecetluirea marturisirii dragostei lor de Hristos, prin jertfirea fara ezitare a vietii lor pamantesti pentru a fi mai curand si mai deplin cu El.

Dar trebuie adaugat ca in chipurile ascetice ale sfintilor, binele ni se face atragator si prin frumusetea luminoasa a spiritului lor umplut de Hristos si curatit de toata patima ce-i putea lega de lume, frumu­sete redata adeseori atat de expresiv de icoane. In delicatetea subtila a fetelor lor, a statuarii lor, iese in relief forma curata a ispiritului lor, care "isi are ultima obarsie si perfectiune in Dumnezeu izvorul tuturor formelor si care si-a   gasit   in   fata   lui   Hristos   cea   mai   desavarsita implinire.

Fata sfantului nu-si pierde delicata frumusete sub valul de gra­sime, nici nu e strambata si intunecata de patimi. Frumusetea este la urma urmelor o forma clara, spirituala, armonioasa, nestrambata de patimi, a spiritului. O fata e frumoasa nu prin simpla dreapta rinduire a formelor ei, caci aceasta poate fi foarte rece si pustie, ci intr-o anu­mita lumina curata, iubitoare, cuviincioasa ce iradiaza din spirit prin ochii ei.

6. Iar cum binele este pentru oameni rezultatul unui efort liber, nu al necesitatii naturale, in care binele se alterneaza cu raul, iar in Dum­nezeu realitatea suprema in binele care e propriu fiintei Lui, este im­plicata totodata in mod suprem libertatea, dat fiind ca Dumnezeu nu e stapanit de nimic, icoana care ne invata binele si ne indeamna sa-l savarsim si prin aceasta sa ne desavarsim, ne da si dovada libertatii  care domneste pe treapta suprema a existentei si de care pot dispune si oamenii pentru a se decide pentru bine si a se mentine in efortul pentru el. Icoana nu ne invata ca totul se savarseste in mod fatal, ca nu avem nici o libertate prin care sa scapam de rau si sa ne facem mereu mai buni, ca deci trebuie sa ne resemnam cu ceea ce ne aduce natura supusa legilor inguste ale repetitiei de bine relativ si de rau final pentru existenta individuala.

De ce sa nu cinstim deci icoanele care ne invata tot ce e bun, care ne tin deschisa si concretizata in pildele ce ni le dau calea spre infinitatea si bunatatea nemarginita in Dumnezeu ?

Nu trebuie sa vorbim noi de rastignirea lui Hristos pentru noi, de invierea Lui, care ne asigura invierea noastra, de bunatatea si puterea Lui mai presus de natura roaba legilor, aratata in minuni? Dar cand vorbim de ele nu ne facem in mod involuntar imaginile lor ? De ce sa evitam atunci ca sa facem aceste imagini mai vii si mai folositoare, mai eficiente in forta lor de promovare a binelui, in noi si de unificare a noastra in Hristos si prin credinta comuna in El, zugravind in mod vazut fata Lui, faptele Lui mantuitoare, iubirea Lui de oameni, aratata in minunile Lui, ca sa ne comunicam nu numai prin cuvant, ci si prin vedere credinta si iubirea noastra fata de Hristos si indemnurile de a-i urma pilda?

Parintele Dumitru Staniloae

16 Iulie 2012

Vizualizari: 10905

Voteaza:

Icoana, deosebirea intre ea si idol 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE