Natura Sinodicitatii

 

 

Nu se poate vorbi de natura sinodicitatii Bisericii fara a se vorbi de bazele acestei sinodicitati.

 

1. Una dintre aceste baze este umanitatea ca intreg identic dupa fiinta, dar divers in persoanele care il constituie. Noi, oamenii, suntem una dupa fiinta noastra umana, dar deosebiti ca persoane. Comunicam in chip firesc si necesar, dar ne alegem partenerii de comunicare si obiectul ei nu se confunda. Fiecare din noi reprezentam fiinta umana intreaga si totusi nici unul nu putem trai singur, in afara de orice comunicare.

Dumnezeu insusi a spus la creatie : "Nu este bine sa fie omul singur. Sa-i facem ajutor asemenea lui " (Fac. II, 18). Aceasta e egal cu : "Nu se poate sa fie omul singur". O singuratate temporala echivaleaza cu pieirea in scurta vreme a speciei umane. O singuratate eterna este o enorma si insuportabila plictiseala si saracie spirituala. Nu-l poate scoate pe om din singuratatea lui lumea animala, cu atat mai putin cea mine­rala. El are nevoie de persoane asemenea lui, de aceeasi fiinta cu el, capabile de cuvant. Are nevoie de astfel de persoane atat de mult, incat - teologic vorbind - dupa ce a facut Dumnezeu femeia, vorbeste de om alternativ la plural si la singular, ceea ce inseamna ca numai im­preuna cu altii omul este om intreg sau poate dezvolta posibilitatile sale de om : "Si a facut Dumnezeu pe om , dupa chipul lui Dumnezeu i-a facut pe ei" (Fac. I, 27), binecuvantandu-i sa se inmulteasca, pentru ca nici prima pereche sa nu ramina singura (Fac. I, 28).

Omul este fiinta dialogica. Aceasta inseamna ca trebuie sa comu­nice altora gandurile sale, simtirile sale, sa apeleze la ajutorul lor si sa primeasca de la ceilalti gandurile, simtirile si ajutorul lor. Iar aceasta inseamna ca sunt capabili sa se inteleaga, ca gandirea si simtirea lor sunt umane. Dar gandirea si-o imbogatesc si simtirea si-o realizeaza in­treaga numai impreuna ; ca isi produc simtirile si relatia intre ei. Nu mai vorbim de trebuinta colaborarii pentru a descoperi impreuna legile naturii si a prelucra disponibilitatile ei spre folosul comun. Daca ani­malele nu sunt fiinte dialogice si de aceea nici cuvantatoare, deci nu ies din singuratatea lor decat pentru a se inmulti spre folosul omului, omul este in insasi esenta lui o fiinta dialogica, nescufundata in singuratate, imprimata de caracterul comuniunii.

Prin dialog oamenii sunt legati si totusi liberi. Nici unul nu poate dispune de celalalt in aceasta legatura, decat prin abuz, care e refuzat de celalalt launtric si pana la urma si exterior. Dar ei dispun impreuna de modul folosirii legaturii lor. Si faptul acesta il fereste pe fiecare de a se departa prea tare de ceea ce e potrivit firii umane.

E o tema de adancit faptul paradoxal ca omul individual este uma­nul intreg si in acelasi timp ca luat singur de sine este profund singur si ca nu poate suporta singuratatea, ca singuratatea este nefireasca, contrara firii lui. Fiecare om reprezinta umanul intreg, dar in acelasi timp numai in comunicare mai mult decat voluntara cu ceilalti. Teologii rusi, incepand cu V. Lossky, au vazut in necesitatea si in satisfacerea cat mai deplina a comunicarii cu ceilalti caracterul de persoana al omu­lui. Cand omul slabeste comunicarea cu ceilalti cade la starea de indi­vid, spune el. Dar e de observat ca omul nu poate realiza niciodata complet starea de individ, fie prin singuratate totala, fie prin manipu­larea celorlalti, chiar prin cuvant, ca mijloace ale satisfacerii interese­lor sale, care e si ea, pana la urma, un fel de desinguratate. Intr-un chip bun sau rau el este fara sa vrea in relatie cu ceilalti, deci intr-o depen­denta de ei si intr-o comunicare cu ei. Desigur, firea sinodicitatii umane s-ar satisface deplin cand oamenii n-ar cauta sa slabeasca si sa desfi­gureze comunicarea intre ei, ci ar folosi-o spre buna lor intelegere in libertate.

 

2.  Din punct de vedere teologic, natura sinodicitatii umane in sens larg isi are, la randul ei, baza in faptul ca omul e facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. O spune aceasta Dumnezeu insusi. Caci ina­inte de a face pe om, zice : "Sa facem pe om dupa chipul Nostru" (Fac. I, 26). Deci se numeste pe Sine la plural si totusi se da ca model al chipului uman la singular. Iar dupa ce a facut pe Eva ca ajutor lui Adam, se spune ca "dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu i-a facut pe ei". Deci chipul e unul, dar oamenii facuti sunt doi si, implicit, mai multi, insusi Dumnezeu este, deci, o unitate de fiinta intr-o Treime de per­soane si asa sunt facuti si oamenii. Sfantul Grigorie de Nisa a spus ca "nu intr-o parte a naturii se afla chipul, nici intr-un membru al ei se gaseste harul, ci natura in totalitatea ei este chipul lui Dumnezeu". Chipul se activeaza in concret in relatiile intre persoanele umane. Iar teologul rus Ciprian Kern, comentand pe Sfantul Grigorie Palama, spune : "in alt inteles, asemanarea cu Dumnezeu nu e numai chipul unei per­soane din Sfanta Treime, ci al intregii Treimi de viata facatoare. Omul credincios reflecta astfel in sine, in structura si viata sa spirituala, viata intertreimica a dumnezeirii. Aceasta au invatat-o Sfantul Grigorie de Nisa, Sfantul Chiril din Alexandria, Fericitul Teodoret, Vasile de Seleucia, Atanasie Sinaitul, Ioan Damaschin, Fotie".

 

3.  S-ar putea spune ca aceasta sinodicitate naturala, sau creationala se manifesta pe o raza mai restransa in familie si, pe plan mai larg, in fiecare natiune. In familie exista o unitate si in acelasi timp o neconfundare a persoanelor, o afirmare a unitatii lor in libertate. Nu o sila externa face pe membrii unei familii sa se mentina intr-o unitate, ci o pornire interioara, ca si faptul ca au, pe langa anumite interese comune, un mod de a fi comun. Exista un duh al fiecarei familii. Dar familia nu se poate inchide in ea insasi. Ea are nevoie de alte familii. Sinodicitatea aspira la realizarea ei pe planul universal uman.

Pe langa toate divergentele de conceptii intre membrii acesteia, totusi ei au ceva comun care-i tine intr-o unitate. E limba comuna in primul rand, iar limba comuna s-a format dintr-o indelungata vietuire comuna, pe un teritoriu comun, intr-o istorie comuna ; si continutul ei de inte­lesuri, cu toate ca e identic cu continutul general uman, da acestui continut nuante de simtire si de intelegere proprii. Aceasta face ca nea­murile sa reprezinte si ele impreuna o anumita sinodicitate naturala.

Pacatul a facut ca realizarea unitatii armonioase a umanitatii in diversitatea de persoane sa fie impiedicata, sau ca diversitatea sa fie folosita ca pricina de neintelegeri si de lupta intre ele.

Pacatul a facut si face ca atat unitatea umanitatii, cat si diversitatea de persoane si de neamuri sa fie folosite ca pricini de abuzuri, prin accentuarea unilaterala a uneia sau alteia.

Sinodicitatea este echilibrul sanatos intre unitate si diversitate, sau mentinerea si manifestarea diversului in cadrul unitatii, fara slabirea unitatii, si fara amenintarea diversitatii.

 

4. Sinodicitatea in acest sens e realizata in Hristos si in Biserica, ca adunare a tuturor in Hristos.

In Hristos nu se anuleaza ordinea creatiei, sau faptul unitatii uma­nului in diversitatea persoanelor. Despre faptul ca persoanele indivi­duale unite in Hristos nu sunt destinate sa se confunde intr-o masa uni­forma, ci dimpotriva sunt chemate sa-si dezvolte la maximum caracte­rele lor proprii, ne vorbeste intreaga invatatura a Sfantului Apostol Pavel despre felurimea darurilor ce se primesc in Hristos dupa feluri­mea insusirilor lor naturale (Rom. XII, 5).

In Biserica, ca in trupul lui Hristos extins in chip tainic, desi nu se anuleaza diversitatea naturala a persoanelor si a natiunilor, se resta­bileste si se dezvolta unitatea de gandire a umanitatii celei una, ridicandu-se din starea contradictorie la care pacatul a dus aceasta diver­sitate, in Biserica se realizeaza in planul gandirii o unitate asemenea unitatii dintre madularele unui trup sanatos, in care madularele nu se lupta intre ele si fiecare isi poate implini deplin functia sa spre sana­tatea intregului trup.

Aceasta unitate se realizeaza datorita lucrarii aceluiasi Duh al lui Hristos. "Darurile sunt felurite, dar Duhul este acelasi", spune Sfantul Apostol Pavel (I Cor. XII, 4). Iar aceasta "ca sa nu fie neunire in trup, ci madularele sa ingrijeasca deopotriva unele de altele" (I Cor. XII, 25).

Sfintii Parinti au infatisat pe larg aceasta unitate intr-o diversitate simfonica a Bisericii. Sfantul Grigorie de Nisa, opunand dezbinarii sau diversitatii contradictorii produsa la turnul Babel, sau prin pacat, uni­tatea in diversitatea simfonica, restabilita si desavarsita in Biserica prin pogorarea Sfantului Duh, zice : "Caci trebuia ca cei ce au rupt conglasuirea la cladirea turnului, sa vina iarasi la conglasuire odata cu zidirea duhovniceasca a Bisericii".

Sfantul Grigorie de Nazianz opune, la fel, dezbinarii produsa prin pacat la turnul Babel, armonia la care ne ridica Sfantul Duh. "Caci din acelasi Duh unic, revarsandu-se in multi aceeasi intelegere, sunt chemati toti intr-o unica armonie".

E vorba, deci, de nasterea unei gandiri comune in cei ce sunt adusi la aceeasi credinta prin salasluirea aceluiasi Duh in Hristos. Acest eve­niment s-a produs odata cu nasterea Bisericii. S-ar putea spune ca toc­mai prin aceasta ia fiinta Biserica : prin nasterea unei gandiri comune unitare intre cei ce vin la credinta si intre Apostoli, datorita faptului ca aceasta gandire comuna inseamna totodata o traire comuna in aceeasi realitate a vietii dumnezeiesti a lui Hristos.

Cel ce face din credinciosii in Hristos un singur trup duhovnicesc intre ei si cu Hristos, desi sunt mentinuti in darurile lor naturale deo­sebite si sunt intariti in ele prin darurile dumnezeiesti, mai presus de fire, este Duhul Sfant, caci Duhul Sfant aduce in ei viata dumnezeiasca din umanitatea lui Hristos. Duhul Sfant ii leaga pe cre­dinciosi cu darurile lor deosebite sau cu modurile deosebite de a trai si pune in lucrare aceeasi viata dumnezeiasca a lui Hristos. El ii uneste pe credinciosi intreolalta, caci El e purtatorul vietii lor comune primite din Dumnezeu si El ii face sa i se deschida ei fiecare dupa capacitatea si modul lui personal. El creeaza in fiecare, odata cu aceasta, constiinta apartenentei la ceilalti, a apartenentei la acelasi Hristos, deci a aparte­nentei la Biserica, deci constiinta ca sunt purtatorii aceluiasi Duh. Duhul Sfant imprima in fiecare aceeasi viata dumnezeiasca a lui Hristos, dupa modul lui propriu, dar odata cu aceasta si sentimentul ca darul lui sau modul lui de a primi si activa viata dumnezeiasca are nevoie de daru­rile celorlalti, sau de modurile de a primi si activa aceasta viata de catre ceilalti, dar si ca darul lui e de folos celorlalti, sau e pentru ei. Duhul elibereaza de pacatul separarii si contradictiei si intareste por­nirea de comunicare intre toti cei ce cred, pentru ca in calitatea Lui de Dumnezeu e pentru toti, sau aduce viata dumnezeiasca cea care se re­varsa in toti, pentru a uni pe toti. Duhul face din toti intregul duhovni­cesc organic, sau simfonic al Bisericii intarind o pornire naturala pusa in toti de Dumnezeul tuturor prin creatie.

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca in Hristos se restabileste unirea dintre noi si Dumnezeu, unire care s-a pierdut prin pacat. Prin parga umanitatii luata din noi, Hristos "ne-a invrednicit sa fim una si aceeasi cu Sine dupa omenitatea Sa, precum am fost randuiti dinainte de veacuri sa fim in El madulare ale trupului Lui". "Caci tuturor le e vadit ca taina savarsita in Hristos la sfarsitul veacului este in chip nein­doielnic dovada si implinirea celei puse la inceputul veacului in protoparinte".

Ca si cei doi Grigorie (de Nisa si de Nazianz), asa afirma si Sfantul Ioan Gura de Aur, anume ca precum la turnul Babel limbile au stricat armonia existenta, asa la Cincizecime tot limbile "au unit ecumena si au adus la aceeasi gandire cele dezbinate". Duhul revarsand iubirea si aceeasi lumina adevarata - caci nu e decat una si aceeasi lumina - "a pus temelia si pe ea au ridicat zidirea" (Biserica).

Sfantul Ioan Gura de Aur adanceste paradoxul ca madularele intre­gului nu sunt numai deosebite intre ele, ci au si ceva comun care le leaga, asa cum e cazul si cu madularele trupului. Trupul se caracteri­zeaza tocmai prin unitatea ce exista intre madulare deosebite. Daca n-ar fi madulare deosebite, n-ar fi trup. Caci uniformitatea nu constituie un trup. Dar, pe de alta parte, daca madularele ar fi numai deosebite, n-ar putea forma o unitate ; deci, iarasi n-ar constitui un trup. Unitatea trupu­lui care rezulta din armonia lor e asa de mare ca ea da o egalitate de cinste tuturor madularelor, caci in fiecare se reflecta trupul intreg cu specificul lui.

Dar, dupa ce a semnalat simplu paradoxul, Sfantul Ioan Gura de Aur aduce si explicatia : "Egalitatea in cinstire a madularelor se datoreste faptului ca ele fac un lucru comun, faptului ca cele mici iau parte la indeplinirea lucrurilor mari impreuna cu cele mari, faptului ca valoarea unitara a lucrului comun infaptuit se raspandeste ca un nimb peste toate madularele care au luat parte la implinirea lui".

Aceasta inseamna ca unitatea organismului se vede in fiecare madu­lar si se sustine prin toate.

Formuland mai precis paradoxul unitatii trupului si al deosebirii ma­dularelor, Sfantul Ioan Gura de Aur zice : "Caci fiecare din madularele noastre are si o lucrare proprie si una comuna. Si, de asemenea, este in ele si o frumusete proprie fiecaruia si una comuna".

Aceasta inseamna ca intregul lucreaza in toate, si prin aceasta toate fac o lucrare comuna. Dar intregul lucrand in toate sau toate implinind o lucrare comuna, aceasta lucrare comuna nu le desfiinteaza in ceea ce au deosebit si astfel lucrarea comuna are o complexitate, o bogatie unica, reflectata in fiecare madular, dandu-i acestuia frumusetea unica a intregului,  dar  aceasta frumusete  luand forma proprie madularului.

Retinem, deci, din prezentarea Bisericii facuta de Sfantul Ioan Gura de Aur ca idee generala, prezenta si lucrarea intregului in fiecare ma­dular. Acest intreg  este Biserica. Ea face ca fiecare madular sa-si indeplineasca lucrarea proprie, dar in asa fel ca ea sa fie in acelasi timp o lucrare facuta prin puterea ce i-o da intregul, spre folosul intregului, adica sa fie o lucrare a Bisericii pentru Biserica. Dar ceea ce da Bise­ricii acest caracter de intreg este Duhul Sfant, incat, in ultima analiza, Duhul este cel care dand darurile deosebite, face ca ele sa fie ale Lui si ale Bisericii ca intreg.

Duhul fiind intreg in fiecare credincios, iar prin aceasta constituind forta care-i tine pe toti legati, se poate spune ca toti sunt prezenti in El, ca intr-un fel de "loc" spiritual si dinamic, in care sunt adunati toti, fara ca acest "loc" sa-i confunde, ci unindu-i ca o punte asezata viu si mobil intre toti. Persoana Lui dumnezeiasca cuprinde toate persoanele umane ale celor ce cred, sau e intre toate, dandu-le puterea sa ramana legate si intre ele si sa sporeasca impreuna in intelegerea lui Dumnezeu si in dragostea dintre ele.

Dreapta invatatura despre sinodicitatea Bisericii, care imbina para­doxal si mai presus de intelegere unitatea si deosebirea persoanelor in ea, are ceva asemanator cu invatatura despre unitatea de fiinta si deo­sebirea de persoane din Sfanta Treime sau despre unitatea de ipostas si deosebirea de firi din Iisus Hristos. Toate trei invataturile se carac­terizeaza prin aceeasi imbinare a unor laturi opuse. Imbinarea aceasta desfacand-o pentru a lua una sau alta din cele doua laturi, in mod simplist, din refuzul de a accepta taina acestei imbinari, s-au nascut toate ereziile. Ortodoxia se dovedeste in toate cele trei invataturi ca imbratisand ambele aspecte opuse sau ambele forme ale realitatii, care par opuse. Ortodoxia echivaleaza astfel cu opusul unilateralitatii, nascuta totdeauna dintr-o intelegere prea sim­plist rationala a realitatii.

Asa cum din tendinta de a reduce imbinarea paradoxala a unitatii de fiinta si a trinitatii de persoane in Sfanta Treime, fie la unitate, fie la trinitate, s-a nascut erezia sabeliana sau triteista, iar din tendinta de a reduce imbinarea paradoxala a unitatii de persoana si a dualitatii de firi in Hristos, s-a nascut erezia nestoriana si cea monofizita, cazandu-se atat in privinta Treimii cat si a lui Hristos intr-o latura sau alta, pe cand dreapta credinta le-a mentinut imbinate pe amandoua , asa au facut con­fesiunile occidentale si in privinta Bisericii : catolicismul a ales unitatea cu pagubirea libertatii persoanelor credincioase si a valorificarii lor pe toate planurile, iar protestantismul a ales libertatea sau diversitatea per­soanelor, cu pagubirea unitatii Bisericii.

Cele doua forme de crestinism occidental au ajuns la neintelegerea tainei Bisericii, pornind de la intrebarea : poate fi mentinuta unitatea de gandire impreuna cu libertatea unor persoane inzestrate cu daruri deosebite de intelegere ? Vointa de a ramane in aceasta unitate nu cere o renuntare la o gandire personala multiplicata impreuna cu numarul persoanelor ? Socotind ca nu se pot impaca cele doua, catolicismul a ales alternativa unitatii cu sacrificarea gandirii personale, iar protestan­tismul a ales libertatea de gandire personala cu sacrificarea unitatii Bisericii.

Greseala ambelor parti, cazute intr-o unilateralitate sau alta, soco­tind opusa celeilalte, provine din faptul mai adanc ca n-au conceput ade­varul dumnezeiesc ca o infinitate si nici cunoasterea lui ca o experienta, ca o inaintare in experienta acestei infinitati, in masura progresului duhovnicesc, putand contribui toti la intelegerea lui, in masura acestei trairi, fara sa iasa nici unul din unitatea trairii si deci a cunoasterii aces­tei infinitati. Nu si-au dat seama ca intelegerea persoanelor se afla pe diferite trepte, dar toti sunt constienti ca se afla in aceeasi realitate infinita.

Confesiunile occidentale au conceput adevarul despre Dumnezeu ca fiind cunoscut in chip rational de la distanta si avand sa fie formulat pe baza unor speculatii logice cat mai corecte, cat mai consecvente si mai sistematizate. Dar, intrucat premisele de la care pornesc aceste spe­culatii pot fi variate, invataturile despre Dumnezeu pot fi si ele variate. Si atunci se pune chestiunea de a impune una din aceste gandiri, in general opuse, sau de a lasa tuturor putinta sa se afirme. Catolicismul a ales prima parte a alternativei, protestantismul pe a doua.

Socotim ca ar fi de mare importanta si folos pentru restabilirea uni­tatii crestine, ca un viitor sinod sa formuleze - dupa o gandire adancita la care s-ar putea angaja cat mai mult fortele gandirii ortodoxe si chiar foruri ca Consiliul Ecumenic al Bisericilor - mai precis aceasta dreapta sau larg-cuprinzatoare invatatura despre Biserica, pentru a ajuta cele­lalte formatiuni crestine sa iasa din unilateralitatea lor ingust-simplificatoare a intelegerii Bisericii si sa adopte intelesul Bisericii ca imbinand in mod paradoxal unitatea si diversitatea, fara pagubirea nici uneia din aceste laturi, adica intelesul Bisericii ca sinodicitate adevarata. Prega­tirea aceasta teologica a intelegerii sinodicitatii Bisericii ar avea sa arate cum cunoasterea diferitilor membri ai Bisericii se inscriu in mod liber ca niste trepte in unitatea aceleiasi scari care inainteaza in infini­tatea aceleiasi realitati dumnezeiesti, sau ca niste scufundari de scafan­drii in acelasi ocean spiritual, dar la nivele diferite, prin puncte dife­rite, insa toti cu constiinta ca se afla in acelasi ocean si fiecare isi poate comunica experienta lui celorlalti si o poate primi pe a acelora, imbo­gatind cunostinta comuna a tuturor.

 

5. Dar se pune intrebarea : in ce raport se afla sinodalitatea episco­pala cu sinodicitatea Bisericii in sens larg ? (Am ales termenul "sinodi­citate" pentru caracterul general al Bisericii de imbinare a unitatii cu diversitatea armonioasa, pentru a inlocui termenul "sobornicitate"). In ce masura sinodalitatea episcopala poate fi o reprezentare a sinodicitatii Bisericii ?

Unii teologi socotesc ca e o slujire rezervata episcopilor si preotilor aceea de a savarsi Tainele si de a pastra disciplina in Biserica, dar nu si aceea de a invata si chiar de a afla sensul autentic al unui adevar cu­prins in Revelatie. Astfel Homiakov spune : "Cunoasterea adevarului (crestin) este strict despartita de obligatiile ierarhice, adica de adminis­trarea Tainelor si de mentinerea disciplinei bisericesti".

Serghie Bulgakov merge pe aceeasi linie, declarand ca adevarul (crestin) se intuieste in supraconstientul comun al Bisericii, in care lu­creaza prin excelenta Duhul Sfant,- dupa el, sinodului ii revine numai rolul de a proclama acest adevar in definitii dogmatice.

Alti teologi ortodocsi, ca de exemplu Andrutsos, recunoscand pe de o parte ca ierarhia e infailibila in totalitatea ei, numai pentru ca repre­zinta Biserica in intregime, aproba pe de alta parte urmatoarele propo­zitii din Marturisirea lui Dositei : "Dar invatatura prin Duhul Sfant nu lumineaza Biserica nemijlocit, ci prin Sfintii Parinti si prin conducatorii Bisericii catolice (intregi)" si: "Prea Sfantul Duh, lucrand totdeauna prin Sfintii Parinti si prin conducatori, izbaveste Biserica de orice rata­cire". Iar Andrutsos insusi adauga : "Ierarhia reprezinta Biserica in sinoadele ecumenice nu din porunca credinciosilor, ci jure divino, po­trivit cu chemarea ei de la Dumnezeu, iar definind credinta pe care tre­buie sa o marturiseasca in toata Biserica, isi ia autoritatea sa de la Duhul Sfant, care calauzeste Biserica dupa fagaduintele nemincinoase ale Domnului".

Poate ca fiecare din aceste opinii are o parte de adevar. Deci el s-ar afla undeva la mijloc. Nu se poate socoti ca cunoasterea adevarului nu are in Ortodoxie o anumita legatura cu slujba rugaciunii, care consti­tuie o parte esentiala a savarsirii Tainelor. Si nici ca pastrarea disciplinii in Biserica, care e si o sfatuire a credinciosilor, nu are o legatura cu slujirea invatarii. Apoi in toata societatea omeneasca in general, pe langa libertatea si valoarea fiecarei persoane, mai exista si o anumita lucrare pedagogica savarsita de cei mai maturi si mai pregatiti asupra celor mai tineri si mai putin pregatiti. Intrucat membrii ierarhiei se afla mai mult timp in rugaciunea cultului Bisericii si se pregatesc mai mult in cele ale invataturii Bisericii, nu li se poate contesta un anumit rol deosebit in implinirea functiei pedagogice in Biserica. Se intelege insa ca aceasta trebuie facuta nu pentru stapanire asupra celor pe care ii invata, ci cu constiinta ca aceia sunt subiecte dotate cu libertate si cu grija de a-i creste la un nivel duhovnicesc pe cat se poate asemenea celui al lor si la capacitatea de a folosi libertatea lor in modul cel mai folositor realizarii lor adevarate ca oameni si al mantuirii lor.

Pe de alta parte, nu trebuie uitat factorul duhovnicesc in viata Bise­ricii. Acesta are un mare rol in cunoasterea adevarului si in puterea de invatare a altora. Si exista in Biserica foarte multi membrii cu o viata duhovniceasca adeseori mai ridicata de a unora din membrii ierarhiei. Aceasta face ca cunoasterea si invatarea adevarului de catre membrii ierarhiei sa fie conditionata si completata in general de Biserica, in care se dezvolta o intelegere vie si aprofundata si o raspandire a adevarului.

Tinand seama de toate acestea, se poate spune ca ierarhia are un har deosebit si - in baza lui - si o pozitie deosebita in Biserica, si aceasta o indreptateste nu numai la savarsirea Tainelor si la pastorirea credin­ciosilor, ci, in stransa legatura cu acestea, acest har si aceasta pozitie formeaza temeiul si pentru un rol deosebit in invatarea adevarului, in pastrarea lui si in formularea lui in sinoadele ecumenice. Dar aceste slujiri ea nu le poate implini decat in stransa unire cu comunitatea bise­riceasca integrala. Ierarhii primesc harul deosebit de la Duhul Sfant, dar si in cadrul liturghiei, care nu se savarseste fara comunitatea credincio­silor, ci in care, la rugaciunea ierarhilor hirotonisitori, se asociaza si rugaciunea  credinciosilor.  Asa  cum  prefacerea  darurilor  in  trupul  si sangele Domnului, desi se savarseste prin invocarea Sfantului Duh, facuta de preot, dar nu in izolare, ci in ambianta de rugaciune a comunitatii, la fel si hirotonia episcopului se face prin invocarea Duhului Sfant de catre ierarhii hirotonisitori, dar in ambianta de rugaciune a unei comu­nitati liturgice, care contribuie si ea la pogorarea harului arhieresc peste noul hirotonit. E un act care se savarseste in mijlocul comunitatii adu­nate la Sfanta liturghie, pentru savarsirea ei. Duhul Sfant nu hirotoneste pe cineva episcop in afara liturghiei, deci in afara comunitatii liturgice si a rugaciunii ei. De aceea, chiar de la originea acestei calitati si slu­jiri a lui, episcopul este "pars in toto", nu "pars pro toto".

El isi arata inainte de a fi hirotonit, credinta sa, deci destoinicia sa de a implini slujba de predare mai departe a invataturii primita de la Apostoli si de a veghea la pastrarea ei, dar aceasta marturisire nu o face numai in fata ierarhilor hirotonisitori, ci si in fata poporului cre­dincios. Se poate inchipui deci si cazul cand un candidat la hirotonie, marturisind o invatatura gresita in vreun punct al credintei, ca cineva dintre credinciosi sa protesteze si ceilalti sa i se asocieze si astfel hiro­tonia sa nu se mai faca (cum au protestat credinciosii in Constantinopol impotriva patriarhului Nestorie cand nega in predici ca Maica Domnului este Nascatoare de Dumnezeu). Deci, el trebuie sa dea o marturisire care e in acelasi timp cea primita de la Apostoli, dar si cea care e pastrata de obstea credinciosilor adica e credinta lor. Aceasta e valabila si pen­tru propovaduirea lui ca episcop hirotonit.

Episcopul are, prin urmare, si calitatea de a participa la sinodul episcopilor pentru definirea unor puncte ale credintei si nu trebuie sa pri­measca o delegatie speciala de la credinciosi pentru aceasta. Dar el reprezinta pliroma Bisericii sale in sinod si in tot timpul, prin faptul ca a fost hirotonit si intronizat in cadrul liturghiei, savarsita cu contributia comunitatii in stare de rugaciune.

Iar sinodul nu poate formula decat credinta ce exista in Biserica si e marturisita de ea, si definitiile lui trebuie sa exprime credinta Bisericii. Aceasta se arata prin faptul ca Biserica nu le respinge, ci le receptio­neaza fie intr-un mod tacit, fie prin acceptarea lor in cantarile si ruga­ciunile cultului ei public.

Biserica da temeiul anterior si pecetea posterioara definitiilor sino­dale. Iar aceasta inseamna ca la formularea noua a unui punct de cre­dinta s-a ajuns prin conlucrarea intregii Biserici, ca in cadrul ei s-a copt, prin experientele ei spirituale si prin reflectia activa si receptiva a cre­dinciosilor, o formula ce are sa fie exprimata de sinod si ca aceasta pregatire face Biserica sa asimileze aceasta formula.

Cu alte cuvinte Biserica pregateste sau se pregateste pentru hotararile ce le va lua sinodul si in cadrul ei se pregatesc si episcopii; si tot ea va stabili daca formula data corespunde cu concluzia la care a ajuns in esenta ea, prin experientele si reflectia ei, prin gandirea ei dinainte de Sinod. Iar totul sta in legatura esentiala cu invatatura mostenita de la Apostoli in mod neintrerupt. Si nimeni nu poate pastra atat de fidel aceasta mostenire ca Biserica in intregimea ei.

Numai in cazul ca episcopii fac parte din aceasta sinodicitate gene­rala a Bisericii, sau sinodul lor reprezinta aceasta sinodicitate generala, hotararile lor in sinod vor fi valabile, pentru ca prin ei se va exprima Biserica. Desigur, Biserica plina de Duhul Sfant, in a carei ambianta au primit si episcopii un har deosebit al Duhului Sfant, care e si un har al reprezentarii ei, prin hirotonie.

De aceea, episcopii semnand definitiile la care au ajuns prin conlu­crarea lor in sinod, puteau zice, pe de o parte : "Semnez pentru ca asa crede Biserica mea", pe de alta parte : "Parutu-s-a Duhului Sfant si noua".

Iar Sfantul Irineu a putut spune despre sinodul apostolic de la Ieru­salim : "Acolo era adunata Biserica intreaga".

Daca preotul primeste prin harul hirotoniei puterea de a aduna in sine, ca o rugaciune a sa, rugaciunea tuturor credinciosilor sai, cu sim­tirea lor, si aceasta face sa coboare harul si ajutorul dumnezeiesc cerut peste ei in parte si peste toti in comun, episcopul primeste prin harul mai bogat al hirotoniei sale, intre celelalte capacitati ale slujirii sale, si pe aceea de a vedea, mereu in Duhul Sfant, in mod coordonat ceea ce vad credinciosii sai, iar cu toti episcopii adunati la un loc in sinod, capa­citatea de a vedea in mod coordonat si echilibrat ceea ce vad toate Bisericile lor, sau Biserica in intregime, calauzita de Sfantul Duh.

 

Parintele Dumitru Staniloae

 

 

 

• Raiul originar si raiul eshatologic
  Publicat in : Viata vesnica