Preotia imparateasca sau duhovniceasca

Preotia imparateasca sau duhovniceasca Mareste imaginea.


Preotia imparateasca sau duhovniceasca

Preotia imparateasca sau duhovniceasca este o tema vechitestamentara, reluata de Sfantul Apostol Petru si de Sfantul Evanghelist Ioan, vazuta si interpretata de ei in lumina Evangheliei, si a preotiei lui Hristos. Sfantul Apostol Ioan o aminteste in Apocalipsa, (scrisa intre anii 94 - 96) ca activand pe pamant (I, 6 si V, 10) si ca o activitate cereasca, in eshatologie (XX, 6 si XXII, 5).

Preotia imparateasca este una din problemele specifice Epistolei I Petru (scrisa in anul 64). Sfantul Petru arata in ce consta ea, numind-o "preotie sfanta" (1 Petru II, 5 si "preotie imparateasca" (11, 9): prima se refera la Isaia: "Si voi, voi veti fi numiti preoti ai Domnului, slujitori ai Dumnezeului nostru..." (LXI, 6). Iar a doua este luata aproape textual din Iesire, unde este vizat intregul popor Israel: "Deci, de veti asculta glasul Meu si de veti pazi Legamantul Meu, dintre toate neamurile imi veti fi popor ales, ca al Meu este tot pamantul; Imi veti fi imparatie de preoti (dupa cum zice textul ebraic) sau "preotie imparateasca" (dupa textul Septungintei) si neam sfant" (XIX, 5-6). Ultima expresie: "popor agonisit de Dumnezeu" este adaugata din Maleahi (III, 17).

Apostolul Petru vede in aceste fagaduinte date odinioara lui Israel, o profetie realizata deplin in crestinism, "noul popor ales, noul Israel" - Biserica. De aceea, punand verbele de la viitor la timpul prezent, alcatuieste versetele in cauza din expresiile si textele amintite, la care adauga si altele.

Astfel, in primul, zice, ca o porunca: "Si voi insiva, ca niste pietre vii (lipiti de Piatra - Hristos) Faceti-va voi insiva pe voi casa duhovniceasca, preotie sfanta, ca sa aduceti jertfe duhovnicesti binefacute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos" (II, 5), aratand si scopul acestei "preotii sfinte": "aducerea de jertfe spirituale lui Dumnezeu". Expresia "piatra vie" e luata din Psalmul CXVIII, 22 , Isaia XXXIII, 6 si Matei XX, 42.

In cel de-al doilea verset spune: "dar (acum) voi sunteti semintie aleasa, preotie imparateasca, neam sfant, popor agonisit (de Dumnezeu), ca sa vestiti in lume binefacerile Celui ce v-a chemat din intuneric la lumina Sa cea minunata" (II, 9). Versetul urmator confirma si intareste chemarea si alegerea "Voi care odinioara nu erati popor (ales), iar acum sunteti poporul lui Dumnezeu, voi care odinioara n-aveati parte de mila, iar acum sunteti miluiti" (II, 10), adica acum Dumnezeu si-a intors mila spre voi si v-a ales.

Prin urmare intreg "poporul ales" si "agonisit de Dumnezeu" - sau "castigat, devenit posesia Lui" prin jertfa rascumparatoare a lui Iisus Hristos (I, 18-19) este numit si "preotie sfanta" si "preotie imparateasca". Cum insa nu se poate vorbi de ea decat in legatura fireasca cu preotia speciala, si cu preotia lui Hristos, va fi necesar sa amintim intai de acestea si sa relevam raportul dintre ele.

Apostolul Petru cunoaste din Vechiul Testament trei feluri de preotii, care insa sunt numai tipuri pentru preotia din Noul Testament, adevarata preotie a lui Hristos si cea instituita de El, precum si preotia ce decurge din aceasta.

Vechiul Testament vorbeste mai intai de o preotie a lui "Melhisedec, preot al lui Dumnezeu Cel prea inalt" (Fac. XIV, 17-20), cand nu exista nici Israel, nici preotia in el. Despre aceasta Scriptura spune: "Si cand se intorcea Avraam dupa infrangerea lui Kedarlaomer si a regilor uniti cu acela, Melhisedec, regele Salemului, i-a adus paine si vin. Melhisedec acesta era preotul Dumnezeului celui preainalt. Si a binecuvantat Melhisedec pe Avraam si a zis: "Binecuvantat sa fie Avraam de Dumnezeu cel preainalt" (Fac. XIV, 17-20).

Reiese de aici ca, pe de o parte, Melhisedec - nume care are insemnarea de "imparat al dreptatii si al pacii" ( - salom, de unde si cetatea Salimului, sau a pacii) - era in acelasi timp, si "preotul Dumnezeului celui preainalt si imparat"; iar pe de alta parte ca acesta, intampinandu-l pe Avraam ca pe un biruitor, "i-a adus paine si vin" si "l-a binecuvantat"; iar Avraam - ca mai mic si credincios - i-a dat lui Melhisedec zeciuiala din toate (prazile de razboi), adica in calitate de supus si de credincios. Dupa aceasta in Vechiul Testament se vorbeste de "preotia generala" sau de "poporul ales" care e numit "preotie imparateasca" (sau "imparatie de preoti") si "neam sfant". Si, in cele din urma de preotia levitilor, sau preotia speciala, luata din semintia lui Levi si pentru popor, prin alegerea si sfintirea lui Aaron, fratele lui Moise, amandoi din neamul lui Levi (Ies. II, 1, 10; XXVIII, 1). Fara a fi o transpunere a acestora - intrucat ele erau numai tipuri - Sfantul Petru vorbeste de asemenea de trei feluri de preotii existente in Noul Testament: "Preotia lui Hristos", "preotia speciala" sau de hirotonie si de succesiune apostolica (V, 2) si "preotia duhovniceasca" sau "imparateasca" (II, 5, 9), aceasta decurgand din cealalta si amandoua din preotia lui Hristos.

Desi nu-L numeste pe Iisus Hristos in Epistola sa nici preot, nici nu aminteste expres de preotia Lui - ca Apostolul Pavel (Evr. VII, 1-28) - Apostolul Petru vorbeste totusi de autojertfirea lui Hristos (I, 18-19 ; II, 21-24) deci de slujirea lui arhiereasca, si-L numeste "Pastorul si Episcopul (Mantuitorul) sufletelor" (II,. 25) si "Arhipastorul" sau "Mai-marele pastorilor", care ca Judecator va da fiecaruia "cununa slavei ceresti" (V, 4).

De altfel, preotia si lucrarea mantuitoare a lui Hristos, savarsita indeosebi prin jertfa si arhieria Sa, se deduc din insusi numele Sau: Iisus Hristos (Iisus - Mantuitor sau Mesia, si Hristos - "Uns"), indicand slujirile Sale: ca imparat, Prooroc si Arhiereu si indeosebi pe cea arhiereasca. "Iisus Hristos este numit cu doua nume: cu numele de Iisus, pentru ca mantuieste si cu numele de Hristos pentru ca este Preot". In aceasta calitate El a fost "Uns din vesnicie de Tatal, spre Arhieria supraomeneasca". Pentru ca "centrul intreitei slujiri a Domnului (Hristos) este lucrarea Lui arhiereasca, prin care a impacat pe om cu Dumnezeu. Celelalte doua demnitati sunt mai mult mijloace spre scopul rascumpararii; cea profetica pregatind spiritul prin invatatura luminoasa pentru primirea ei, iar cea imparateasca daruind harul Rascumpararii si desavarsind pe credincios in Imparatia lui Dumnezeu". Intrunind in Persoana Sa, in gradul cel mai inalt cele trei slujiri sau demnitati care se acordau prin ungere: imparatilor (regilor) (I Regi X, 1; XVI, 13; Regi II, 4), proorocilor si preotilor (Ies. XXIX, 29; Lev. XVI, 32), Mantuitorul este si "Izvorul a toata arhieria, conducerea duhovniceasca si proorocia".

De aceea Melhisedec, intrunind si el aceste slujiri, a devenit tipul perfect al lui Hristos, despre care David, imparatul si proorocul, vorbind in numele lui Dumnezeu, a zis: "Tu esti Preot in veac dupa randuiala lui Melhisedec" (Ps. CX, 4). Tot asa L-a vazut si L-a inteles si Apostolul Pavel (Evr. V, 6 ; VI, 20 ; VIII, 17): anume ca, daca Melhisedec este "tipul", Hristos este adevaratul Arhiereu si Prooroc "hirotonit fiind de Dumnezeu", Care L-a nascut (Ps. II, 6; Evr. V, 5). Staruind asupra preotiilor vechi si noi, se urmareste a se arata nu numai, deosebirea dintre ele ci si, mai ales, superioritatea Preotiei lui Hristos si a Legii noi sau a Noului Testament, fata de Legea si preotiile Vechiului Testament. Ca, pe cat era de superioara preotia lui Melhisedec fata de Avraam si de Levi, sau preotia iudaica a levitilor, zisa "dupa randuiala lui Aaron", pe atat de superioara era Legea Noua si preotia Noului Testament, care desfiintau si Legea si preotia cea veche, pentru ca nu puteau desavarsi (Evr. VII, 11-19).

Iar Hristos si preotia ca si jertfa Lui, care stau la temelia Legii noi, a Testamentului celui Nou (Evr.VII, 12, 22; VIII, 6; IX, 15) au fost puse in paralela nu pentru ca ar exista vreo identitate intre ele, ci numai pentru a se intelege ca una este tipul si cealalta slujirea si deci superioritatea este incomparabila ca venind direct de la Dumnezeu (Tatal) prin Dumnezeu-Fiul si fiind vesnica, "netrecatoare" (Evr. VII, 24-25), de aceea si poate mantui pururea si desavarsi. Daca insa s-a spus ca "Hristos este Preot in veac dupa randuiala lui Melhisedec", s-a facut referire pe de o parte, la preotia dupa randuiala lui Aaron sau levitica, a iudeilor, al carei rost era aducerea continua de jertfe de animale si care a fost "temporala", trecatoare si deci imperfecta; iar pe de alta, referirea era la Hristos si la preotia Lui ca de la "tip" (Melhisedec), la realizarea lui sau la infaptuirea tipului, la Hristos, Care aducea un cult spiritual (Ioan IV, 24; Rom. XII, 1; I Petru II, 5), jertfa generoasa a Lui, desfiintand jertfele de animale.

Aceasta jertfa unica - in care Hristos a fost si Mielul sau victima de jertfa si Preotul (Arhiereul) jertfitor, a fost Piatra fundamentala a Noului Legamant (cf. Matei XXVI, 26-28; Luca XXII, 19-20). "Desigur, El a fost jertfa dupa trup si Preot dupa duh". Asa a desfiintat ceea ce era temporal si nedesavarsit, punand alta noua, desavarsita si vesnica.

Vesnica este si preotia pe care El a instituit-o prin Apostolii Sai pentru aducerea jertfei nesangeroase si oficierea Sfintelor Taine (Luca XXII, 19; Matei XXVIII, 18-20; Ioan. XX, 19-23) transmitandu-le-o prin suflarea Duhului Sfant peste ei (Ioan XX, 19-23). Pe aceasta apoi, au transmis-o Apostolii prin hirotonie ierarhiei bisericesti (Fapte VI, 7; XIV, 22; XX, 28; I Tim. IV, 14; Tit I, 5-7; I Petru V, 2). Si aceasta preotie nu mai este rezervata - ca mai inainte - doar levitilor, ci tuturor, pentru ca tot poporul crestin - prin Botez si Mirungere, este "uns" si deci primeste "preotia duhovniceasca" sau "imparateasca". Si de aceea orice crestin care simte chemarea - si doreste - poate deveni cleric in urma pregatirii necesare si a primirii harului prin hirotonie, de la episcop. In acest sens a spus si Apostolul Pavel ca "s-a schimbat si preotia si Legea": "Deci daca desavarsirea ar fi fost prin preotia levitilor (caci Legea s-a dat poporului pe temeiul preotiei lor) ce nevoie mai era sa se ridice un Alt "Preot dupa randuiala lui Melhisedec" si sa nu se zica dupa randuiala lui Aaron? Dar schimbandu-se preotia, se face - de nevoie - si schimbarea Legii" (Evr. VII, 11-12).

Interpretand acest text, Sfantul Ioan Gura de Aur arata ca "neputinta si nefolosul lor au dus la desfiintare Legea Veche si preotia Levitilor, pe care ea se sprijinea, inlocuindu-se cu alta desavarsita, folositoare si puternica. "Ca s-a schimbat (inlocuit) dintr-o semintie in alta semintie (aleasa din toate neamurile), din preotie, ieratica (sacerdotala, sau sacrificiala), in preotie imparateasca, pentru ca astfel, aceeasi sa fie si imparateasca si sacerdotala. Si iata marea taina: intai este cea imparateasca, si numai dupa aceea a devenit sacerdotala (ieratica, cultica sau sacrificiala), dupa cum s-a petrecut si cu Hristos. Ca El este imparat de-a pururea, pe cand Arhiereu a devenit cand a luat trup; si a exercitat preotia Sa cand s-a adus jerifa (Tatalui, pe Cruce). Ai vazut schimbarea preotiei?".

Prin urmare, aceasta noua preotie, "care ramane vesnic, neschimbatoare si mantuitoare" (Evr. VII, 24-25), a trebuit sa fie exercitata de insusi Fiul lui Dumnezeu intrupat, de Dumnezeu-Omul, lisus Hristos, de "pururea imparatul", ca Preot, ca "Imparat-Preot", sau "Imparat-Arhiereu". Ea a fost transmisa apoi Apostolilor (Ioan XX, 19-23) si prin hirotonie si succesiune apostolica, ierarhiei bisericesti, de dupa ei, ca preotie speciala. Aceasta preotie de hirotonie sau speciala este o ha-risma permanenta si sacramentala, pentru ca singura are puterea de a savarsi Sfintele Taine (cf. Matei XXVIII, 18-19; Luca XXII, 19; loan XX, 19-23; Fapte XIV, 23 ; I Tim. V,- 22 ; Luca V, 14 ; Tit I, 5); care impartasesc harul mantuitor si sfinti-tor (Marcu XVI, 16; I Petru III, 21). Ea se rnai numeste si "preotie lucratoare" sau "simtitoare", randuita a fi in folosul si slujba credinciosilor. Numai aceasta preotie merita denumirea de "ctitorie divina", fiind instituita de Dumnezeiescul Mantuitor si avand caracter de permanenta.

Deosebit de aceasta si intr-un fel premergatoare preotiei ierarhice, iar in alt fel urmatoare ei si dependenta de ea, este "preotia imparateasca" sau "duhovniceasca" a tuturor crestinilor, sau a "poporului agonisit de Dumnezeu" (I Petru II, 9).

Preotia imparateasca se numeste "preotie sfanta" (II, 5) pentru ca crestinii sunt sfintiti prin Sfintele Taine (Botez si Mirungere) ; si se numeste "imparateasca", pentru ca ei primesc prin aceste Taine harul preotesc de la Hristos.

"Preotia duhovniceasca" este si ea o harizma permanenta, dar nesacramentala, neputand oficia Sfintele Taine, ci numai participand la ele. Ea constituie in realitate prima treapta a preotiei crestine, prin care trebuie sa treaca toti cei ce vor sa obtina celelalte trepte (ierarhice) sucesive ale preotiei sacramentale. De aceea ea se numeste prima sau cea mai de jos si incepatoare treapta a preotiei crestine. Preotia imparateasca sau duhovniceasca, de fapt, nu e alta decat starea de crestin. Ea nu poate fi, desigur, considerata "treapta", fiindca ierarhia bisericeasca nu cunoaste decat trei trepte ale preotiei: diacon, preot si episcop. Daca s-a spus "prima" sau "cea incepatoare", s-a avut in vedere starea de crestinare, harul primit prin Sfintele Taine. Cand credinciosul a primit harul Botezului si al Mirungerii, pentru a intra in celelalte trepte ale preotiei, preotia duhovniceasca este premergatoare celei ierarhice : dar cand el este in devenire crestin, sau catehumen, ea este "cea dintai" sau starea crestina primita prin preotia ierarhica.

In realitate, cele doua preotii - ierarhica sau de hirotonie si duhovniceasca - sunt numai fete sau stari si lucrari deosebite ale aceleiasi preotii unice a lui Hristos, ambele fiind "preotii prin participare" la Preotia Lui. "Hristos singur este Preot (desavarsit), toti (ceilalti) sunt preoti prin participare". De observat ca in greaca-noutestamentara termenul (preot) este rezervat preotiei imparatesti (duhovnicesti) ; iar preotia de hirotonie este desemnata prin presbiteros (preot) "Hristos- este singurul Preot prin ungere; in fapt, singura consacrare preoteasca prin ungere este aceea a ungerii harismale a preotiei imparatesti".

Pentru Apostoli, suflarea Duhului Sfant "asupra lor de catre Hristos" (Ioan XX, 22-23), dupa ce-si exercitase slujirea Arhiereasca - prin autojertfirea pe Cruce a constituit insasi "ungerea" lor. Aceasta "ungere" au transmis-o ei, apoi, tuturor celor crestinati, la inceput "prin punerea mainilor" pentru acordarea Duhului Sfant celor botezati (Fapte VIII, 17; XIX, 6), iar mai apoi prin Taina Ungerii cu Sfantul Mir pregatit si sfintit de ierarhi si aplicata de preoti. Si precum Apostolii au primit, "prin suflarea Duhului Sfant" asupra-le de la Hristos, cele trei slujiri sau demnitati ale Lui la nivelul Tor: invatatoareasca (prooroceasca), imparateasca si arhiereasca, tot asa si crestinul, care primeste "preotia imparateasca" prin Sfintele Taine este consacrat in acelasi timp, in sens larg si impropriu intr-un fel de preot, sau invatator, prin "harul lui Dumnezeu cel de multe feluri" (I Petru IV, 10).

Astfel, preotii facandu-se partasi lui Hristos si slujirilor Sale, ei s-au numit ; "crestini, adica "unsi" sau "hristosi", ungere care este antitipul Duhului Sfant, prin care a fost uns Hristos, in momentul intruparii din Fecioara Maria (Ps. XLIV, 8; Isaia XI, 2 ; Matei I, 18, 20; Luca I, 35; IV, 18). "Ungerea" - prin salasluirea Duhului in El - o primeste Iisus ca Om, prin iconomie, iar ca Dumnezeu prin fire daruieste acest Duh Apostolilor si prin ei crestinilor. Tot in virtutea acestei "ungeri" si prin iconomie, primeste Hristos si preotia, pe care o transmite. "Pecetea darului Sfantului Duh" face pe crestin un harismatic, un pnevamtofor. In virtutea acestei harisme a "preotiei imparatesti", credinciosii pot participa la preotia lui Hristos, pot colabora cu preotia ierarhica in toate laturile ei de activitate, si pot aduce "jertfe spirituale" ; iar la nevoie pot savarsi Botezul pruncilor in caz de primejdie de moarte si in lipsa preotului.

Preotia duhovniceasca nu se poate exercita valabil insa decat in dependenta de preotia ierarhica si in ascultare de Biserica, incat nici jertfele spirituale sau materiale nu sunt bineprimite de Dumnezeu decat daca sunt aduse prin preotia speciala sau in unire cu ea si "prin Iisus Hristos" (I Petru II, 5). In acest sens Sfantul Iustin Martirul spune ca: "Dumnezeu-nu primeste de la nimeni jertfa decat prin preotii Sai". Jertfele spirituale ce se cer aduse de orice crestin, sau de preotia duhovniceasca sunt amintite adesea de aghiografi in Noul Testament (Vezi : Matei XXV, 35-36; Rom. XII, 1; XV, 16, 26-27; I Cor. XVI, 2-3; Gal. II, 10; V, 22; VI, 1-5 ; II Tim. IV, 6, etc),

Misiunea preotiei imparatesti sau duhovnicesti - dupa Sfantul Apostol Petru -, este ca, deosebit de aducerea jertfelor duhovnicesti (II, 5), "sa vesteasca in lume binefacerile lui Dumnezeu Care ne-a chemat din intunericul pacatelor si al paganatatii, la lumina Sa cea minunata" (I Petru II, 9; II, 12; III, 1-2, IV, 41). Ea se exercita pe linia celor trei slujiri si in trei chipuri : prin cult si participarea la Jertfa Euharistica (II, 3; Fapte II, 42), prin faptele dragostei fratesti (I, 22; III, 8; IV, 8-9.) si rugaciune, etc. ; si prin slujirea fiecaruia, cu "harul cel de multe feluri" (IV, 10-11). In virtutea acestui "har de multe feluri", toti crestinii sunt participanti activi - in limita starii lor - la slujirile lui Hristos si ale Apostolilor si ale ierarhiei bisericesti, fiind responsabili - solidari - la toate actiunile si la intreaga viata a Bisericii in lume. Actiunea lor se vadeste in sprijinirea si apararea credintei (III, 15-16), in impotrivirea diavolului (V, 8), in intretinerea cultului, si slujirea semenilor si a lumii etc.

Unii Sfinti Parinti si scriitori bisericesti vorbesc pe larg despre preotia duhovniceasca sau obsteasca, aratand lucrarea ei (aducerea de jertfe spirituale) si laturile ei.

Astfel Origen explica (intr-o Omilie la Levitic), adresandu-se oricarui crestin : "Nu stii, oare, ca preotia este data si tuturor credinciosilor, adica intregii Biserici a lui Dumnezeu ? Asculta ce spune Petru : Voi sunteti neam ales, imparatie preoteasca, neam sfant, popor agonisit". Ai deci preotia fiindca esti neam preotesc". Si, continuand, arata ca rostul ei este aducerea jertfelor spirituale, ca zice : "De aceea esti dator sa aduci lui Dumnezeu jertfa de lauda, jertfa rugaciunilor, jertfa milei, jertfa curateniei, jertfa dreptatii, jertfa sfinteniei. Dar ca sa le aduci pe acestea cum se cuvine, iti trebuie sa le pui in invelisurile omenesti, deosebite de hainele comune celorlalti oameni si sa ai neaparat focul dumnezeiesc... care este dat oamenilor de Dumnezeu (Luca XII, 49). Caci daca nu este acesta, ci ne folosim de altul si contrariu acestui foc, adica al celui care se preface in inger de lumina (II Cor. XI, 14), patimim, fara indoiala, aceleasi indurate de Nadab si Abiud".

Ceva mai departe, in aceeasi Omilie, vorbind de cele doua temple si altare : cel ceresc, in care jertfeste Hristos - Marele Arhiereu - si cel pamantesc in care jertfesc preotii, asistati de credinciosi, care prin aceasta calitate se apropie si ei de cele sfinte, Origen, nu uita a aminti si de "altarul inimii" - in care se sfinteste Hristos (I Petru HI, 15) - si pe care fiecare crestin, imitandu-L, isi aduce jertfele sale spirituale (II, 5). Si, adresandu-se iarasi crestinului, zice : "Nu vreau sa te miri ca acest templu este deschis numai preotilor. Caci toti care sunt unsi cu ungerea Sfantului Mir au fost facuti preoti, precum zice si Petru catre toata Biserica (II, 9)".

"Deci, sunteti neam preotesc si de aceea va apropiati de cele sfinte. Dar si fiecare din noii are in sine "olocaustul" (jertfa consumarii, a arderii de tot) si insusi aprinde jertfa sa pe altarul inimii, ca sa "arda totdeauna". Si in continuare lamureste in ce consta acest "olocaust" sau aceste noi feluri de jertfe spirituale : "Daca eu voi renunta la toate pe care le posed si voi lua crucea mea, ca sa urmez pe Hristos, am adus jertfa arderii de tot la altarul lui Dumnezeu...".

In acelasi sens lamureste si Sfantul Grigore Teologul slujirea preotiei imparatesti, cand zice : "Sa jertfim lui Dumnezeu jertfa de lauda pe altarul de sus, cu cetele ceresti. Sa strabatem prima catapeteasma, sa trecem in a doua, si sa privim in Sfanta Sfintelor. Eu spun mai mult, sa ne jertfim pe noi insine lui Dumnezeu; dar mai ales sa jertfim zilnic si orice actiune, sa primim toate pentru Logos...".

Sfantul Chiril al Ierusalimului arata cum "preotul liturghisitor" sau preotia sfintitoare antreneaza pe crestini, adica "preotia imparateasca", chiar in timpul sfintei liturghii, a ridica inimile si gandurile lor curate la Dumnezeu, prin strigarea "Sus inimile !", si la datoria ce o "Avem catre Domnul", pentru ca impreuna cu toti sa-I aduca jertfe de lauda, de inchinare, de slava, de pace si de multumire, zicand : "Sa multumim Domnului !" 2S precum se cuvine, etc.

La randul sau, Sfantul Ioan Gura de Aur vorbeste pe larg de cele trei slujiri ale "preotiei imparatesti", aratand prin ce si cum se exercita fiecare din ele : "Dumnezeu ne-a dat prin ungere" Duhul, care... ne-a facut deodata si preoti si prooroci si imparati... caci si de imparatie avem a ne bucura, si preoti devenim aducand (Domnului) jertfa (vie) trupurile noastre si apoi devenim si prooroci fiindca noua ni s-au descoperit toate", iar ceva mai departe explica si pentru crestini aceste slujiri. Ca : "Si tu, crestine, devii prin Botez (si Mirungere) si imparat si preot si prooroc. Imparat devii aruncand jos (inlaturand) toate faptele "cele rele si jertfind pacatele ; preot, aducandu-te (si predandu-te) pe tine insuti lui Dumnezeu si jertfindu-ti trupul si pe tine insuti; si prooroc devii afland cele viitoare, devenind entuziasmat si insuflat de Dumnezeu si pecetluit".

Sfantul Chiril al Alexandriei vorbeste si el de cele doua preotii : preotia generala, imparateasca, sau subiectiva; si preotia de hirotonie, sau slujitoare si de raportul dintre ele ca de doua brate ale aceluiasi izvor unic, Hristos, sau preotia lui Hristos si care numai unite, sau impreuna-lucratoare isi implinesc menirea lor. Si numai asa sunt primite jertfele lor, ale uneia prin cealalta, si apoi insusite de Hristos, integrate jertfei si preotiei lui Hristos, Care le aduce Tatalui (II, 5 ; IV, 11). "Aratandu-se - zice el - in lumea aceasta corpul sfant si adevarat, adica Biserica, Hristos stralucind in ea in multe feluri, se aduce de noi (preotia generala) si pentru noi (de preotia slujitoare) ca ofranda sfanta lui Dumnezeu si Tatal, pret de rascumparare si schimb pentru viata tuturor, ca unul ce e de un pret egal cu toti... Dar si acum Hristos e adus jertfa prin capeteniile ce se succed, fiind inteles in multe feluri si cinstit prin diferite numiri. Iar aducerea de daruri in fiecare zi inchipuieste savarsirea neintrerupta si fara sfarsit a jertfei lui Hristos in toata ziua, si aducerea de daruri de catre cei indreptati in credinta. Caci nu vor lipsi inchinatorii si nu va inceta aducerea de daruri". Prin urmare, cele doua preotii (imparateasca - subiectiva, si obiectiva - slujitoare sau pentru comunitate) nu pot lucra valabil una fara alta si nu pot exista una fara alta, fiindca ele se intregesc una pe alta in Hristos. "Credinciosul particular reflecta aspectul subiectiv al preotiei lui Hristos, aducand persoana sa (sau darurile sale)" ; dar intrucat aceasta nu e jertfa comuna, cum e persoana lui Hristos (euharistie), aspectul acesta al preotiei comune a lui Hristos il reflecta preotul slujitor, comun. Aceste doua preotii se intregesc, implinind impreuna pe plan bisericesc integritatea preotiei lui Hristos. Nici una nu este intreaga fara cealalta", una aducand darurile, alta primindu-le.

Dupa Sfantul Apostol Petru, crestinii posedand prin "preotia imparateasca" Duhul (harul) imparatesc, proorocesc si preotesc al lui Hristos - imparatul, Proorocul si Arhiereul - devin elemente active in Biserica. Slujirea lor imparateasca se vadeste atat in infranarea patimilor (II, 1, 11 ; IV, 1-4) si in impotrivirea fata de diavolul si lucrarile lui (V, 8-9 ; Efes. VI, M-18) ; cat si in supunerea fata de autoritatile de stat (II, 13-18) si bisericesti (V, 2-5) si in sprijinul acordat Bisericii (IV, 9-11 ; V, 5) prin organele ei de conducere. Biserica primara acorda credinciosilor o participare la toate activitatile ei ; la alegerea lui Matia (Fapte I, 15-26), a celor sapte diaconi (Fapte V, 2-6) si a delegatiei Sinodului Apostolic (Fapte XV, 22-23) etc., nu si la conducere si hotararile in problemele de credinta.

Aceste principii si practici ale Bisericii-Mame din Ierusalim au ramas valabile in Biserica Ortodoxa. "Biserica noastra cheama pe laici in adunarile reprezentative ale parohiilor, eparhiilor si "ale Bisericii intregi, unde discuta si hotarasc impreuna cu clericii in toate chestiunile bisericesti, afara de cele sacramentale" si doctrinare.

Slujirea invatatoreasca o intrevede Epistola I Petru in I, 22; II, 9, 12; III, 4, 15-16; IV, 10-11 ; V, 9, 12; de unde se vede ca ea este o obligatie generala a tuturor si a fiecarui crestin de a marturisi - prin cuvant si fapta si a apara credinta in Hristos, vestind adevarurile ei mantuitoare si binefacerile lui Dumnezeu (II, 9).

Slujire sfintitoare este aceea prin care crestinii se sfintesc treptat, sfintind in acelasi timp si pe credinciosi. Ei o exercita atat prin aducerea de "jertfe spirituale" - in calitatea lor de "preotie sfanta" (II, 5), cat si prin participarea lor activa la toate actele de cult si indeosebi la sfanta liturghie, in scopul impartasirii cu Trupul si Sangele Domnului (I, 7, 22; II, 2-5; 11-12, 21; HI, 7, 9, 15-16; IV, 2, 7-M ; V, 3-5). Ceea ce dovedeste ca, in Biserica Ortodoxa, "credinciosii nu sunt doar niste obiecte in cultul Bisericii, ci sunt colaboratorii preotului. Toata lucrarea lui de sfintire, de luminare si de conducere se face in forma dialogului. Altfel n-ar avea nici un efect. Demnitatea de crestin devine, in ordinea vietii bisericesti, preotie. Lucrarea preotului slujitor si a credinciosilor se imbina intr-una singura, cu un singur efect. Cultul este o doxologie comuna".

Preotia duhovniceasca, a "mirenilor", sau a "laicilor", se numeste si "preotie imparateasca" pentru ca face pe fiecare crestin partas al harului Preotiei si imparatiei lui Hristos. Slujirea Lui imparateasca fiind nedespartita de slujirea-I preoteasca - precum si de cea invatatoreasca - in sfanta liturghie Mantuitorul apare ca Prooroc (Invatator) si ca imparat in mijlocul credinciosilor si ca Arhiereu care jertfeste si se jertfeste pentru ei si impreuna cu ei, pentru preamarirea lui Dumnezeu cel in Treime. Caci asa spune formula -liturgica de lauda : "Binecuvantata este imparatia a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh".

"Preotia in forma ei dubla de preotie slujitoare si preotie generala, nu constituie un element separat de Biserica, ci e imprimata in toata fiinta ei. Aspectul sacrificial si cel sacerdotal isi au izvorul de alimentare si de sustinere neintrerupta in starea de jertfa si in calitatea de Arhiereu a lui Hristos. De aceea pentru primirea schismaticilor sau ereticilor la Ortodoxie, Biserica Ortodoxa administreaza acestora "prin iconomie" doar Taina Mirungerii, care le acorda "ungerea" si cu ea "preotia imparateasca" ; iar pe unii ii si boteaza. Daca ar avea aceasta "preotie" nu li s-ar mai acorda Mirungerea.

O preotie generala care nu are suportul preotiei sacramentale ca Taina este , -lipsita de caracterul ei sfant. "Rugaciunea publica a Bisericii, neputandu-se face fara preot, are caracter de ierurgie, de lucrare sfanta si sfintitoare a Bisericii care nu poate fi facuta cu neortodocsii si pentru ei. Laicii ortodocsi exercita preotia lor generala la aceste slujbe sfintitoare, dar neortodocsii nu au aceasta preotie care numai in Biserica exista. Ei pot asista inactivi la aceste slujbe, dar nu pot avea in ele rol de factori, activi si nu se pot impartasi de bunurile dumnezeiesti comunicate prin ele".

Participarea laicilor - sau mirenilor - la aceste slujbe sfintitoare consta pe de o parte in aducerea darurilor materiale necesare cultului (luminari, tamaie, prescuri, vin si untdelemn) si alte prinoase ; iar pe ele alta, in atentia cu care sunt urmarite slujbele, in impreuna-rugarea credinciosilor cu preotul slujitor si in cantarile cultice (cintare in comun), indeosebi la sfanta liturghie. Si tot asa prin concursul dat la buna intretinere si impodobire a Bisericii.

Despre preotia imparateasca vorbeste - asa cum s-a amintit la inceput - si Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, in cateva locuri din Apocalipsa (scrisa la cinci decenii dupa Epistola I Petru). Astfel, in primul text, dupa ce lamureste ca Iisus Hristos "ne iubeste si ne-a dezlegat de pacatele noastre (rascumparandu-ne) prin sangele Sau", adauga : "Si ne-a facut imparatie - preoti lui Dumnezeu si Tatal. Lui fie marirea si puterea in vecii vecilor. Amin." (Apoc. I, 5-6), aratand ca aceasta noua calitate a crestinilor de mostenitori ai imparatiei ceresti si de preoti ai lui Dumnezeu este urmarea rascumpararii lor de catre Cel ce i-a iubit si s-a jertfit pentru ei, rascumparare ale carei efecte si ale carei daruri li s-au transmis prin Botez, Mirungere si Sfanta Euharistie ("Tainele zise majore").

Aci, ca si in al doilea text, autorul Apocalipsei vorbeste de aceasta preotie de obste, ca de o slujire pe pamant: lui Dumnezeu si semenilor. El a vazut si a auzit in descoperirea Lui pe cele patru fiinte si pe cei douazeci si patru de batrani, care, cazand inaintea Mielului (Hristos jertfit si proslavit) si aducandu-i rugaciunile sfintilor ca o jertfa de tamaie, ii cintau o cantare noua : "Vrednic esti... ca ai fost injunghiat si ai rascumparat lui Dumnezeu, cu sangele Tau, oameni din toata semintia si limba si poporul si neamul. Si i-ai facut Dumnezeului nostru imparatie si preoti..." (Apoc. V, 8-10). De aci reiese ca Mantuitorul Hristos a dat celor rascumparati de Ei harul imparatiei si al preotiei Sale.

Comentatorii greci ai Apocalipsei spun ca adevaratii crestini alcatuiesc imparatia lui Dumnezeu pe pamant, intrucat fac voia Lui, precum ingerii si sfintii o fac in cer. Ei sunt "imparati" pentru ca poarta pe cap o coroana imparateasca semnul biruintei asupra patimilor ; si sunt preoti pentru ca s-au adus pe ei insisi lui Dumnezeu, jertfa vie (bine) placuta".

Slujind lui Dumnezeu si credinciosilor ei fac slujire imparateasca si preoteasca pe pamant, ca si Hristos. Ei se silesc sa realizeze acel "cer nou si pamant nou, in care locuieste dreptatea" (II Petru III, 13; Apoc. XX, 1).

Mantuitorul a fericit pe cei blanzi spunand ca ei vor "mosteni pamantul" (Matei V, 7). Stradania lor este ca prin iubire, blandete si dreptate sa faca sa dispara pacatul, asupririle, nelegiuirile, nedreptatile si exploatarile de orice fel, semne ale imparatiei diavolului. In acest scop "am si fost chemati la lumina credintei din orice popor si limba... si eliberati de jugul Legii prin Duhul si am fost invatati a prooroci. Si asa suntem pusi a imparati (stapani) pamantul; dar nu acest pamant gros si intunecos, ci acel pamant nou pe care l-a fagaduit Domnul celor buni, blanzi si placuti Lui"(aluzie la II Petru III, 13). .

"Cerul nou" si "pamantul nou", de care vorbesc cei doi Apostoli (II Petru III, 13 si Apoc. XX, 1), incep a se defini si contura prin intemeierea Bisericii si lucrarea sau misiunea ei.

Apostolul iubit al Domnului vede preotia imparateasca, slujitoare permanent, pe pamant si in cer, dupa invierea si judecata cea de obste. A doua venire a lui Hristos (Apoc. X, 4-6), va determina invierea mortilor - cu trupul - spre judecata generala si va inaugura imparatia fara de sfarsit (Luca I, 33 ; Matei XXIV, 30 ; XXV, 31 ; Fapte X, 42) a luminii si a slavei. Atunci "dreptii vor straluci ca soarele in imparatia Tatalui lor" (Matei XIII, 43), iar pacatosii isi vor primi osanda, care e si ea lucrare a harului. "Caci daca ar urma ca pe cei ce fac pururea fapte rele sa nu-i pedepseasca, apoi atunci faptul nu mai este har, ci indemn, asa-zicand, spre coruptie si vatamare".

Slujirea preotiei imparatesti, se exercita sub alta forma si in cer fata de Dumnezeu-Tatal si de Domnul Hristos, in veacul viitor, dupa cum rezulta din unele texte noutestamentare (Matei XIII, 43; Luca XX, 35-36; Apoc. V, 8-9; XIV, 1-7; XXII, 3, 5 etc). Daca insa pe pamant crestinii se sfintesc si ei si se desavarsesc necontenit prin "jertfele spirituale" aduse de preotia lor imparateasca, in cer ei nu mai adauga nimic - prin ea - acestei sfintenii personale, ci slujesc numai lui Dumnezeu cel in Treime si-L slavesc neincetat impreuna cu ingerii (Matei XIII, 43; XXII, 30; Luca XX, 36; Apoc. XX, 6; XXII, 3, 5). Caci "acolo (in imparatia luminii) nu va mai fi nici un blestem si tronul lui Dumnezeu si al Mielului (Hristos) va fi in ea si slujitorii Lui ii vor sluji (cf. Apoc. XX, 6). Si vor vedea fata Lui Si numele Lui va fi pe fruntile lor. Si noapte nu va mai fi si nu au trebuinta de lumina lampii sau de lumina soarelui, pentru ca Domnul Dumnezeu ii va lumina Si vor imparati in vecii vecilor" (Apoc. XXII, 3, o).

Areta de Cezareea, talcuind textul din Apocalipsa XX, 6 - si privindu-l in contextul ultimelor capitole (XX-XXII), spune, intre altele, ca a doua inviere este cea a trupurilor, care "inviere este universala". Pentru cei pacatosi insa aceasta a doua inviere este a doua moarte, care marcheaza inceputul osandei definitive si vesnice si a trupurilor inviate si unite cu sufletele; deoarece sufletele au suferit si pana atunci, de indata ce au iesit din trup si au suportat judecata particulara (cf. Luca XVI, 22-24), cand au "trecut de la pacat la osanda".

Dreptii si sfintii sunt fericiti, pentru ca ei avand parte de prima si a doua inviere, moartea a doua nu are asupra lor nici o putere, ci ei vor fi acolo vesnic slujitori sau preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos, care traiesc in permanenta comuniune cu Hristos.

Din textele amintite, reiese ea preotia imparateasca sau "duhovniceasca" sau "generala" - in virtutea harului general (I Petru IV, 10-11) - este nu numai o activitate in plina desfasurare pe pamant, ci si o stare de sfintenie, e o "preotie sfanta", care se desavarseste continuu aici. Ea tinde si trebuie sa ajunga la acea stare neschimbabila de fericire in imparatia slavei vesnice, langa Dumnezeu-Tatal si langa Mantuitorul proslavit, unde cei ce au exercitat-o aici si o vor sluji si acolo slavind Sfanta Treime si opera mantuirii (cf. Apoc. IV, 8 si VI, 10) stralucesc ca soarele.

Sfantul Apostol Pavel - ca si ceilalti autori de Epistole noutestamentare - nu aminteste nici in treacat de preotia imparateasca. In schimb, se ocupa mai mult de preotia ierarhica sau sacramentala (I Tim. III, 1-9 ; IV, 14-46 ; V, 22 ; II Tim. I, 6 ; Tit I, 5-7; cf. Fapte XIV, 23; Efes. I, 1). Tangential atinsa, se poate observa in Epistola catre Tit, episcopul Cretei. Aici, citim: "harul Mantuitor al lui Dumnezeu s-a aratat tuturor oamenilor, invatandu-ne, ca lepadand faradelegea si poftele lumesti, sa vietuim in veacul de acum, cu cumintenie si cu dreptate si cu cucernicie. Asteptand fericita nadejde si aratarea maririi (slavei) marelui Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care s-a dat pe Sine pentru noi, ca sa ne rascumpere din toata faradelegea si sa-si curateasca Lui popor ales, ravnitor de fapte bune" (Tit II, 11-14; cf. si Evr. IX, 14; X, 24-27).

In talcuirea acestui pasaj, Sfantul Ioan Gura de Aur arata ca lucrarea harului sfinteste si inalta, iertand si curatind pacatele trecute si viitoare, dar nu lasa nepedepsiti nici pe cei ce fac si dupa aceea fapte rele. Dupa el, lucrarea harului (general, ca si cel special), consta in "a izbavi pe oricine de (grijile si placerile) cele pamantesti (si lumesti) si a-l inalta la cer".

Prin rascumpararea cu sangele Sau "din toata faradelegea", Mantuitorul luand asupra Sa pacatele noastre si osanda pentru ele - cele trecute si viitoare - ne-a iertat, ne-a sfintit si ne-a infiat, dandu-ne din Duhul Sau (cf. Rom. VIII, 15-17; Gal. IV, 5-7), si agonisindu-ne astfel ca noul Sau "popor ales pentru Dumnezeu" (expresie asemenea celei din I Petru II, 9 unde se afla si cea de "preotie imparateasca"). Noul popor ales este un alt nume al Bisericii lui Hristos. Sfintindu-l cu sangele Sau, i-a dat si harul ravnirii spre bine, spre desavarsire, spre a-l face "ravnitor de fapte bune". Pentru ca mantuirea cere pe langa lucrarea harului si pe a credinciosului, arata adica "nevoia si de cele din partea noastra".

Asa au prezentat aghiografii noutestamentari preotia imparateasca si asa au talcuit-o Sfintii Parinti si teologii ortodocsi care s-au ocupat de ea, in care au vazut lucrand harul izvorat din cel imparatesc si preotesc al lui Hristos, fara a o fi confundat cu preotia ierarhica si fara a dispensa pe una de cealalta.

Desi preotia sacramentala sau de hirotonie - din care decurge preotia duhovniceasca (generala) - provine de la Hristos, transmisa prin Duhul Sfant (Ioan XX,

22-23; Fapte XX, 28), totusi unii teologi, mai noi, cautand sa faca o distinctie mai

neta intre cele doua preotii, au considerat ca cea de hirotonie vine de la Hristos, iar cea generala de la Duhul Sfant. Si astfel au numit-o pe cea speciala "preotie hristologica" sau "obiectiva", iar pe cea "imparateasca" au numit-o "preotie pnevmatologica" sau "subiectiva", ca si cand Duhul Sfant ar lucra separat de Hristos in Sfintele Taine si aievea ".

Biserica Romano-Catolica are - ca si cea Ortodoxa - Taina preotiei de hirotonie si de succesiune apostolica si implicit preotia generala.

Protestantii si neoprotestantii nu recunosc decat preotia generala, socotind preotia speciala ca de "origina umana", iar altii ca "o copie" a celei din Vechiul Testament, sau ca "o creatie a Bisericii primare, proiectand institutiile ei in trecut", iar nicidecum "o ctitorie divina". Dupa ei numai preotia imparateasca este de origina divina. Cu toate acestea, ei au simtit nevoia sa deosebeasca pe oficiantii "cultului", sau conducatorii comunitatilor, de ceilalti credinciosi, prin denumiri aparte. Si, deosebit de faptul ca folosesc termenii de "episcop" si "prezbiter", care in Biserica primara si apoi in Ortodoxie si Romano-Catolicism sunt termeni ce indica treptele superioare ale ierarhiei bisericesti, precum si de cei de "pastor" si "predicator", au inceput - in timpul din urma - a folosi si alti termeni, ca : "sacerdotium" si "ministerium", sau "preotie" si "slujire".

Toti credinciosii au "sacerdotium", dar nu si servirea actelor de cult ale comunitatii. Comunitatea incredinteaza unora "ministerium" sau "functia de slujitori" ai actelor de cult.

Se observa insa, in ultimul timp, chiar in Bisericile Protestante, un curent in favoarea recunoasterii "preotiei ierarhice". Una din personalitatile care militeaza pentru aceasta preotie este teologul protestant I. H. Lerche, care sustine ca "Desi intreaga Biserica este o "preotie imparateasca" si desi toti cei botezati sunt preoti, exista totusi si o preotie deosebita. Aparitia acesteia nu se explica din necesitatea comunitatii de a i se propovadui cuvantul lui Dumnezeu, ci ea este ctitorie divina".

Asadar, adevarul scripturistic dovedeste ca ambele preotii - ierarhica sau de hirotonie si cea "imparateasca" - sunt de origine divina. Si una si alta fac parte integranta din Biserica si sunt absolut indispensabile si interdependente, amandoua decurgand din preotia lui Hristos, fiecare din ele insa cu rolul si pozitia ei in Biserica, una fiind sfintitoare, iar cealalata sfintita.

Pr. Ioan Mircea

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 4925

Voteaza:

Preotia imparateasca sau duhovniceasca 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE