Sfintele icoane - valoarea simbolica, sacramentala si morala

Sfintele icoane - valoarea simbolica, sacramentala si morala Mareste imaginea.

Despre valoarea simbolica, sacramentala si morala a sfintelor icoane

Cu multa bucurie sufleteasca constatam faptul ca despre sfintele icoane s-au spus foarte multe lucruri folositoare, din punct de vedere duhovnicesc, de catre multi avizati si insemnati teologi, publicandu-se, in acest sens, volume intregi. Sfintii Parinti au vorbit despre rolul icoanelor din perspectiva istorica, duhovniceasca si dogmatica, in acelasi timp invatandu-ne sa ne inchinam la ele ca la sfintii ce sunt inchipuiti pe ele. „Caci cinstea data icoanelor se urca la chipul cel dintai” spune Sfantul Vasile Cel Mare. Sunt multi dintre aceia care considera si pretuiesc sfintele icoane mai mult ca valori artistice si istorice, decat ca obiecte putatoare de har si sfintenie. Ei au admirat indeosebi vechimea, culorile, maiestria si arta cu care sunt lucrate, realitate subliniata si remarcata si de catre autorul cartii, dar nu reusesc sa surprinda si nici nu sunt in stare sa simta duhul ce vibreaza si care se transmite prin aceste sfinte obiecte!.

Caci prin intermediul sfintelor icoane, noi suntem permanent in comuniune cu Hristos, cu Fecioara Maria – Nascatoarea de Dumnezeu si cu toti sfintii, datorita sfintelor rugaciuni. Prin icoane intretinem un continuu dialog cu Creatorul cerului si al pamantului si cu toti sfintii.

Este suficient numai sa vezi o icoana, sa ingenunchezi in fata ei, ca te si inalti imediat, cu mintea la Domnul Hristos. Bineinteles, ne putem ruga si fara sa avem in fata icoane, dar crestinul obisnuit isi aduna mintea cel mai usor si intra in atmosfera rugaciunii, stand in fata unei icoane facatoare de minuni, insa pana la urma, toate icoanele pot fi si trebuie sa fie savarsitoare si izvoratoare de minuni!. Atunci simte imediat, Harul Sfantului Duh in inima sa, simte o prezenta divina neintrerupta, caldura si incredere duhovniceasca, pe care le-ar simti mult mai greu daca s-ar ruga in lipsa unei astfel de icoane – iata, asadar, valoarea sacramentala, harica si sfintitoare a sfintelor icoane!. Cu alte cuvinte icoanele scurteaza calea intre cer si pamant, intretin un permanent dialog intre Dumnezeu si om, il urca pe om spre cer, dupa masura smereniei lui si il coboara pe Dumnezeu spre pamant, dupa nemasurata Lui dragoste!.

Asa stand lucrurile, noi suntem chemati sa recunoastem felul in care Crestinismul este perceput ca fiind relatia omului cu Dumnezeu. Aceasta relatie are caracter istoric, prin urmare problema omului si a lui Dumnezeu se studiaza, se intelege in sens teandric-istoric. De asemenea, religia crestina, care este revelata, este cautarea omului de catre Dumnezeu. Aceasta cautare este lunga, avand origini in creatie, cand omul a fost creat dupa „chipul si asemanarea lui Dumnezeu”, pana la cuvintele Evangheliei: „si cuvantul trup s-a facut”. Prin icoana, ca reprezentare a lui Dumnezeu Intrupat, Biserica Ortodoxa marturiseste despre asumarea firii omenesti in ipostasul Cuvantului lui Dumnezeu, adica despre mantuirea firii noastre. Icoana „izvoraste astfel din invatatura despre mantuire”. Argumentul principal al cinstirii icoanelor este deci, Intruparea lui Hristos: „Odinioara Dumnezeu, cel netrupesc si fara forma, nu se repreeinta nicidecum in icoana. Dar acum, dupa ce s-a aratat in trup si cu oamenii a petrecut, infatisez in icoana ceea ce este vazut al lui Dumnezeu” - ne spune Sf. Ioan Damaschinul in Cuv.I despre Icoane.

Dar, inainte de a intra in aceasta problema, voi prezenta ca argument al cinstirii icoanei, fata de interdictia mozaica a chipului cioplit, o pretioasa precizare a deosebirii intre idol si simbol. Realitati pe care le abordeaza si le dezbate si Parintele Cios in aceasta lucrare. Aceasta diferentiere si deosebire a fost discutata pentru prima oara in istorie de catre Parintii Bisericii in timpul marilor contoverse iconoclaste. Prin ea a putut fi impacata in constiinta crestina, contradictia aparenta din Vechiul Testament intre interdictia chipurilor cioplite (Exod. 22, 4-6; 22, 25; 32, 1-4; Levitic 26, 1; Deuteronom 4, 19-20; 27, 15) si porunca de a se turna doi heruvimi in cortul sfant (Exod. 25, 18-21), sau de a se turna un sarpe de arama ca semn a lui Hristos (Numeri 21, 8-9). Spre argumentare si confirmare vom arata, in cele ce urmeaza, un citat clasic a Sf. Teodor Studitul din Antioh I, care zice: „O ce nebunie! Negatia (inchinari la idoli), opreste a se asemana Dumnezeu cu o faptura din cele ce sunt, cu soarele, cu luna, cu stelele, sau cu alceva dintre celelalte, care e una cu construirea de idoli; afirmatia vrea sa ridice pe Israel pe o cale simbolica, prin anumite clipuri si forme la contemplarea si slujirea unicului Dumnezeu.

Oare nu este si chipul (paradigma) intregului cort o manifestare vazuta a slujirii in duh, desemnata prin vedenii simbolice marelui Moise, De Dumnezeul tuturor?”. Acest text face o diferentiere clara intre idol si simbol. Idolul fixeaza spiritul inchinatorului la lumea creata, simbolul priveste la inaltarea mintii omenesti dincolo de el, la contemplare si inchinare spirituala a lui Dumnezeu. El nu este o realitate pentru sine, ci in functie de o alta realitate pe care o simbolizeaza. El este o scara care ajuta spiritul sa urce la realitatea simbolizata. Este vazut prin urmare, in functie de transcedenta. Idolul nu inalta spiritul la o trascendenta, ci il coboara in creatie, il reduce la datele imanentului, dar acest imanent este divinitatea. Patriarhul Nichifor Marturisitorul sustine ca „Sensul idolilor si al inclinarii lor de catre cei rataciti, ramanand la ceea ce se vede si neputand indica mai mult. indreapla mintea omului la pieire si la materia nensufletita”. De aceea Sfantul Apostol Pavel in Epistola I catre Corinteni 8,4 afirma ca „Nu este vreo putere in idoli, ci sunt pietre si demoni.”. Tocmai pentru faptul ca idolii simbolizeaza forte imanente, exagerate demonic, s-au asociat mituri, care personifica aceste forte, iar cultul lor e legat de mituri animand si el acele patimi in oameni. Acest cult a fost numit idolatrie. In schimb simbolul sacru este un semn delicat si sensibil al prezentei lui Dumnezeu, cum ar fi, de pilda: „Sa faci doi heruvimi din aur. sa fie aripile intinse pe deasupra. „Acolo Ma voi intalni cu tine”, iata asadar, imagini aseazate pe Chivotul Legamantului, chiar deasupra sulurilor Legii care le interzice. Prin simbolurile sale, Vechiul Testament marturiseste credinta sa in comunicabilitatea lui Dumnezeu prin mijloace sensibile si o anticipare a icoanelor, precum Vechiul Testament este o anticipare a lui Hristos.

Icoana nu mai este nici idol, care identifica sau confunda natura ori diferitele ei forte cu Dumnezeu, nici simbol care atesta prezenta lui Dumnezeu dar Ii afirma distinctia de el, ci reprezentarea lui Dumnezeu insusi devenit ipostasul personal a firii umane. Icoana pastreaza distinctia intre creatura si Dumnezeu, dar vede intr-o fata umana creata pe ipostasul dumnezeiesc insusi devenit subiectul ei. Ea este locul unei prezente harice, ea face trecerea de la tip la prototip, de la ceea ce este zugravit la ceea este in original. Invatatura Bisericii despre icoana se bazeaza pe fundamentul ei hristologic, intruparea lui Hristos da sens icoanei, iar aparand icoana, ea a avut constiinta ca apara temeiurile credintei.

Pentru iconoclasti icoana veritabila este aceea identica cu prototipul, ajungand la concluzia ca singura icoana a lui Hristos este Euharistia. Pentru Biserica Sfintele Daruri nu sunt o icoana tocmai pentru faptul ca sunt identice cu Prototipul lor, ele nu se prefac in imaginea, ci in „prea curat Trup si scump Sange” a lui Hristos. Notiunea de „icoana” presupune diferentierea esentiala dintre imagine si prototip. Ea este, potrivit afirmatiilor Patriarhului Nichifor, o asemanare a prototipului, dar se deosebeste prin natura de acesta. Daca nu se accepta aceasta distinctie se ajunge la idolatrie. Pentru acestia nu poate fi icoana, decat aceea care poate reprezenta cele doua naturi ale lui Hristos - umana si divina. Dogma de la Sinodul IV Calcedon (451) face insa o distinctie clara intre naturi pe de o parte si persoana, pe de alta. De aici plecand, observam ca icoana nu reprezinta nici natura umana, nici cea divina, ci persoana unei Fiinte Divine Intrupate - Care este Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos - dupa cum ne relateaza Sfantul Teodor Studitul. Icoana se leaga de prototip pentru ca ii reprezinta persoana si ii poarta numele. Dar se face distinctia clara si limpede: „In Treime, Hristos se deosebeste de persoana Sa. In icoane, El se deosebeste de propia Sa reprezentare prin natura” ne declara acelasi Sfant Teodor Studitul.

De la interzicerea picturii, a reprezentarii lui Hristos s-a ajuns la respingerea tuturor celorlalte icoane. Impotriva lui Leon al III - care a dat un Edict in sensul acesta, Sfantul Ioan Damaschin arata sensul acestei interziceri: „Daca pictezi imagini ale lui Hristos fara sa le pictezi si pe cele ale sfintilor, e limpede ca ceea ce interzici nu este reprezentarea, ci venerarea sfintilor”. El percepe legatura intima si insurmontabila ce exista intre venerarea icoanelor si cea a sfintilor. Refuzand venerarea sfintilor se sfarseste logic prin a se respinge venerarea moastelor si in general, a tot ceea ce este material. Pentru Ortodoxie, mantuirea este legata tocmai de materie, fiindca ea este realizata prin unirea ipostatica dintre Dumnezeu si trupul omenesc. Sfantul Ioan Damaschin raspunde in acest sens: „Nu ador materia, ci pe Creatorul materiei, Care a devenit materie de dragul meu, Care a vroit sa locuiasca in materie si Care, prin cele materiale, mi-a dus mantuirea”.

Pentru Sfantul Teodor Studitul, icoana este o confirmare a chenozei Fiului lui Dumnezeu; ca atare nu este urata si nici respingatoare Domnului: „Nu e urata de Dumnezeu, o, cugetator al desertaciunii, ci e chiar foarte iubita”. Fiindca altfel, cum ar fi facut ceea ce I-a fost urat sa faca? Caci nimic nu are atat de primordial omul intre insusirile Lui, ca putinta de a fi infatisat in chip. Iar ceea ce nu poate fi infatisat in chip nu este nici om, ci doar vreun avorton. Vezi, prin desartele tale cuvinte, ce deduci ca este Hristos, cel ce, pentru imensa Lui bunatate, a iubit sa se faca om adevarat in toate?. Si cum se va crede ca si-a luat trup din Sfanta Fecioara, daca nu se zugraveste in icoana la fel ca noi?. Cu alte cuvinte, Sfantul Teodor vede implicata in negarea icoanei, negarea intregii opere de mantuire a lui Hristos, a patimii si a mortii Sale. El constata paralelismul intre cuvantul despre Iisus Hristos si Icoana Lui. Caci si cuvantul zugraveste in mintea ascultatorilor un chip al lui Hristos. A nega lui Hristos putinta de a fi zugravit in icoana, inseamna a ignora toate insusirile Lui trupesti, deci a cadea in dochetism. Nicaieri nu se spune ca Hristos a fost fara chip. Icoana aceasta arata ca a avut chip, a luat chip de rob, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel in Epistola sa catre Filipeni 2, 9; In inima iconoclasmului si a tuturor ereziilor tipice. Sfintii Parinti ai Bisericii au descoperit „reductia si chiar refuzul misterului kenozei”. Icoana devine o confirmare mai mult a misterului kenozei devine ca mijloc paradoxal de realizare a teoriei umane a indumnezeirii.

In alta ordine de idei, ma gandeam in aceste vremuri, la modul in care istoria este ciclica, la felul in care ea se repeta, fiindca, iata, asistam la pervertirea unora dintre noi cu maladia iconoclasmului (unul modern, contemmporan, de aceasta data) care evidentiaza Icoana ca fiind un instrument al stressului si al discriminarii si care, in consecinta, invoca indepartarea si inlaturarea acesteia din preajma copiilor nostrii caci ar putea fi contaminati de duhul indoctrinarii, te pomenesti, si de cel al bigotismului ori al pietismului!. Si acest fapt ar fi in opozitie cu icoana moderna a televizorului sau a calculatorului, nu?!.

Am senzatia tot mai pregnanta ca spiritul cel autentic cu toate ale sale, incomodeaza si deranjeaza pe unii, deoarece constituie o realitate existentiala, puternica si cat se poate de compacta, continand niste precepte moral-crestine foarte clare si corect definite. Acest lucru estompeaza sau atenueaza unora duhul lor foarte zdruncinat si de-a dreptul exhaustiv, ajungand (sarmanii) niste victime ce revendica „libertatea de constiinta” care, chipurile, ar fi inrobita de icoanele, slujbele ori simbolurile Crestinismului sau, de ce nu, si ale altor religii!. Cred ca, in primul rand, unii ca acestia sunt victimele secularizarii, sau nostalgicii vremurilor prigonitoare impotriva Bisericii, ori sclavii propriei lor constiinte lipsita de o articulare spirituala autentica!. Se ignora insa, urmatorul aspect, si anume ca: libertatea de constiinta inseamna (si) respectarea libertatii constiintei semenului, mai cu seama in cazul in care, aceasta constiinta – care agreeaza, ba chiar apara existenta Icoanei, lucreaza in majoritatea covarsitoare a membrilor acestei tari!. Suntem intru totul de acord cu respectarea drepturilor unei minoritatii – fie si aceea a iconoclastilor, dar acestia sa nu uite totusi faptul, ca in spiritul reciprocitatii, trebuie aplicata si vice-versa, in caz contrar, vom vorbi intr-adevar, de discriminare!.

O alta problema este aceea a aparitiei unui precedent destul de primejdios, asa incat ne intrebam si chiar asteptam cu infrigurare sa vedem ce va mai urma: Cine, de unde (de nicaieri si de aiurea), cu ce petitii, reclamatii, idei si solutii nastrusnice va mai veni, pentru ca mintea (si constiinta in virtutea libertatii de expresie) lucreaza, mai cu seama intr-un stat democratic ca acesta unde, culmea, este invocata discriminarea in conditiile in care altii ne lauda sau poate, chiar ne acuza de prea multa toleranta!. Prin urmare, ni se cere sa refuzam si sa renuntam la Chipul lui Hristos din Icoana. Oare se doreste cumva, sa se ajunga si la respingerea Chipului Hristic din om?. Stim cu totii ca asemenea incercari s-au mai facut in istoria (chiar recenta) a poporului nostru, asa incat ar trebui sa dispunem de o oarecare experienta si imunitate!. Si mai cunoastem un lucru, si anume ca: atunci cand vrei sa faci pe victima sau pe eroul cuiva, se impune existenta si enuntarea unor dovezi, a unor probe, ori eu nu am vazut si nu am cunoscut, la noi in ultimii 17 ani, de exemplu, nici o victima a vreunei icoane, in schimb oameni care au primt daruri si multe binefaceri de la Hristos Domnul prin intermediul rugaciunilor facute la Icoana Sa, am cunoscut si cunosc foarte multi, inclusiv copii; asa incat cu toti acestia ce facem acum, ii trecem asa, cu vederea, fara sa-i intrebam si pe ei ceva?. De fapt acesti iconoclasti contemporani au intrebat ei pe cineva, ceva?!. In aceasta directie, autorul lucrarii de fata aduce foarte multe argumente pertinente, in sprijinul efectului si a consecintelor pozitive sau benefice a prezentei si existentei icoanelor in casele noastre, abordand toate laturile si aspectele folositoare si sfintitoare ale acestora, pentru noi oamenii!.

Remarcam si constatam cu indignare si stupoare ca este invocata adeseori, filozofia absurdului, si ca se urmareste chiar impunerea unei evidente si a unei realitati a absurdului, pana la ajungerea tocmai la culmile acestuia!. Oricum, cu teoria imposibilului care poate deveni posibil oriunde si oricum, ne-am obisnuit deja, astfel incat de ce nu ne-am putea acomoda si cu absurdul ca fiind o norma si o componenta fireasca si chiar indispensabila vietii noastre, ajungand sa zicem „raului bine si binelui rau”, caci si aceasta problema (a icoanelor) face parte tot din categoria lucrurilor ce au fost rasturnate, din punct de vedere axiologic; drept pentru care intr-adevar, volumul de fata are un caracter profund aparator, marturisitor si misionar, caci daca „noi nu vom vorbi, atunci pietrele vor striga”!.

De aceea, pentru toate acestea noi trebuie sa-i multumim lui Dumnezeu, odata pentru faptul ca ne trezeste la realitate si ne invita la trezvie, scotandu-ne din ispita si din pacatul triumfalismului ori al autosuficientei, iar in al doilea rand pentru ca ne da atatea prilejuri de cultivare si chiar de inmultire a constiintei apologetice in vederea (re)activarii laturii marturisitoare si misionare, toate cu scopul dobandirii mantuirii noastre in Imparatia Cerurilor – unde nu vom mai avea nevoie de icoane fiindca ii vom vedea pe toti cei reprezentati in ele fata catre fata!. Sa dea Dumnezeu sa putem sa le primim pe toate cu bucurie, cu folos duhovnicesc si cu smerenie si sa indraznim inainte cu Mantuitorul, caci „El a biruit lumea” pacatelor, inclusiv cea a iconoclastilor, pentru care suntem datori sa ne rugam, chiar la icoanele si la slujbele pe care ei le resping si za zicem cu totii: „Iarta-i, Doamne ca nu stiu ce fac!” sau: „Nu le socoti lor pacatul acesta”. Totodata autorului, pe care tinem sa-l felicitam pentru aceasta lucrare – pe care o recomandam tuturor cu toata caldura, ii dorim sa ne mai hraneasca mintile si sufletele noastre si cu alte lucrari ziditoare si folositoare noua si urmasilor nostri, aratandu-ne prin toate acestea tineretea spirituala cu care l-a inzestrat Dumnezeu pe devotatul si iubitul Sau fiu - slujitor!.

Drd. Stelian Gombos

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 5212

Voteaza:

Sfintele icoane - valoarea simbolica, sacramentala si morala 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE