Sfintenia lui Dumnezeu si sfintirea omului

Sfintenia lui Dumnezeu si sfintirea omului Mareste imaginea.

Sfintenia lui Dumnezeu exprima si ea pe de o parte o calitate interna a fiintei divine, pe de alta se manifesta in lume si devine o calitate participata a fiintelor umane. In primul aspect ea este cu totul apofatica, indefinibila; in al doilea e sesizata, dar intr-un mod greu de definit rational, adica intr-un mod apofatic-catafatic. Aci vorbim mai mult despre sfintenia aceasta irevelata, (manifestata in lume, in coborarea lui Dumnezeu la ea prin energiile Sale necreate.

In sfintenia manifestata in lume se arata aceeasi imbinare de transcendent si revelat al lui -Dumnezeu, de inaltime si coborire. Daca nu s-ar fi revelat Dumnezeu, nu i-am cunoaste aceasta calitate; daca nu s-ar cobori, lumea n-ar putea suporta sfintenia lui Dumnezeu si n-ar putea deveni partasa la ea. Dar revelandu-se, coborindu-se, El arata totusi ceva ce depaseste tot ce e lumesc, ceva ce e de alt ordin. De cate ori licareste pentru constiinta noastra transcendenta divina prin persoane (si, prin mijlocirea persoanelor, si prin lucruri), ea ni se impune in aceasta calitate a sfinteniei, greu de definit prin concepte si prin cuvinte.

Insasi sfintenia e ceva transcendent lumii si de aceea insasi transcendenta o experiem ca sfinta, desi e coborata la, noi. Poate ca nimic nu se traieste acel "cu totul altfel" (das ganz Andere), acel "mister producator de teama" (mysterium tremendum) al realitatii divine ca in sfintenia in care e imbracata in revelarea sa. Aproape ca identificam revelatia cu sfintenia. Se poate spune ca in sfintenie ni se reveleaza concentrat toate insusirile lui Dumnezeu. Ea ne umple de o sfiala de alt ordin decat orice sfiala lumeasca, de un fior neexperiat in raport cu realitatile din lume, amestecat cu teama, cu spaima, cu rusinea, pentru tot ce e intinat in noi. Parca ne simtim descoperiti in fata ei in toata necuratia si goliciunea noastra. Dar in acelasi timp sfintenia ne atrage.

Pentru ca starea de descoperire in care ne plaseaza e si o descoperire a ceea ce e bun in noi si prin care ne putem purifica in fata propriei constiinte. Si omul e cucerit de fenomenul cunoasterii adevaratei sale fiinte, cand acela se produce. Cand simtim ca Cel sfant a cunoscut adevarata noastra fiinta si prin aceasta am cunoscut-o si noi si, pe linga aceasta, arata ingaduinta cu, starea noastra de pacatosenie, sau ne curateste, ne simtim fericiti, pentru ca ne simtim neimpiedieati de a ne manifesta cu sinceritate fata de El. Nu mai jucam un teatru, prin care pana la urma sfarsim prin a nu ne mai cunoaste pe noi insine si a nu ne mai permite sa fim noi insine si a ne tine mereu in teama ca ne vom demasca. Nu mai jucam un teatru trist cu aparenta de veselie. Cei ce se sunt curatiti in fata lui Dumnezeu cel sfant, primesc o "indrazneala", o deschidere a constiintei, care nu are nimic temerar sau cinic in ea, ci e asemenea "indraznirii" copilului, care nu stie de pacat, avand in plus maturitatea constiintei. De aceea, cand ne simtim intinati, rugam pe sfintii care au "indrazneala" la Dumnezeu, ca sa vorbeasca, sa mijloceasca ei pentru noi.

Orice fiinta umana asupra careia se proiecteaza o faza din transcendenta divina, in care salasluieste Dumnezeu, datorita efortului de curatire si de statornicire in "constiinta prezentei lui Dumnezeu, devine sfant. "Ca Sfant esti Dumnezeul nostru si intru sfinti te odihnesti", se spune in cultul Bisericii Ortodoxe. Toti crestinii sunt numiti de Sfantul Apostol Pavel "sfinti", intrucat la botez s-a salasluit in ei Hristos prin Duhul Sfant si au aceasta constiinta a prezentei lui Hristos in ei.

Protestantismul, consecvent doctrinei lui despre ramanerea in crestin a pacatului stramosesc si despre neprimirea de catre crestin de la Duimnezeu in viata pamanteasca decat a unei fagaduinte - a mantuirii in viata viitoare, nu a unui har, a unei energii necreate inca in viata aceasta, contesta ca omul se poate impartasi de sfintenia lui Dumnezeu, iar aceasta conceptie s-a dezvoltat in teoria moderna a secularismului, conform careia crestinismul a desfiintat "sacrul", ca o calitate a unor persoane, locuri, obiecte speciale, a "profanizat" totul. Insusi Fiul lui Dumnezeu, intrupandu-se ca om intre oameni, s-a "profanizat".

De fapt, crestinismul a desfiintat intr-un anumit sens, in principiu, granita intre sacru si profan, intr-un grad oarecare o facuse aceasta inca Vechiul Testament. Dar nu ca sa profanizeze totul, ci ca Sa sfinteasca totul. In Vechiul Testament tot poporul lui Israel era sfintit lui Dumnezeu. "Vorbeste adunarii fiilor lui Israel : Fiti sfinti, caci Sfant sunt eu Domnul Dumnezeul vostru" (Lev. XIX, 2). Am vazut ca Sfantul Apostol Pavel numeste pe toti crestinii "sfinti". Iar Sfantul Apostol Petru, numeste pe crestini "neam sfant" (I Petru II, 9). Toti avem acces la sfintenie, caci "toti ne putem uni cu Hristos prin Duhul Sfant, odata ce Hristos este Fiul lui Dumnezeu, care s-a facut om. A nega posibilitatea accesului tuturor la sfintenie ar insemna a nega ca Fiul lui Dumnezeu facandu-se om si-a pastrat dumnezeirea activa in umanitatea asumata si se uneste cu noi in aceasta calitate de Dumnezeu intrupat.

In crestinism s-a revelat fiintei umane taina propriei sale existente si cu aceasta o sfiala fata de persoana sa si a celorlalti semeni si obligatia de a avea grija de curatia sa si de a lucra pentru vesnicia sa. Iar de taina aceasta tine aspiratia ei spre absolutul care e sfant, o anumita legatura cu absolutul cel sfant, pe care revelatia numai o restabileste, o face evidenta, o intareste in ea. Crestinismul a desfiintat in principiu granita intre sacru si profan si a deschis accesul tuturor la sfintenie, intrucat, desi afirma ca sfintenia vine de la Dumnezeu, ca unde e sfintenie e Dumnezeu, totusi a recunoscut in fiinta noastra o aspiratie spre sfintenie, o capacitate pentru ea, un indemn launtric-spre puritate, spre delicatete; si intrucat el s-a nascut prin intruparea Fiului lui Dumnezeu ca om si prin salasluirea Lui in tot cel ce voieste sa-L primeasca.

Sfantul Chiril al Alexandriei a legat strins sfintenia de jertfire. Cine se transpune in starea de jertfa, se transpune in starea de sfintenie. Cuvantul "ieron" inseamna "jertfa" si "sacru" in acelasi timp. Prin insusi faptul ca, crestinii se daruiesc lui Dumnezeu, sau se jertfesc Lui, devin sfinti, sunt invaluiti in sfintenia ce iradiaza din Dumnezeu. Dai ei se pot jertfi in mod curat, sau total, numai pentru ca se impartasesc de jertfa curata sau totala a lui Hristos care, jertfindu-se, s-a sfintit ca si noi sa ne sfintim unindu-ne cu El in stare de jertfa si avand astfel intrare la Dumnezeu. "Si pentru ei Eu ma sfintesc pe Mine insumi, ca si ei sa fie sfintiti in adevar" (Ioan XVII, 19).

Sfintenia vine astfel din predarea totala a omului persoanei absolute. Numai unei persoane te poti preda, numai, spre ea te poti transcende cu adevarat. In indemnul spre puritatea si delicatetea launtrica e implicat indemnul de a fi pur sl delicat in relatiile cu ceilalti, de a te preda lor total. Dar predarea absoluta nu a poti realiza decat in favoarea unei persoane absolute. Si puterea de predare absoluta nu o poti primi decat unit cu o persoana absoluta care se preda si ea. Numai predandu-ne lui Dumnezeu si numai intrucat reusim sa o facem aceasta in unirea cu Fiul lui Dumnezeu devenit om si predat ca atare lui Dumnezeu, noi putem deveni sfinti, atat plin predarea noastra absoluta, cat si prin persoana absoluta prin care ne predam altei persoane absolute.

Sfintenia vine de la Dumnezeu, de la absolutul ca persoana, dar vine si prin faptul ca noi aspiram, ca persoane sa ne predam total unei persoane absolute si realizam aceasta predare prin Fiul lui Dumnezeu care s-a predat ca om, cu intensitatea absoluta. Daca te-ai preda cu intensitatea absoluta numai unei persoane lipsita de caracterul absolut, ai face din acea persoana un idol. Dar predarea la un idol nu poate fi definitiva, pentru ca descoperi curand relativitatea lui, pentru ca in afara de aceea nu ai in tine puterea predarii absolute si nu o ai nici din alta persoana umana. Puterea predarii absolute iti vine din primirea cu iubirea absoluta a acestei predari, iti vine din intampinarea iubirii absolute a persoanei careia i te predai. Totdeauna inchinarile la idoli sunt ambigui si provizorii, pentru ca nu primesc in intim-pinarea lor o iubire absoluta.

Sfintenia vine numai de la o persoana absoluta, pentru ca numai in fata ei te poti rusina in mod absolut si poti simti indemnul spre o puritate absoluta, datorita iubirii absolute si deci puritatii absolute cu care te intimpina. In fata unui "absolut impersonal, nu te poti rusina ; in fata unei persoane neabsolute nu te poti rusina in modul cutremurator, absolut, cum te cutremuri in fata Celui Unuia Sfant, sau in fata cuiva prin care transpare Cel Unul Sfant. Pentru ca o persoana neabsoluta prin ea insasi are atitea imperfectiuni, care o tin la nivelul tau. Numai iertarea de la Persoana absoluta iti poate da linistirea totala si definitiva a constiintei prin iertarea definitiva a pacatelor, sau prin curatirea de intinaciuni. Si numai printr-o persoana care vorbeste in numele lui Dumnezeu si confirma prin smerenia ei ca numai Dumnezeu vorbeste prin ea.

Numai un absolut ca Persoana poate fi curat prin fiinta, si-ti poate da pornirea spre o delicatete a puritatii totale. Daca in paganisim, sacrul era o calitate a lucrurilor, in Vechiul Testament ea a devenit o calitate a persoanei absolute, iar in crestinism si a persoanei umane, in masura in care aceasta se umple de Duhul Sfant, se pnevmatizeaza. Si aceasta datorita faptului ca Persoana absoluta a devenit in Hristos si persoana umana, comunicind celor ce cred in El pe Duhul Sau cel Sfant, sau salasluindu-se in ei. Unui absolut impersonal nu i se poate atribui curatenia in sens propriu, pentru ca curatenia este si o chestiune de intentie, de ganduri, de inferioritate subiectiva, de delicatete in raport cu alte persoane, in actele constiente. Si numai un absolut ea persoana poate fi curat definitiv si total, prin sine insusi, pentru ca e curat prin fiinta, nu prin efort, nu in sens marginit. Numai o persoana ne poate atrage, ne poate trezi un interes real, pentru ca ni se poate preda si i ne putem preda intr-o totala delicatete. Si numai o Persoana absoluta ne poate-atrage interesul absolut si poate exercita asupra noastra o atractie absoluta, voita" si ca atare ne poate face sa i ne predam intr-o sinceritate absoluta, sa ne "consacram" ei.

Predarea aceasta in seama Persoanei absolute este o autojertfire sfintitoare, pentru ca e o autotranscendere absoluta peste tot ce este relativ; orice fiinta umana care se inalta peste sine, renunta la sine, calcand peste ceea ce e egoist, meschin, interes ingust, pofta indreptata pasionat spre un lucru marginit si patima pentru el, se sfinteste. Se sfinteste pentru ca se auto-transcende spre persoana absoluta si din puterea acesteia spre toate persoanele a caror valoare o vede in persoana absoluta. Dar intrucat aceasta autotranscendere e implinirea a ceea ce formeaza aspiratia cea mai intima a fiintei umane, se poate spune ca sfintenia e dintr-un punct de vedere-realizarea cea mai proprie a umanului, descoperirea sanctuarului intim al fiintei sale.

Fiinta umana este sfinta, sau devine sfinta, intrucat se daruieste, se "consacra" Persoanei absolute si prin aceasta se consacra slujirii a tot ce tine ca absolut de Dumnezeu (binele curat, adevarul real, dreptatea adevarata etc.). Actul "consacrarii" sau actul "jertfirii" e un act de preot. Toti cei ce se jertfesc sunt "preoti", ca cei ce ofera persoana lor Persoanei absolute, si "sfinti" ca cei oferiti. Iar intrucat cel ce se daruieste pe sine lui Dumnezeu, daruieste toata lumea lui Dumnezeu, nemaitinand-o pentru sine, toate actele sale si obiectele acestor acte, ca sa coboare asupra, lor dragostea lui Dumnezeu, toate sunt destinate sa devina sfinte. "Prima, principala definitie a fiintei umane, este ca ea este preotul. Ea sta in centrul lumii si o unifica in actul de multumire si de slavire, ce-l aduce lui Dumnezeu, primind lumea de la Dumnezeu si daruind-o lui Dumnezeu, ea transforma viata sa pe care o primeste de la lume, in Dumnezeu, in comuniune cu El".

Toti credinciosii sunt chemati deci sa se imbrace in sfintenia din Dumnezeu, prin fiinta umana, prin deprinderea acesteia de a realiza transcenderea sa spre Persoana absoluta de la toate lucrurile lumii, dar prin toate lucrurile lumii, pe care le foloseste, le priveste si le cerceteaza, dar nu ca si cand ar fi ultimele. Fata de toate ea castiga o delicata puritate in ganduri, in acte, in simtiri, sporind in delicatetea puritatii launtrice, a dezinteresului, a iubirii. Toate isi descopera prin aceasta atitudine a noastra legatura lor misterioasa cu Dumnezeu, toate apar ca daruri ale iubirii de Dumnezeu, facute in noua, pentru ca noi sa vedem aceasta iubire si sa-i raspundem intorcand darul ce ni s-a facut cu pecetea iubirii noastre, iarasi lui Dumnezeu, in mod direct sau prin semenii nostri. Lumea e un semn al reciprocei transcenderi a lui Dumnezeu la noi si a noastra la Dumnezeu prin iubire si prin aceasta e sacra in originea si in destinatia ei, avand sa devina sacra si prin modul nostru curat de a o intrebuinta. E necesar sa-i descoperim aceasta origine sacra si aceasta destinatie spre sfintenie si sa o actualizam si din partea noastra, practicad rostul ei de dar al lui Dumnezeu catre noi si de dar al nostru catre Dumnezeu si intre noi.

Elementele si obiectele sfintite in biserici nu primesc o sfintenie in mod exclusiv pentru ele, care sa le separe de caracterul profan al celorlalte obiecte si elemente ale lumii. Ele sunt sfintite pentru toate obiectele si lucrurile din lume, in mod reprezentativ, data fiind legatura lor cu toate si data fiind sfintirea pe care ne-o cistigam noi insine prin aceasta si pe care trebuie s-o manifestam in mod general fata de toate lucrurile. Prin painea, apa, vinul, untdelemnul, graul, sfintite in biserici, se sfinteste in modul acesta toata painea, apa, vinul, necesare vietii oamenilor si intrebuintate de oameni. Se sfintesc apele raurilor, marilor, lanurile campului, animalele, rodurile pamantului, curtile, casele. Painea euharistica proiecteaza o aura de sfintenie peste orice paine. Daca sunt vase liturgice cu o sfintire speciala, ele primesc aceasta sfintire numai ca instrumente de cult, pentru ca prin cultul adus lui Dumnezeu si deci prin ele sa se sfinteasca toate. Iar preotii primesc o sfintire in calitate de slujitori ai sfintirii tuturor, ca puncte active din care iradiaza sfintenia peste toti. Sfintenia e destinata sa devina o calitate a tuturor si a cosmosului intreg.

Ortodoxia n-a reintrodus despartirea intre sacru si profan, intre supranatural si natural in lume, cum s-a facut in Occident in evul mediu, nici n-a nivelat totul in secular, cum s-a facut mai tarziu prin reactia Reformatiunii, ci a socotit sfintenia compatibila cu viata intregii lumi. Painea naturala cea de toate zilele a fost sfintita, fiind considerata vrednica sa se prefaca in trupul Domnului care hraneste pe om, si vinul in sangele Lui, nerecurgindu-se la azima neobisnuita in uzul cotidian si nici renuntindu-se la vin ; familia a fost sfintita, fiind acceptata ca ambianta intima a preotului ; limba folosita in viata de toate zilele a popoarelor a fost sfintita, fiind primita ca limba de slavire a lui Dumnezeu in cult.

Daca principial sfintenia fiintei umane consta intr-o continua traire a vietii sale si a lumii ca un dar al persoanei transcendente, intors acestei persoane prin transcendere spre ea, dar folosita in acelasi timp de persoana umana, iar daca prin aceasta fiinta umana se realizeaza cu adevarat ca atare, cum se arata in concret aceasta adevarata "omenie" a sfintului ?

In sfant nu exista nimic trivial, nimic grosolan, nimic josnic, nimic cinic, nimic tocit, in el e actualizata, delicatetea, sensibilitatea si nobletea cea mai autentica a umanului. El se caracterizeaza printr-o delicatete ireprosabila, prin cea mai fina sensibilitate, care sesizeaza stari pe care nu le pot sesiza ceilalti, printr-o retinere de la tot ce este impur si neautentic, care s-ar putea numi buna cuviinta exemplara, printr-o atentie fara gres fata de semeni ; el citeste cea mai putin articulatia trebuinta si dorinta reala a semenilor sai si o implineste prompt; din el iradiaza continuu un duh de daruire, de generozitate, de jertfelnicie fata de toti, fara nici o grija de sine, un duh care incalzeste pe ceilalti si le da siguranta ca nu sunt singuri.

Si totusi, nu exista cineva mai smerit, mai simplu, mai neartificial, mai neteatral, mai negrandilocvent, mai "natural" in comportarea lui, acceptand tot ce e cu adevarat omenesc, creand o atmosfera de cuceritoare familiaritate. Uneori isi manifesta faimiliaritatea si intelegerea printr-un umor de-aceeasi delicatete. Nimic de poza, de distanta, aroganta fata de situatiile, de lucrurile si de persoanele cele mai simple socotindu-le pe toate lasate de Dumnezeu ca pe niste daruiri de mare pret si cu un rost pentru noi; nimic de ordinul prezumtiei si al pretentiozitatii, al vointei de a se reliefa, de a se impune. Se face aproape neobservat, aparand numai cand e lipsa de o mangiiere, de o incurajare, de un ajutor. El este cea mai umana si cea mai smerita fiinta si in "acelasi timp o aparitie neobisnuita, uimitoare, prilejuind celorlalti sentimentul descoperirii adevarate a umanului in el si in ei. Caci este cel mai apropiat si in acelasi timp, fara sa vrea, cel mai impunator, cel ce atrage atentia cel mai mult, fara sa vrea. Iti devine cel mai intim dintre toti si cel mai intelegator si te simti cum nu se poarte mai bine linga el, sau mai la larg, si in acelasi timp te strimtoreaza, facindu-te sati vezi slabiciunile si greselile tale te copleseste cu maretia simpla a puritatii si cu caldura -bunatatii Lui si te face sa te rusinezi de starea ta coborita de la umanitatea adevarata, de artificialitatea si nedelicatetea ta, si sa te temi de impuritatea, nevrednicia si (meschinaria ta, care iese puternic in relief, in comparatia ce o faci, fara sa vrei, intre tine si el. Nu exercita nici o forta lumeasca, nu da nici o porunca cu severitate, dar simti in El o fermitate si o neincovoiere mai presus de orice tensiune si crispare in convingerile Lui, in viata Lui, in opiniile si in sfaturile pe vare le da, incit parerea Lui despre ceea ce ar trebui sa faci, exprimata cit se poate de voalat si delicat, iti devine o porunca pentru a carei implinire esti in stare de orice efort si sacrificiu.

Aceasta pentru ca o simti ca o adevarata dezlegare de neincrederea pe care o aveai in tine, ca lamurirea sigura a adevaratului drum pe care trebuie sa umbli ; pentru ca simti ca prin implinirea recomandarii Lui poti scapa de chinuitoarea constiinta ca esti definitiv pierdut. Te temi de privirea lui in sufletul tau, dar o astepti si o cauti ca privirea unui prieten sigur si a unui medic de indubitabila destoinicie, care-ti da diagnosticul si leacul sigur al salvarii tale dintr-o boala de moarte, intarindu-te cu asistenta lui reconfortanta. Extrem de delicat si de smerit, in acelasi timp simti ca nici o putere din lume nu-L poate incovoia, nu-L poate abate din puritatea Lui blinda, din iubirea Lui de Dumnezeu si de oameni, din predarea Sa totala lui Dumnezeu si din vointa de a sluji semenilor pentru a-i ajuta sa devina cu adevarat oameni si sa se mantuiasca. Cine se apropie de sfint, descopera in el maretia de taina a simplitatii, a puritatii intentiilor, a fermitatii in bunatate si blandete, a faptelor si iubirii, nepretentioase si netrambitate, ba chiar acoperite.

Trebuie sa te straduiesti ca sa descoperi faptele mari ale sfantului, dar maretia lui se impune dintr-o data chiar fara a i se cunoaste faptele concrete prin care se manifesta. Din sfant-iradiaza o imperturbabila liniste si in acelasi timp o calda participare la durerile celorlalti. El se odihneste in stabilitatea iubitoare si suferitoare a lui Dumnezeu cel intrupati. El a intrat in acea "odihna", in care nu vor initra cei neascultatoiri (Evrei III, 18). Dar odihna lui are forta de a atrage si pe altii spre ea si in ea si de a-i ajuta astfel sa-si invinga in mare masura durerea. De aceea sfantul e un inainte mergator al umanitatii, care avanseaza spre viitorul perfectiunii eshatologice.

El a biruit oarecum timpul, fiind totusi puternic prezent in timp. Paul Evdochimov spune ca in sfant existenta e identica cu esenta, adica esenta sa umana s-a realizat; el nu mai are lipsa de iesirea continua din sine spre a se realiza. Prin aceasta el a castigat o maxima asemanare cu Dumnezeu. Caci existenta consta in lansarea omului inaintea sa, in intervalul mobil al timpului, pentru a realiza esenta sa in Dumnezeu. Noi ne umplem fiinta noastra numai inaintand spre Dumnezeu. Sfantul a ajuns in Dumnezeu si la deplinatatea fiintei sale umane.

A iesit el prin aceasta din acel urcus interminabil, din acea suita de "epectaze", de care vorbeste Sfantul Grigore de Nisa? Sfantul a gasit "locul", in care se adanceste, sau in care se inalta continuu trecand din treapta in treapta. El este in "miscarea stabila", de care vorbeste acelasi. "Locul" pe unde se inalta cosmonautul este ingust, dar el se inalta intre astri.

Sfantul deplin nu ar trebui sa fie retras din lume, ci focar activ de adevarata umanitate, de umanitate eshatologica in lume. In comunitatile cu viata superioara de la inceputul crestinismului, toti membrii lor erau sfinti si nici unul din ei nu se retragea din comunitate. Sfintenia era sustinuta de ambianta generala a comunitatii. Crestinii dornici de viata superioara s-au retras din comunitatile din lume, cind nivelul de viata spirituala a acestora a coborit si vointa unei vieti imbunatatite in mijlocul ei a inceput sa intimpine multe ispite. O ridicare generala a umanitatii pe plan etico-spiritual ar insemna o ridicare a ei la un nivel in care sfintenia ar deveni tot mai frecventa.

Sfantul reprezinta umanul purificat de zgura subumanului, sau inumanului, sau umanului pervertit ; el reprezinta umanul subtiat pana la starea unei fete de extrema transparenta si sensibilitate, peste caldura abisului de iubire al persoanei absolute. El " un chip viu al absolutului viu si personal, un virf ametitor de apropiat si ametitor de inalt sau de sublim, al umanitatii.

In sfintenia de care ajung sa se impartaseasca unii din semenii nostri, El apare acelasi paradox al inaltimii transcendente si al coborarii lui Dumnezeu la noi, facandu-ne si pe noi, cand voim si cand depunem eforturi in acest sens, partasi de acelasi paradox. Prin pilda lor de fiinte umane spiritual subtiate, autentice si delicate, dar ferme in cele bune, prin rugaciunea staruitoare catre Dumnezeu in care se topesc si se parasesc pe ei pentru semeni, prin slujirea lor dezinteresata, sfintii anticipeaza cuceritor umanitatea desavarsita a veacului viitor.

Dar in acelasi timp sfintii fac eficienta si reveleaza in ei uimitoarea, umanitate a lui Hristos, fiind o raza a ei. Ba mai mult, intrucat Dumnezeu este modelul fiintei umane, ei fac eficienta si reveleaza "umanitatea lui Dumnezeu".

Din cele de mai sus rezulta ca sfintenia lui Dumnezeu e legata de caracterul de persoana, mai bine-zis de tri-personalitate a Lui. Subiectul sfinteniei nu poate fi decit persoana. Si sfintenia persoanei e simtita de o alta persoana. Sfintenia e relatia de suprema delicatete de la persoana la persoana. Sfintenia se realizeaza in puritatea si delicatetea relatiei desavarsite a unei persoane fata de alta. Caci puritatea si delicatetea este, in altii termeni, fidelitatea desavarsita si atentia suprema a unei persoane fata de altele, autotranscenderea totala spre celelalte persoane. Fidelitatea si autotranscenderea aceasta isi are gradul suprem din eternitate intre persoanele divine. Duhul, ca Duh al Tatalui si al Fiului, ca, acelasi Duh in amandoi exprimand ca persoana aceasta fidelitate desavarsita intre el, se numeste in mod special Sfant.

Din fidelitatea si atentia reciproca treimica ni se impartaseste puterea fidelitatii si atentiei prin Duhul Sfant si noua, in primul rand fata de Dumnezeu si prin aceasta si intre noi. De aceea, cel ce se dedica cu fidelitate deplina lui Dumnezeu, se "consacra", se "sfinteste", iar aceasta se realizeaza prin primire-a Duhului Sfant. Aceasta ne face sa fim intr-un Duh cu Tatal si cu Fiul. Se pot consacra si lucruri intrebuintarii fidele pentru Dumnezeu, dar cel ce le intrebuinteaza fidel pentru Dumnezeu e omul. Prin ele se manifesta credinciosia totala a omului fata de Dumnezeu. Omul total credincios lui Dumnezeu, devine total fidel si semenilor sai. Caci si Hristos s-a facut total fidel si prieten oamenilor ("Eu ma sfintesc pentru ei"). Dar a facut-o aceasta, ca si acestia sa-i devina total fideli si prieteni Lui. "Fiti sfinti, precum si Eu, Dumnezeul vostru, Sfant sunt". De aceea se aseamana legatura fiintei umane cu Dumnezeu, cu legatura, dintre mireasa si mire: Iar Biserica e sfanta prin faptul ca e mireasa lui Hristos. Sfintenia cere reciprocitate in fidelitate, se intareste in reciprocitatea fidelitatii. De aceea cere Dumnezeu atat de staruitor in Vechiul Testament poporului Israel fidelitate, fidelitatea unei sotii, pentru a raspunde fidelitatii Lui. Sfintenia lui Dumnezeu e (realizata in Sine, in fiinta Sa, prin fidelitatea reciproca a persoanelor treimice. Dar pe temeiul ei Dumnezeu poate fi fidel si oamenilor.

Dar omul care e total fidel lui Dumnezeu si prin aceasta si semenilor sai, e si umanizat intr-un grad superior. De aceea a se sfinti inseamna a se umaniza si orice adevarata umanizare, e in acelasi timp sfintire.

Sfintenia deplina, preotia deplina, s-a realizat in Hristos. Iar prin aceasta si umanizarea in gradul suprem, in sensul in care am vazut-o la sfinti. Pentru ca El s-a daruit total lui Dumnezeu prin jertfa sa, dar s-a daruit tot asa de total si noua. Si se afla in aceasta stare de daruire totala pina la sfirsitul veacurilor, indeosebi prin Euharistie. In Hristos a coborat intre noi fidelitatea intertreimica printr-o persoana divina, pentru ca sa devina proprie si unui om fata de Dumnezeu si ca Dumnezeu sa ne-o arate si noua si sa ne comunice puterea ei, pentru ca si noi sa ne-o insusim in amindoua directiile. Pentru aceasta ipostasul divin al fidelitatii desavarsite eterne a devenit si ipostas al umanitatii, sau si ipostas uman al acestei fidelitati.

In Hristos e sursa puterii de fidelitate sau de legatura in puritate desavarsita, sau de sfintenie, a noastra fata de Dumnezeu si de semenii nostri. El ne transmite aceasta putere prin Duhul Sau cel Sfant, care din Treime s-a coborat si in El ca om. In jertfa lui e puterea jertfei noastre, in preotia Lui, puterea preotiei noastre. "Dat fiindca omul nu e decat in masura in care se abandoneaza (se sfinteste, am zice noi), intruparea lui Dumnezeu se prezinta ca supremul si unicul caz al desavarsirii esentiale a realitatii umane".

El e nu numai sfintenia suprema in forma umana, ci si omul-pentru noi in gradul suprem. Daca sfantul e un om pentru oameni, intirucat e in primul rand un om pentru Dumnezeu, Hristos e omul pentru oameni in gradul suprem, dar e aceasta nu pentru ca noi sa profitam in mod pasiv de sfintenia lui ca in invatatura protestanta, ci pentru ca sa dobandim si noi sfintenia sau fidelitatea activa fata de Dumnezeu si fata de semenii nostri.

Sfantul Chiril de Alexandria a pus in relief, in opera sa, "inchinare in Duh si adevar", faptul ca noi nu putem deveni sfinti decat in Hristos, intrucat El ne ia in Sine, in jertfa Sa adusa lui Dumnezeu, intrucat ne insufla acelasi act si aceeasi stare de jertfa, sau de autotranscendere, sau de fidelitate totala fata de Dumnezeu, in care se afla El insusi. Dumnezeu, cu sfintenia Sa, ia forma umana a ei, pentru ca sa ne faca si pe noi sfinti sau fideli Siesi, dar si intre noi, ca sa ne umanizeze cu adevarat. Sfintenia e sensibilizarea desavarsita a relatiei intre fiinta umana si Dumnezeu si intre noi insine, ca o imitatie a supremei delicatete dintre persoanele Sfintei Treimi, ca o impartasire din ea.

Dumnezeu vrea ca toata lumea sa se umple de sfinti; devenind cer nou si pamant nou, in care locuieste dreptatea, sau fidelitatea, sau sfintenia, prin extensiunea: ei din Sfanta Treime. Criza actuala a occidentului crestin se explica, credem, prin faptul ca acest crestinism a pierdut capacitatea revelarii sacrului. Dupa ce romano-catolicismul a conceput sacralitatea Bisericii ca un factor de putere lumeasca fata de oameni si fata de lume, ca un factor de distanta si de superioritate, iar Protestantismul, obsedat de acest inteles al sacrului, l-a respins cu totul, afirmand cu pasiune pacatosenia si egoitatea iremediabila a tot ce e manifestare umana, fie ea cat de bisericeasca, azi acest crestinism cauta sa inlature instrainairea lumii fata de el, ca raspuns la distanta Bisericii sau la egoismul vietii crestine, prin accentuarea comuniunii dintre crestini si chiar dintre crestini si necrestini.

Dar prin aceasta crestinismul occidental ramane tot in planul pur lumesc, neputind oferi lumii categoria sacrului, ca ceva deosebit de ea si capabil s-o imbogateasca cu ceva ce n-are ea si sa raspunda-la o alta necesitate a ei. (Preotii din occident nu mai au curajul sa poarte haina preoteasca, spunand ca trebuie sa se comporte ca niste oameni intre oameni, caci altfel apar lumii ca niste figuri mobile de muzeu. Bisericile lor au devenit ca niste case obisnuite, Liturghia lor a pierdut aproape orice element sacru, promovand numai aspectul comuniunii. Crestinismul occidental vrea sa se secularizeze, devenind intru totul asemenea lumii, ducand pina la capat o tendinta care a fost de altfel totdeauna proprie acestui crestinism. Dar prin aceasta secularizare lumea simte si mai mult inutilitatea acestui crestinism, sau o utilitate de natura altor institutii si activitati lumesti.

Ortodoxia n-a parcurs acest drum al secularizarii, cel putin in Liturghia, in slujbele, in traditiile ei, caci teologia si comportarea slujitorilor ei se resimt de multe ori de influenta occidenitala secularizanta, de un complex de inferioritate fata de crestinismul occidental, care ar fi, chipurile, cult si modern, fata de ortodoxia "inapoiata".

Credinciosii, mai mult decat slujitorii bisericesti, traind ortodoxia nediminuata in Liturghia si in slujbele ei, a pastrat experienta sacrului si prin aceasta Biserica ii satisface sau le satisface o necesitate, pe care nu le-o poate satisface nimeni si de aceea nu asistam in ortodoxie la criza din crestinismul occidental, la contestarea Bisericii de catre credinciosi.

Experienta sacrului este identica cu experienta eshatologica a iradierii celuilalt plan in planul lumii. Liturghia are caracter eshatologic. Credinciosii traiesc in, cadrul ei, cu anticipare, infatisarea inaintea judecatii din urma, pregustarea vietii vesnice, tasnirea prezentei divine in planul vietii pamantesti; preotul poate purta rasa caci prin aceasta nu apare ca o figura de muzeu, ci ca o prezenta care aminteste oamenilor eshatologicul, (faptul ca viata pamanteasca nu e totul si nu e ultima. Si lucrul acesta apare credinciosilor ca o imbogatire de experienta, ca o bucurie ca peste viata pamanteasca, uneori apasata de grele probleme si nu fara o oarecare monotonie, li se deschide perspectiva unei alte vieti superioare. Iar aceasta le da o putere sporita in suportarea greutatii vietii terestre, in implinirea intr-un mod constiincios a indatoririlor legate de ea si in purtarea luptei pentru bine, stiind ca de aceasta depinde viata lor de fericire vesnica. Prezenta sacrului da astfel un sens vietii acesteia.

Prin sacrul pastrat de ortodoxie, lumea se transfigureaza, credinciosii fac eforturi spre sfintenie si, astfel, prin el se transmite credinciosilor o putere si pentru viata pamanteasca, pentru realizarea adevaratei comuniuni si a pacii intre oameni.

Numai in experienta sacrului, fiinta umana, umplandu-se de prezenta eficace a lui Dumnezeu, umplandu-se de categoria sacrului, cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu. "Urmariti pacea cu totii, si sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evrei XII, 14). In felul acesta, cel ce se afla in sfintenie, se afla in adevar, in cunoasterea adevarata, prin experienta, a lui Dumnezeu, "Sfinteste-i pe ei in adevarul Tau" (Ioan X, 36). Sfintenia lui Dumnezeu ne-a devenit cu adevarat accesibila, ca o modalitate de viata umana superioara, in Hristos. "Eu ma sfintesc pe Mine pentru ei, ca sa fie si ei sfintiti in adevar" (Ioan XVII, 19). Caci nimeni nu a-fost sfant ca Iisus Hristos si prin nimeni nu ni se comunica sfintenia ca prin EL "Cel ce se va naste din Tine, sfant se va chema" (Luca I, 35). "Stiu cine esti, sfantul lui Dumnezeu" (Marcu I, 24 ; Ioan VI, 29).

Parintele Dumitru Staniloae

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 13255

Voteaza:

Sfintenia lui Dumnezeu si sfintirea omului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE