Compatibilitatea si relatia dintre stiinta si teologie

Compatibilitatea si relatia dintre stiinta si teologie Mareste imaginea.


Compatibilitatea si relatia dintre stiinta si teologie

 

Bazele compatibilitatii dintre stiinta si teologie

 

Creatia a devenit realitate prin trecerea ratiunilor divine, a gandurilor lui Dumnezeu, pe un alt plan, acela al existentei lor fizice, prin vointa lui Dumnezeu. Ratiunile divine exista in planul lui Dumnezeu ca ganduri ale Lui, iar prin crearea fapturilor au fost imprimate in creatie, constituind o marturie a originii divine a creatiei. Ele nu numai ca nu inceteaza sa existe din momentul realizarii lor in lumea fizica, dar ii asigura acesteia un continut rational. Ratiunile divine din lucruri si fiinte isi au modelele in Logosul divin care e Ratiunea ipostatica suprema.

Logosul divin a adus la existenta lumea conform ratiunilor tuturor fapturilor unite in El; cu alte cuvinte, a trecut din planul gandurilor divine in planul existentei fizice ratiunile preexistente in El pentru ca fapturile sa-si gaseasca unitatea in El. Prin ratiunile puse in lucruri, Logosul se gaseste in fiecare faptura creata, iar prin unitatea pe care o asigura prezenta ratiunilor divine din ele, Logosul divin se afla in centrul lumii create. Fapturile, prin miscarea lor, trebuie sa ajunga la o unire stransa cu ratiunile lor din Logosul divin si, prin aceasta, si cu El si intre ele. In acest fel, Creatorul a asigurat de la inceput convergenta tuturor celor create in El, convergenta care se intemeiaza pe rationalitatea care provine din Ratiunea suprema.

Pe cat de variate sunt lucrurile si fiintele create, pe atat de variate sunt ratiunile din ele. Rationalitatea cosmosului isi gaseste unitatea, convergenta si sensul pentru care a fost gandita lumea numai daca acestea sunt intuite, cunoscute si valorificate de ratiunea umana, de om, singura fiinta pamanteasca creata capabila de cunoastere si dialog. "Numai in om, rationalitatea de indefinite virtualitati ale naturii, capata un sens, un rost, sau ajunge tot mai deplin la implinirea ei". Aceasta, fiindca numai omul, legat nmd prin existenta sa de celelalte lucruri si fapturi, poate cunoaste tot mai profund rationalitatea naturii si sensurile ei.

Rostul omului este acela de a descoperi si valorifica rationalitatea lumii in toata diversitatea ei, pentru a descifra in lume noi si noi sensuri si mtelesuri ale ratiunilor lucrurilor si deci ale lucrurilor insesi. De aceea, la intrebarea daca exista ceva cu adevarat nou la un moment dat in lume sau se repeta toate, pe baza Revelatiei putem raspunde ca datorita bogatiei inepuizabile a ratiunilor divine din lucruri si a ratiunii umane care le valorifica si descifreaza in acestea noi si noi intelesuri, istoria lumii nu este constituita dintr-o succesiune de evenimente care se repeta in mod monoton, ci dintr-o intelegere permanent noua a lumii, a sensului ei, omul gasind in fapturi noi si noi ratiuni, noi si noi aspecte, care constituie pentru om impulsuri spre cunoastere.

Parintii Bisericii socotesc ca sensurile mereu mai inalte ale ratiunilor eterne din lucruri sunt descoperite cu ajutorul Cuvantului suprem, de ratiunea umana care surprinde ratiunile lucrurilor in sens strict. Uneori, ei disting sensul lucrului de ratiunea lui stricta, numind-o pe cea din urma logos, iar pe cea dintai noema. De asemenea, disting intelegerea sensului (noesis) de ratiunea personala stricta, care sesizeaza ratiunea obiectiva a lucrului, numindu-le pe amandoua cele din urma logos.

Bazandu-se pe aceasta distinctie, Parintele Staniloae distinge, la randul sau, pe de o parte, ratiunile lucrurilor de cunoasterea acestora cu ajutorul ratiunii umane in sens strict, si pe de alta parte, intre sensurile lor si intelegerea lor in continuu progres printr-un act cunoscator mai sintetic si mai direct (intuitie). Tot pe baza Parintilor bisericesti, teologul roman sustine ca exista o legatura intre ratiunile lucrurilor si cunoasterea lor prin ratiunea strict analitica, pe de o parte, si pe de alta, intre sensuri si intelegerea lor printr-o judecata mai directa si mai intuitiva.

Legatura aceasta dintre ratiunile lucrurilor si cunoasterea lor prin ratiunea umana, capacitatea data de Dumnezeu ratiunii umane de a descifra sensurile lucrurilor si a le cunoaste tot mai profund, constituie o prima baza a compatibilitatii si conlucrarii teologiei cu celelalte stiinte. Atat teologia cat si celelalte stiinte se dezvolta din observarea rationalitatii lumii si a legaturii acesteia cu Ratiunea suprema si ratiunea umana. Faptul ca atat ratiunea umana cat si ratiunile lucrurilor provin din Ratiunea suprema si in Aceasta isi gasesc convergenta si sensul, constituie baza, scopul, motivatia si ratiunea existentei si dezvoltarii tuturor stiintelor.

Daca - asa cum invata Biserica Ortodoxa - Dumnezeu a adus la existenta lucrurile pe baza ratiunilor existente in Logosul divin din veci si pentru cunoasterea acestora l-a inzestrat pe om cu ratiune, atunci efortul stiintific al omului este voit de Dumnezeu. "El a dat oamenilor stiinta, ca sa fie slavit in faptele Sale minunate" (Int. Sir., 38, 6).

Iata ce spune in acest sens Sfantul Vasile cel Mare: "Cand Moise a spus: "Intru inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul", a trecut sub tacere apa, aerul, focul si toate acelea care se nasc din aceste elemente; ca acestea erau in univers ca niste a mpletari ale lumii; dar istoria facerii lumii le-a lasat la o parte, pentru a deprinde mintea noastra cu cercetarea; i-a dat putine date, ca sa mediteze asupra celor care nu s-au spus. Nu s-a spus despre apa ca a facut-o Dumnezeu; dar a spus ca pamantul era nevazut. Daca era nevazut, gandeste singur cu ce voal era acoperit. Nu putea sa-l acopere focul, pentru ca focul este luminos si da mai degraba lumina decat intunecime celor de care se apropie. Nici aerul nu era atunci voalul care acoperea pamantul; ca aerul este transparent si diafan; primeste chipurile obiectelor vazute si le transmite privitorilor care se uita la ele. Ramane sa ne gandim ca apa acoperea fata pamantului, pentru ca materia lichida nu fusese inca trimisa la locul sau". Si pentru psalmist, creatia este material de studiu, motiv de meditatie: " Cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mainilor Tale m-am gandit"(Ps. 142, 5).

De aceea este cat se poate de firesc faptul ca, de-a lungul timpului, nenumarati oameni de stiinta au recunoscut autoritatea lui Dumnezeu in domeniul diferitelor stiinte si au gasit legaturi intre Revelatie si datele stiintelor.

Un om de stiinta contemporan spune raspicat ca "intregul univers este ocupat de inteligenta si intentii de la cea mai mica particula elementara, pana la galaxii, si extraordinar este faptul ca - zice el - in amandoua cazurile este vorba de aceeasi ordine si de aceeasi inteligenta". Acelasi savant vorbeste de ordinea matematica din inima realitatii, o necunoscuta care se ascunde in spatele cosmosului si care este "cel putin o inteligenta hipermatematica, in stare sa calculeze"; aceasta este si "producatoare de relatii, ceea ce inseamna ca este de tip abstract si spiritual". Potrivit aceluiasi om de stiinta, "sub fata vizibila a realului exista ceea ce grecii numeau "logos", un element inteligent, rational, care hotaraste, care dirijeaza, care anima cosmosul si care face ca acest cosmos sa nu fie un haos, ci o ordine".

Un al doilea temei al compatibilitatii si conlucrarii teologiei cu celelalte stiinte este Revelatia divina, continutul descoperirii dumnezeiesti, care prin profunzimea ideilor si cantitatea inepuizabila a informatiilor invita la cercetare si constituie un continuu prilej de meditatie. Dar nu numai ca cercetarea stiintifica, avand ca obiect lumea, este compatibila cu teologia, ci - conform Revelatiei - teologia ii ofera stiintei garantia adevaratei cunostinte. De aceea, Adam fiind inca in stare harica netulburata de pacat, "apus nume tuturor animalelor si tuturor pasarilor cerului si tuturor fiarelor salbatice " (Fac. 2, 20), desigur, avand la baza o cercetare prealabila a modului lor de viata. Dar Adam primise porunca sa nu manance din pomul cunostintei binelui si raului (Fac. 2, 17), adica sa nu se instituie masura suprema de evaluare a binelui si raului in lume si sa nu tinda la cunoasterea valorilor create in afara lui Dumnezeu sau despartit de Dumnezeu. El avea porunca sa stapaneasca, ceea ce presupune si implica si cunoasterea, dar pomul cunostintei binelui si raului era simbolul ramanerii sub obladuirea cunoasterii supreme, care ii apartine lui Dumnezeu.

Deci Adam avea deja o Revelatie, al carei continut constituia indrumarul sau in efortul de a cerceta, cunoaste si stapani si trebuia sa interpreteze corect acest indrumar.

Pentru ca rezultatele cercetarilor stiintifice sa fie apropiate de datele Revelatiei, ar fi necesar ca oamenii de stiinta sa foloseasca in munca de cercetare si interpretarile Sfintilor Parinti si ale marilor teologi asupra Descoperirii dumnezeiesti. Pentru aceasta, insa, ar fi necesar ca stiinta sa admita ab initio prezenta lui Dumnezeu in creatie si ca legile dupa care se conduce universul nu sunt independente de Dumnezeu.

Cu fiecare noua descoperire, stiinta va recunoaste in lume prezenta ratiunilor divine provenite din Logosul creator. In demersul sau, raportandu-se mereu la datele Revelatiei, omul de stiinta autentic poate sa impartaseasca lumii tainele universului si aceasta pentru ca efortul onest si consecvent din cercetarea stiintifica sa poata conduce la intuitii compatibile cu Revelatia. Pentru un astfel de cercetator nu ratiunea umana este suverana, ci Revelatia dumnezeiasca si in ultima instanta, voia lui Dumnezeu exprimata in Scriptura si Traditie.

Continutul Revelatiei este constituit din ceea ce a descoperit Dumnezeu privitor la Sine, la lume si la om; dar Cel ce face aceste descoperiri este Dumnezeu insusi, asa incat procesul cunoasterii Revelatiei este procesul cunoasterii lui Dumnezeu. Autorul Revelatiei fiind Dumnezeu, metoda de patrundere a ei trebuie adaptata specificului cerut de obiectul cunoasterii. Dumnezeu este suprarational si deci scapa cercetarii rationale.

De aceea, transformarea teologiei in stiinta duce la aplicarea in raporturile cu Dumnezeu a metodelor rationaliste, si implicit la reducerea lui Dumnezeu la categoriile conceptelor filosofice. Coborat la nivelul de intelegere al omului, Dumnezeu este transformat si caricaturizat in functie de preferintele si posibilitatile stiintifice ale timpurilor si oamenilor, cu consecinte grave asupra intelegerii lumii, vietii, omului si misiunii Bisericii. Stiinta poate fi compatibila cu teologia atunci cand prima foloseste datele Revelatiei fara a socoti irational ceea ce este suprarational, ci recunoscandu-si limitele puterii de patrundere, iar teologia nu tinde sa se transforme in stanta propriu-zisa, luand locul stiintei.

Garantul compatibilitatii dintre stiinta si teologie este Biserica. Atat teologul cat si omul de stiinta trebuie sa se increada in Biserica, "stalpul si temelia adevarului" (I Tim. 3,15). Caci izvorul cunoasterii crestine este Revelatia, pe care Biserica o actualizeaza in mersul ei pentru a fi de folos in fiecare epoca si a raspunde diferitelor mentalitati si aspiratii umane. Revelatia raspunde nevoii de cunoastere a omului, iar Biserica, in calitatea ei de organism care pastreaza si transmite Revelatia, sustine si promoveaza cunoasterea crestina asupra lumii. Desigur, stiinta se concentreaza exclusiv tocmai asupra cunoasterii, dar cu toate acestea, lipsita de lumina Revelatiei si a Duhului Sfant, nu are o viziune unitara asupra lumii si nu observa decat fragmente ale realitatii.

Stiinta poate deveni chiar marturisitoare a tainelor suprarationale sau macar sa le intuiasca, atunci cand manifesta smerenie in cercetare si recunoaste ca mai presus de rigurozitatea legilor si formulelor sale, mai presus de demonstratiile sale analitice, exista realitatea Adevarului revelat. "Daca teologia este o marturie a experientei directe, nemijlocite cu Adevarul-Hristos, o expresie a acestui Adevar, stiinta, pe culmile ei cele mai inalte, poate da marturie despre asumarea tainei, despre trairea unui fior religios, despre bucuria mirarii in fata unei lumi ce nu poate fi cucerita exclusiv prin rationalitate".

Este adevarat ca recunoasterea existentei Adevarului revelat de catre savanti si marturisirea Lui ca Adevar suprem nu inseamna implicit recunosterea intregii Revelatii ca temei al stiintei, si nici recunoasterea Revelatiei ca normativa de catre stiinta in intregul ei. Este vorba doar de oameni de stiinta mai inclinati spre religiozitate, care pentru a nu gresi au nevoie de lumina Duhului Sfant, ceea ce presupune un inalt grad de induhovnicire.

Sfantul Vasile cel Mare foloseste datele Revelatiei atat in cunoasterea Stiintifica cat si in cea teologica. El respinge teoriile cosmologice ale filosofilor (despre vesnicia si preexistenta cosmosului) si inainteaza, printr-o continua depasire a stiintei, in sistematizarea elementelor biblice si stiintifice cunoscute timpului sau. Combatand teoriile materialiste si invataturile eretice, el trece apoi la interpretarea teologica (dar nu metafizica). Mesajul central al operei lui ne atrage atentia asupra faptului ca este imposibila sprijinirea rationala a dogmei. Dogma apartine altui plan; ea este mai presus de ratiune si caracterul ei stiintific, este de domeniul unui alt fel de cunoastere. Folosirea dogmei in cunoasterea interioara a lumii duce la transformarea stiintei in metafizica, in timp ce intrebuintarea ratiunii in spatiul credintei scoate in evidenta neputinta si relativitatea celei dintai.

Compatibilitatea obiectiva dintre stiinta si teologie, precum si faptul ca in timp ce teologia isi intemeiaza cercetarea in cea mai mare parte pe credinta, iar stiinta pe ratiune, fac ca sintagma "crede si nu cerceta" sa fie fara logica!

Incompatibilitatea intre stiinta si teologie nu poate exista decat subiectiv, si anume, ca opinii ale unor oameni de stiinta care in indrazneala lor exagerata nu iau in considerare datele Revelatiei, confirmate de atatea rezultate stiintifice, dar si ca opinii ale unor teologi, care in intransigenta lor nu vor sa accepte ca stiinta este si ea un instrument care contribuie la intrezarirea puterii lui Dumnezeu si deci a existentei Lui. Teologul trebuie sa inteleaga ca nu stiinta este criminala, atee si antireligioasa, ci aroganta celor ce o folosesc in mod imoral.

Caci, dincolo si mai presus de toate parerile unor oameni de stiinta si teologi, exista fundamente de necontestat ale compatibilitatii dintre stiinta si religie. Pe langa cele enumerate, un astfel de temei este creatia insasi. Existenta lumii ca "natura" dinamica - adica realitate "in afara" lui Dumnezeu - pentru Care ea constituie obiect al dragostei si al providentei, urmandu-si propriul curs de crestere si dezvoltare evolutiva, implica posibilitatea unei cercetari stiintifice pur obiective a creatiei de catre mintea omeneasca.

Aceasta nu inseamna insa ca firea creata este "autonoma" ontologic. Ea a fost creata pentru ca sa participe la Dumnezeu, Cel ce nu este doar primul miscator si scopul creatiei, ci este si supremul sens (logos) al permanentei sale. "Inceputul (principiul), mijlocul si sfarsitul existentelor este Dumnezeu ca Cel ce le face, dar nu ca Cel ce le patimeste; in acelasi fel este El si toate celelalte, prin cate il numim. Este inceput, ca Facator; mijloc ca Proniator, si sfarsit ca Cel ce le circumscrie" - zice Sfantul Maxim Marturisitorul. "Pentru ca de la El si prin El si intru El sunt toate" (Rom. 11, 36). De aceea, stiinta nu poate ajunge la concluzii corecte privind lumea decat tinand seama de sensul suprem al lumii si in aceasta se gaseste ratiunea colaborarii ei cu teologia.

Ceea ce studiaza atat stiinta cat si teologia este creatia, care isi are originea in Dumnezeu si este patrunsa de energiile dumnezeiesti necreate. Dumnezeu l-a investit pe om cu puterea de a cerceta creatia si l-a inzestrat cu aceasta capacitate, iar pentru a nu rataci in cunoasterea ei si a lui Dumnezeu, i-a dat Revelatia dumnezeiasca. Toate acestea sunt temeiurile care indreptatesc sa sustinem ca stiinta si teologia sunt compatibile dar si ca raporturile dintre ele sunt firesti, posibile si necesare.

 

Relatiile dintre stiinta si teologie

 

Teologia rasariteana, in ansamblul ei, nu s-a aflat niciodata intr-o pozitie de ostilitate fata de stiinta adevarata, mai intai, fiindca nu a confundat scopul ei cu acela al stiintei si nu si-a abandonat idealul. Acest ideal este mantuirea omului sau cunoasterea lui Dumnezeu (Ioan 17,3). Teologia rasariteana a inteles in mod admirabil ca stiinta are menirea de a descoperi legile si ratiunile divine in creatie si ca tocmai prin aceasta contribuie la descoperirea lui Dumnezeu in univers. Preocupata de transfigurarea universului, teologia rasariteana foloseste datele si observatiile stiintei ca sa fundamenteze legatura universului cu Dumnezeu si misiunea omului de a participa la transformarea lumii in imparatie a lui Dumnezeu.

Credincioasa acestor principii, Ortodoxia a evitat atat confuzia dintre stiinta si teologie, cat si conflictul dintre ele. Asa se face ca multi dintre sfintii Bisericii au fost si teologi si au dobandit si cunoasterea stiintifica. Astfel, la praznuirea Sfintei Ecaterina (25 noiembrie), troparul sfintei glasuieste: "Cu intelepciunea ca si cu razele soarelui ai luminat pe filosofii cei pagani si ca o luna prea luminoasa, care stralucea in noaptea necredintei, intunericul l-ai gonit".

"Credinta este cunoasterea Celui Nezidit, iar stiinta este cunosaterea celui zidit". Calauzitorul in cele duhovnicesti, invatatul sau asa-numitul "batran" este adevarat om de stiinta, fiindca detine cunoasterea Celui Nezidit. Atat teologul cat si omul de stiinta, pentru a cerceta, fiecare in domeniul sau, au nevoie de credinta, pentru a inainta spre cunoastere pe calea experientei.

Sfintii sunt interpreti autentici ai Revelatiei fiindca prin aplecarea asupra datelor Revelatiei ajung sa experieze continutul acesteia si asttel, inspirati de Dumnezeu, dobandesc aceleasi experiente pe care le-au trait Profetii si Sfintii Apostoli. Credinta ii este indispensabila si omului de stiinta, fiindca numai acceptarea rezultatelor cercetarilor apartinand inaintasilor in domeniu ii poate inlesni omului de stiinta realizarea unui progres si cunoasterea stiintifica temeinica pe calea experientei adecvate domeniului.

Astfel, putem spune ca exista o credinta a stiintei si o stiinta a credintei. "Credinta ortodoxa este atat dogmatica, cat si stiinta. insa, aceia care fac caz de prejudecata in dreptul credintei, nu trebuie sa uite cuvintele lui Marc Bloch, conform carora fiecare cercetare stiintifica este de la inceput plina de prejudecati, pentru ca altfel nu ar fi fost posibila cercetarea. La fel si credinta".

Desigur, omul de stiinta nu se multumeste cu credinta, cu increderea. Dar nici teologul nu ramane la credinta initiala, ci sporind in credinta, implicit inainteaza in cunostinta, care este si ea un fel de credinta. "Mintea - zice Talasie Libianul - care incepe sa se intelepteasca (sa filosofeze) in cele dumnezeiesti incepe de la credinta si trecand prin cele de la mijloc sfarseste iarasi la credinta cea mai de sus".

Aceasta este cunostinta tainica de Dumnezeu. "Mintea incepand sa se intelepteasca (sa filosofeze), de la credinta cea apropiata sfarseste la teologia (cunostinta de Dumnezeu) de dincolo de orice minte, care este credinta ce nu se mai uita si vederea celor nevazute". Increderea omului de stiinta, dublata de efortul cercetarii rodeste cunoasterea celor create, limitata la nivelul puterilor rationale ale omului, pe cand credinta sfantului rodeste o cunostinta nelimitata si negraita. Caci "cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (I Cor. 2, 9).

Ignorarea rolului credintei ca baza a cunoasterii l-ar lipsi pe omul de stiinta de elanul pe care i-l da increderea ca ceea ce intuieste ca va descoperi, chiar exista. Totusi, dincolo de limitele cunoasterii omenesti lucreaza credinta izvorata din harul divin, dupa cum ne atrage atentia Sfantul Vasile cel Mare: "Credinta precede gandurilor despre Dumnezeu, credinta si nu devenirea. Credinta este cea care, mai mult decat metodele ratiunii, atrage sufletul la consimtire; credinta nu cea datorata necesitatilor pamantesti, ci cea care se naste prin intermediul energiilor Sfantului Duh. Si pentru a intregi discutia noastra, daca credinta este certitudinea lucrurilor celor nadajduite si dovedirea celor nevazute, sa nu te straduiesti sa vezi din aceasta clipa cele care sunt departe, nici sa consideri pe cele ce sunt nadajduite ca fiind indoielnice, pentru ca nu cumva un lucru dintre acestea sa ajunga sa depinda numai de cunoastere".

Pe de alta parte, teologul nu trebuie sa ignore rolul ratiunii in cunoastea Revelatiei si deci compatibilitatea dintre credinta si ratiune in conditiile in care se recunosc limitele ratiunii. Relatia dintre stiinta si teologie este posibila daca se evita cele doua excese legate de credinta si ratiune: fara credinta fara ratiune, numai credinta, numai ratiunea. insusi faptul ca teo-losia ortodoxa sustine relatia stiintei cu teologia indica ideea compatibilitatii lor dar si ideea ca ele nu se confunda.

Daca un adevar cuprins in Revelatie este insusit de cineva pe calea stiintei si folosindu-se de rigoarea stiintifica patrunde in adancimea adevarului, fara indoiala ca un astfel de cercetator se va intari in credinta, iar aceasta il va ajuta sa accepte si adevarurile suprarationale.

Din punct de vedere ortodox, dogmele crestine nu numai ca nu stau in opozitie cu legile ratiunii si cu rezultatele sigure ale stiintei adevarate, ci in concluziile teologice gasim unele concordante cu rezultatele cercetarilor stiintifice. Iar pe masura ce stiintele progreseaza, aceasta concordanta devine tot mai evidenta, si de aceea, teologul crestin are datoria inlaturarii chiar a presupuselor contradictii dintre credinta si ratiune, dintre adevarul supranatural si cel natural.

Intemeindu-se pe faptul ca atat ratiunea cat si credinta sunt de la Dumnezeu si conduc spre Dumnezeu si pe faptul ca la o mare parte din datele Revelatiei omul are acces prin ratiune, care in cadrul efortului de cercetare insusi isi experiaza limitele si in mod firesc apeleaza la credinta pentru a adanci adevarurile suprarationale, teologul va descoperi concordanta dintre stiinta si teologie.

Nu este vorba, desigur, de a forta in vreun fel acomodarea unor teze ale stiintei cu dogmele credintei sau invers, ci de constatarea oricaror analogii, concordante, compatibilitati intre adevarurile revelate si descoperirile sau teoriile stiintifice. Ba mai mult, acolo unde dogma credintei nu dezvolta suficient de mult tema in asa fel incat sa satisfaca dorinta noastra de cunoastere, mai ales in problemele care nu sunt esentiale pentru mantuire, putem suplini aceasta lipsa cu adevarul verificat al stiintelor, care prin insasi aceasta calitate a lui nu va contrazice niciodata vreo dogma. "Pentru ca cele nevazute ale Lui se vad de la facerea lumii, intelegandu-se din fapturi, adica vesnica Lui putere si dumnezeire" (Rom. 1, 20).

Daca insa, de pilda, conceptul de evolutie nu este acceptat de teologi, aceasta nu se intampla din cauza incompatibilitatii stiintei cu Revelatia, nindca Scriptura nu descrie detaliile dezvoltarii vietii si deci conflictul cu Stiinta pe aceasta tema nu are suport. In lipsa unor precizari ale Revelatiei pe aceasta tema, inainte de a declara deschis conflictul dintre stiinta si religie trebuie sa cercetam Revelatia in spiritul si litera ei, ca sa vedem daca evolutia - nu teoriile evolutioniste - poate fi sustinuta.

Sfintii Parinti au cunoscut si au fructificat unele date ale stiintelor din vremea lor, evaluand caracterul stiintific si veridicitatea lor in functie de ansamblul tezaurului revelational. Astfel, Sfantul Vasile cel Mare a folosit cunostintele enciclopedice ale epocii sale, si prin demersul sau, el "binecuvanteaza incercarile impulsionate de credinta de a "imbiserici" dialogul cu lumea gandirii si cunoasterii seculare".

La fel, Sfantul Ioan Damaschin a inclus si el unele din punctele de vedere ale stiintei epocii sale in Dogmatica sa, ceea ce indica legitimitatea practicii de a apela la datele stiintei, mai ales atunci cand aceasta ii ajuta teologiei sa cunoasca si de pe alte pozitii decat cele teologice lumea creata de Dumnezeu.

Astazi stiintele din toate ramurile au ajuns la o dezvoltare uimitoare si au scos la lumina taine nebanuite ale lumii create de Dumnezeu, asa incat fiecare descoperire noua intareste convingerea celui credincios si omului de stiinta ca lumea nu a aparut din intamplare.

Descoperirile stiintifice constituie temeiuri ale credintei. intrucat stiinta nu creeaza legi, vieti si adevaruri, ci doar descopera aceste legi, taine ale vietii si principii universal-valabile, omul de stiinta cinstit ca si crestinul simplu, cunoscand prin intermediul stiintei tainele universului, ajung la cunoasterea lui Dumnezeu.

Astfel, teologia, astazi, are nevoie de ajutorul stiintelor profane, fiindca acestea ofera noi temeiuri credintei. in demonstrarea rationala a adevarurilor si motivelor credintei, filosofia si istoria sunt indispensabile oricui ar vrea sa-si intareasca credinta. Filologia, istoria, geografia, studiul comparativ al textelor ajuta la efortul exegetic al teologului care studiaza Scriptura. Apoi, teologia poate beneficia de datele pe care i le ofera preistoria, geografia, paleontologia cu privire la aspecte legate de originea lumii, crearea omului, starea de justitie originara, natura si amploarea potopului, monogenismul uman etc. Teologul care apeleaza la datele stiintelor profane este incurajat in cercetarea sa, pe linie teologica, de confirmarile pe care aceste stiinte le aduc datelor Revelatiei. Astfel, este impresionanta contributia arheologica in acest sens.

Astazi viata a devenit atat de complexa incat transferul de valori, date, cunostinte si mijloace de lucru de la un domeniu la altul este inevitabil. Nici teologia nu mai poate face abstractie de vreo stiinta fara sa se limiteze pe ea insasi. "Caci, oricat de ipotetice si de unilaterale ar fi unele concluzii tiuitelor exacte, in numele adevarului care nu poate fi decat unul, ele trebuie cercetate cu seninatate de cei iubitori de adevar. Si singur sistemul de gandire bazat pe datele fundamentale ale Revelatiei si care poate integra in el oricare din concluziile verificate la care s-a ajuns in atat de variatele domenii ale efortului omului de a patrunde in tainele firii, pentru a da astfel o conceptie unitara si armonica despre lume, va putea da convingerea despre realitatea obiectiva a cunoasterii noastre si despre sinceritatea si dorul inimii noastre dupa adevar, bine si frumos".

Asadar, dupa cum am vazut deja, relatia dintre stiinta si teologie este nu numai posibila ci si necesara. Este necesara atat pentru folosul teologiei cat si al stiintelor propriu-zise. Intrand in contact cu acestea, teologia poate face cunoscut, in spatiul vast al lumii stiintifice, cuprinsul Revelatiei interpretat autentic si intr-o forma agreata de savanti si cercetatori, corespunzand, deci, exigentelor stiintifice ale acestora. Insusi Mantuitorul ne invata ca "nu poate o cetate aflata pe varf de munte sa se ascunda; nici nu aprind faclie si o pun sub obroc, ci in sfesnic, si lumineaza tuturor celor din casa" (Matei 5,14-15).

Interpretarea Revelatiei in folosul stiintei si transmiterea continutului acestei interpretari ar putea constitui puntea de apropiere a celor doua domenii, si ar putea prilejui apropierea omului de stiinta de adevarul revelat. S-ar stabili astfel o cale si un prilej de comunicare intre teologi si oamenii de stiinta.

Caci nu exista un conflict intre stiinta si religie, ci doar intre savanti si teologi. De aceea, ar fi de dorit ca generatia actuala de teologi sa se straduiasca in vederea insusirii de cunostinte culturale si stiintifice la un nivel cat mai ridicat. In felul acesta s-ar putea da raspunsuri pertinente la problemele de interferenta, provocatoare pentru timpurile noastre. E nevoie sa depasim o mentalitate unilaterala, exclusivista. In acest fel, in loc sa tina ascuns ceea ce trebuie descoperit, teologul ar pune la dispozitia stiintei date care ar putea "imbiserici" efortul stiintific.

Dar multe date privitoare la lume nu fac obiectul Revelatiei si tocmai acestea il framanta pe cercetator. Bunaoara, cat de mult a durat pana sa apara viata si in ce mod a dat pamantul nastere vietii, Biblia nu ne spune. A insista pe un singur lucru: totul este adus la existenta din mainile Creatorului, Cuvantul Si Duhul Sau. Modurile in care vointa lui Dumnezeu creaza lumea noastra si o transforma, pregatind-o pentru aparitia omului, ridica intrebari lasate in afara cadrului Revelatiei. Stiinta priveste insa tocmai catre aceste intrebari fara a intra neaparat in confruntare cu Biblia, ci, degraba, comentand-o.

Comentariul acesta poate sa tina cont de Revelatie in ansamblul sau daca teologia este preocupata de relatia cu stiinta. Luand contact cu Revelatia prin intermediul teologului, omul de stiinta va experia chiar prin demersul sau cat de limitata si supusa greselii este ratiunea. Sub influenta binefacatoare a comunicarii cu teologia, omul de stiinta onest va recunoaste ca raspunsul ultim pentru toate intrebarile si preocuparile omului nu-l poate da decat credinta in Dumnezeu si ceea ce ne-a descoperit El.

Exista, desigur, oameni de stiinta care nu sunt condusi numai de ratiune, ci si de sentimente, de subiectivism. Este cazul celor ce elaboreaza interpretari ateiste privind aparitia si evolutia omului, a universului, a vietii si a tuturor lucrurilor din univers. Aceste interpretari sunt "dictate de optiuni subiective si nu au caracter stiintific".

Asemenea interpretari nu trebuie sa determine teologia sa adopte o atitudine de refuz fata de stiinta in intregul ei, ci evaluand rezultatele si interpretarile cercetarilor stiintifice sa le desconspire pe cele cu caracter ateist ca lipsite de valoare stiintifica si sa-si defineasca pozitia fata de stiinta propriu-zisa din perspectiva Revelatiei.

O atitudine teologica responsabila fata de rezultatele cercetarilor stiintifice presupune incercarea de resemnificare a acestor rezultate din perspectiva Logosului, nu contestarea lor. Trebuie constestata insa legitimitatea interpretarilor filosofic-nihiliste ale rezultatelor cercetarii. Asa au procedat Parintii, in traditia bizantina, transferand mesajul teologic al antropo-genezei din limbajul mitic, propriu culturii semite, in contextul rationalist-mistic al culturii elenistice.

In demersul articularii Revelatiei la stiinta trebuie sa se tina seama de faptul ca in insesi structura si continutul Scripturii descoperim ca ea nu a fost conceputa ca stiinta, ci ca un document, o relatare care exprima iubirea lui Dumnezeu fata de oameni, planul lui Dumnezeu privind lumea si sensul vietii omului, care este unirea acestuia cu Dumnezeu in Hristos. Nu caracterul stiintific ii asigura Scripturii autoritatea de document al Revelatiei, ci Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care prin intruparea si invierea Sa si Pogorarea Duhului Sfant a devenit si sensul creatiei si al Revelatiei. Prin cuvintele Scripturii intram in legatura cu Persoana lui Hristos, Care este deasupra cuvintelor, prin lucrarea Sfantului Duh.

De aceea, relatia dintre teologie si stiinta nu este constructiva si nu contribuie la stabilirea si afirmarea adevarului decat daca in conlucrarea lor, ambele se raporteaza la Hristos, centrul lumii si al vietii, si sensul intregii existente din cosmos. Intemeierea relatiei dintre stiinta si teologie pe Persoana lui Hristos este singura care poate repara greselile materialislui pozitivismului, nihilismului si ale tuturor teoriilor numite stiintifice care au idolatrizat natura, materia, trupul omului si faptele lui, punandu-l pe om in locul lui Dumnezeu. Recunoasterea lui Hristos drept Centru al lumii ar permite studierea lumii de catre stiinta si teologie din aceeasi perspectiva. Atunci omul nu s-ar mai privi pe sine insusi doar ca animal evoluat ci ca persoana demna de a comunica cu Dumnezeu dupa al Carui chip a fost creat.

Dar majoritatea oamenilor de stiinta nu se raporteaza la Hristos si nici in Dumnezeu nu cred, asa incat teologia trebuie sa-L faca pe Dumnezeu cunoscut stiintei in mod progresiv prin intermediul Revelatiei. Trebuie talmacit continutul Revelatiei in asa fel incat stiinta sa-si gaseasca in Revelatie un punct de reper. Atunci cand stiinta descopera mecanismul si tainele prin care Dumnezeu a adus la existenta fapturile si a creat materia in general, omul credincios este cuprins de admiratie si sporeste in credinta. Aceasta o marturiseste raspicat Sfantul Vasile cel Mare: "Admiratia noastra in fata marilor fenomene din natura - zice el - nu se micsoreaza cu nimic atunci cand descoperim mecanismul prin care vreunul din aceste lucruri minunate vin la existenta". Iar atunci cand aceasta cunoastere a lui Dumnezeu pe calea naturii este completata - gratie relatiei dintre stiinta si religie - cu cea supranaturala, omul de stiinta poate ajunge, treptat, sa il aseze pe Hristos in centrul preocuparilor sale.

Caci omul de stiinta este cel dintai care are sansa extraordinara sa inteleaga ca "stelele nu sunt simple podoabe stralucitoare pe o bolta de cristal fixa ce se roteste in jurul pamantului" si, ca urmare, sa fie cuprins de o uimire si admiratie infinit mai mare pentru Creator decat ceilalti oameni, intrucat pentru el este mult mai evidenta maretia creatiei lui Dumnezeu.

Omul de stiinta intelege ca nimeni altul "marele univers ascuns in infinitatea mica a celulelor si tesuturilor, ordinea uimitoare si detaliul cromozomilor si genelor, stupefiantul cod al ADN-ului - acest delicat computer ce ne reglementeaza ereditatea" si toate acestea ii provoaca uimirea care poate fi generatoare de credinta.

Investigatiile stiintei, ajungand la cunostinta publicului larg, pot contribui la mantuire. Caci ele ii sugereaza omului ca toate aceste minuni care alcatuiesc lumea trebuie sa aiba un Autor. Un savant in stiintele naturii spunea ca daca ar fi rugat sa faca un rezumat intregii cunoasteri stiintifice contemporane privitoare la istoria creatiei, care sa poata fi scris pe o singura pagina, nu ar putea gasi ceva mai bun decat prima pagina a Sfintei Scripturi. Cu toate ca Sfanta Scriptura nu are nevoie sa fie legitimata de stiinta, fiindca autoritatea ei vine de la Dumnezeu Care a insuflat-o, totusi, examinand stiinta in lumina Sfintei Scripturi, suntem bucurosi sa constatam ca relatia stiintei cu Revelatia este o realitate care ii va ajuta pe tot mai multi oameni sa gaseasca adevarata gandire si cautare ce va descoperi tuturor celor ce nu-si inchid de bunavoie ochii in fata adevarului, stralucirea si maretia creatiei.

Redescoperirea Scripturii ca sursa de inspiratie si criteriu al cercetarii de catre oamenii de stiinta va duce la recunoasterea lui Dumnezeu ca autor al creatiei si implicit, la mai multa smerenie si chiar la mantuire.

Inca in sec. al VII-lea, Sfantul Maxim Marturisitorul sustinea rationalitatea intrinseca a universului provenind din Ratiunea suprema, din Logos: "Deci ratiunile tuturor celor ce sunt si vor fi in mod subzistent si substantial.. preexista in Dumnezeu, aflandu-se in El in chip neclintit.. Caci nu e nici una din existente a carei ratiune sa nu preexiste in Dumnezeu".

Ratiunile tuturor lucrurilor si fiintelor au preexistat in Cuvantul lui Dumnezeu, in "Ratiunea creatoare si legiferatoare", prin Care toate s-au facut (Ioan 1, 3). Si iata ca astazi oamenii de stiinta, dupa ce au patruns in lumea microcosmosului si au depasit teoria mecanicista a universului prin fizica cuantica, incep sa se apropie de ordinea logica sau rationala care se afla la temelia cosmosului. Unii dintre ei afirma ca "particulele elementare sunt considerate ca o manifestare a unui camp cuantic in care materia si toate miscarile ei sunt produse de un fel de camp informatic subiacent".

Astazi, conceptia crestina despre lume este confirmata de noi si noi rezultate ale cercetarilor stiintifice, mai ales din domeniul fizicii. intrucat autorii sfinti ai Bibliei si Sfintii Parinti au scris sub inspiratia lui Dumnezeu si au patruns in tainele lumii ca urmare a starii lor induhovnicite, teologia rasariteana a intuit inaintea stiintei ca materia este strabatuta de energie si de aceea poate fi transfigurata, transformata in lumina. Este vorba despre o conceptie energetica despre univers, sustinuta de patristica, pe care in vremea din urma o confirma si stiinta.

Asadar, privitor la relatia dintre stiinta si teologia rasariteana, trebuie sa spunem ca "teologia a jucat un rol profetic fata de stiinta sub mai multe aspecte, scotand in evidenta aspecte ale creatiei care aveau sa fie descoperite mult mai tarziu de stiinta". Pe masura ce stiinta se va apropia de cercetarea creatiei si teologiei, in general si teologia va sti sa descopere stiintei comorii Scripturii si Traditiei, stiinta si religia se vor dovedi tot mai compatibile.

Caci asa cum spunea Teofil al Antiohiei, "Pomul cunostintei insusi era bun si rodul sau era bun. Caci nu pomul avea moartea in el, cum cred unii, ci neascultarea avea moartea in ea; caci nu era nimic altceva in rod ci numai cunostinta, iar cunostinta e buna atunci cand e folosita asa cum trebuie". Nu in dorinta de a cunoaste sta pacatul, ci in dorinta de a cunosate in afara lui Dumnezeu.

 

Concluzii

 

Ca si in cazul primilor oameni Adam si Eva, conflictul omului cu Dumnezeu se naste din neascultare. Orice om are in sine dorinta de a tinde spre Dumnezeu, adica chemarea de a fi teolog. Aceasta nu exclude chemarea de a fi om de stiinta, dar oamenii, precum odinioara Adam si Eva vor sa ajunga la stiinta ocolind voia lui Dumnezeu, adica Revelatia si relatia personala cu Dumnezeu Cel Personal.

Stiinta, in afara relatiei cu fundamentul originar al stiintei, cu Dumnezeu, duce la transformarea ei in pseudo-stiinta si la o intelegere stramba asupra lui Dumnezeu, a lumii si a omului. Ca atare, neincrederea in adevarul dumnezeiesc il face pe om sa apeleze cu incredere la descoperiri straine - sau ca si in cazul lui Adam - la informatiile diavolului si tocmai in aceasta consta instrainarea stiintei de teologie.

In studiul de fata am urmarit sa aduc argumente in favoarea compatibilitatii si relatiei dintre stiinta si teologie. Colaborarea dintre ele este fireasca, benefica, constructiva si voita de Dumnezeu, pe cand conflictul dintre ele este nefiresc si artificial creat.

Pregatita in secolele anterioare, ruptura decisiva, cea mai categorica si mai adanca intre stiinta si teologie, s-a produs odata cu Renasterea si iluminismul. Ele vor facilita dezvoltarea antropocentrismului, ca urmare a increderii exagerate in om, in posibilitatile si ratiunea lui. Omul "creat" de Renastere nu mai are nevoie de Dumnezeu, fiindca posibilitatile sale de cunoastere si prelucrare ale universului sunt "nelimitate".

Ratiunea umana e declarata atotputernica si separata cu totul de ratiunea divina, legitimand cest tel autonomia ratiunii umane, dreptul omului de a se considera suveran in explicarea si modelarea naturii, se impune prevalandu-se de existenta unei ordini naturale, din care scolastica eliminase orice prezenta divina, a respins orice ingerinta teologica in domeniul de activitate al stiintei si s-a declarat in favoarea unei autonomii a ratiunii care n-a mai vrut sa stie de Dumnezeu".

Pozitivismul lui August Comte proclama atotputernicia experientei si idolatrizeaza activitatea stiintifica bazata pe faptele "pozitive" confirmate de experienta. Acest curent filosofic limiteaza cunosaterea la senzatiile sau trairile subiectului, negand direct sau indirect existenta realitatii obiective si reflectarea ei in constiinta. Fidel autonomiei omului si ratiunii sale fata de Dumnezeu, pozitivismul dezvolta, de fapt, o doctrina a activismului social axat exclusiv pe dimensiunea orizontala a existentei, ramanand in sfera lumii limitate a faptelor cu valoare temporara, care nu il scot pe om din lumea limitata terestra.

In sec. al XX-lea a aparut scientismul, doctrina pozitivista care considera ca stiinta este totul. Ea poate rezolva singura toate problemele si este singurul camp legitim de aplicare a inteligentei omenesti. De aceea, scientismul s-a manifestat de la inceput ca o doctrina eliberata complet de implicatiile teologice si metafizice ale cunoasterii, iar in ultima vreme s-a manifestat, in special, sub forma opozitiei radicale dintre stiinta si teologie, avand tendinta de a separa cu totul problemele antropologiei - de exemplu - (valori, scopuri, idealuri omenesti, menirea omului, originea si destinul lui) de domeniul stiintei. Astfel, prin scientism se intelege fetisizarea stiintei, absolutizarea puterii sau a rolului stiintei in procesul cunoasterii si in viata sociala. Scientismul reprezinta expresia mandriei culminante a oamenilor de stiinta si a increderii lor exagerate in capacitatile ratiunii omenesti.

Asa cum am vazut in cuprinsul acestui studiu, adevarata stiinta si adevarata teologie nu pot intra in conflict. Conflictele dintre ele se nasc acolo unde teologia inceteaza sa fie adevarata teologie si stiinta inceteaza sa fie adevarata stiinta. Chiar daca numai una dintre ele devine pseudo-stiinta, respectiv pseudo-teologie, conflictul este inevitabil.

Acesta poate fi generat uneori chiar de cate un slujitor al teologiei sau al stiintei, atunci cand demersul sau poarta cu el tara ignorantei sau pacatul mandriei, al dorintei de originalitate cu orice pret, atunci cand teologul vrea sa faca teologie fiind departe de Dumnezeu, iar omul de stiinta cerceteaza si interpreteaza legile care guverneaza lumea ca pe niste bunuri de care poate dispune in mod subiectiv.

Stiinta, constient sau inconstient, inainteaza spre descifrarea misterului Revelatiei divine. Dar pe calea filosofarii si a teoriilor stiintifice separate de teologia autentica nu pot fi patrunse tainele lumii si nu poate fi intuit sensul creatiei.

Dialogul dintre stiinta si teologie este benefic atat pentru stiinta si teologie cat si pentru universul intreg. El "se dovedeste util si in realizarea unei misiuni cat mai bune a Bisericii. Teologia ofera o finalitate nepieritoate perspectivelor din stiinta. In acelasi timp, stiinta se poate constitui intr-un veritabil instrument apologetic, pus in slujba teologiei. Receptarea in aprofundarea dialogului dintre teologie si stiinta in contextul actual va ajuta la inserarea mesajului Evangheliei in mentalitatea contemporana, aduncand un plus remarcabil in activitatea misionara a Bisericii".

Reincrestinarea stiintei este singura solutie pentru a se evita in viitor folosirea stiintei in scop distructiv si pentru ca ea sa fie pusa exclusiv in slujba promovarii binelui in lume.

 

pr. conf. dr. Vasile Citiriga

23 Aprilie 2014

Vizualizari: 5848

Voteaza:

Compatibilitatea si relatia dintre stiinta si teologie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE