Iisus Hristos, contemporanul necunoscut

Iisus Hristos, contemporanul necunoscut Mareste imaginea.

Iisus Hristos, contemporanul necunoscut

 

Intrebarea despre Iisus Hristos ar trebui sa fie painea zilnica a fiecarui om: teolog, filosof sau om simplu. Cu toate acestea, El ramane pentru cei mai multi un intemeietor religios venerabil sau un Dumnezeu suveran si departat si nu un contemporan: necrestinilor un strain, iar crestinilor prea cunoscut si incapabil de nou. Crestinul s-a obisnuit cu El si i se pare ca s-a demonetizat, intr-adevar Fiinta, Adevarul si Persoana pot aparea tocite sau demonetizate atunci cand nu mai sunt intelese. De altfel, El insusi a prevazut aceasta tragedie, prin cuvintele: "Cel care va cadea pe piatra aceasta se va sfarama, iar pe cine va cadea ea ii va strivi" (Matei 21,44). Aceasta vrea sa insemne ca Iisus Hristos este intrebarea inevitabila: oricat ar vrea sa fuga omul de ea, nu reuseste sa scape. El este intrebarea sinelui omului; fugind de El, fugi de tine: pentru ca El este cel mai profund adevar, adevarul lumii si al tau, primul si ultimul adevar, adevarul in persoana, unicul necesar si imperativ.

 

E drept ca oamenii se straduiesc sa fuga de Iisus Hristos, adica de Dumnezeul concret, apropiat si imperativ. Lor le convine mai mult un Dumnezeu departat, pentru ca e mai lejer si mai putin presant; fiind mai departe, avem loc sa rasuflam, avem spatiu de manevra, putem sa tratam cu El si chiar sa-l mai cioplim dupa interesele noastre.

 

Dar Iisus Hristos este Cel-care-te-intampina-peste-tot, de care te lovesti vrand-nevrand; practic, peste tot unde te duci, dai de El. Pentru ca oriunde e vorba de adevar, de sinceritate, bine, frumos, efort, sacrificiu si intampinare a celuilalt, oriunde e vorba de Dumnezeul concret, este vorba despre El. Numai El este adevarul concret pentru ca numai El este Absolutul Personal, persoana absoluta imediata si presanta, alter-ego de care nu scapa nimeni; pe toti ii incomodeaza pentru ca pe toti ii preseaza, toti vor sa scape si totusi n-are nimeni cum sa scape. Dovada ca nimeni nu scapa este faptul ca orice om - fie ca vrea, fie ca nu vrea, fie ca stie, fie ca nu stie - se raporteaza de fapt la Adevar ca la Persoana absoluta si raspunde astfel, vrand-nevrand lui Hristos. Nu exista adevar si fiinta decat in persoana, iar persoana e tot adevarul si toata fiinta. De aceea, a crede ca nu te intereseaza, ca nu il atingi, nu-L cunosti sau il poti evita pe Iisus Hristos este totuna cu a crede ca poti sa te strecori prin viata netraind.

 

Insa nu poti sa scapi de adevarul personal ca Persoana absoluta, revendicatoare in chip imperativ. Caci adevarul si esenta oricarui om este nevoia, setea nesfarsita de a interpela si a fi revendicat, de a chema si a raspunde concret si imediat - la masura absolutului personal. De aceea, orice om care nu fuge si are curajul sa se intalneasca cu sine, il va intalni inevitabil pe Iisus.

 

1. Chipul evanghelic neconventional al lui Iisus Hristos

 

In primul rand, ne ramane necunoscut Iisus Hristos cel din Evanghelii, in chinul Lui intreg si autentic din ele. Intelegi pe cineva in masura in care il cunosti. Oamenii il inteleg putin sau deloc pe Hristos, pentru ca nu-L cunosc. Important este faptul ca nu numai necrestinii nu-L cunosc sau il evita, ci chiar crestinii il evita sau il falsifica. Iisus Hristos ramane in buna masura necunoscut si celor care folosesc Evanghelia - specialistilor si slujitorilor Lui - pentru ca s-au cantonat intr-o mentalitate rutinata, conservatoare, rigida, comoda, lenesa sau chiar fatarnica; acestia se pot recunoaste din tonul foarte evlavios, sfatos si dulce.

 

In mentalitatea crestina comuna, Iisus Hristos este Persoana atotbuna, atot-blanda si ingaduitoare, pana la dulceata si naivitate. In orice caz, este simtit ca persoana care s-a manifestat numai intr-o forma controlata, frumoasa, placuta si dulce si care n-a putut avea manifestari aspre, "ne-controlate": pentru ca L-ar fi coborat din sfera serioasa si impenetrabila a divinitatii. Daca cercetam insa mai atent si mai onest Noul Testament, putem vedea ca El a avut si pastreaza toate simtirile si manifestarile omului autentic si deplin, in afara desigur, de acelea care il injosesc pe om. Astfel, i se pot atribui in mod sigur toate simtirile naturale si afectele care inseamna limitele si deficientele umane ne-pacatoase, precum foamea, frigul, frica, setea, oboseala, uimirea etc.

 

Mai important este insa sa observam expresiile mai putin comode ale personalitatii Lui - cu care teologii lenesi si fatarnici si crestinatatea comoda nu se pot obisnui - manifestari si calitati care de fapt intregesc splendid chipul Lui si dovedesc ca a fost si ramane om deplin, chiar singurul Om adevarat si deplin. De exemplu, o manifestare care li se pare unora ca ia ceva din finetea Lui, din bunul simt si buna Lui purtare este nerabdarea, ca impetuozitate si chiar "scapare de sub control" si "iesire din fire". Pare nepotrivit pentru persoana care este Dumnezeu - controlat perfect - sa isi mai "iasa din fire"; El isi permite insa asa ceva. In Sfanta Evanghelie de la Ioan cap. 6 se arata ca, dupa ce le-a spus ucenicilor ca El este "painea cea vie care s-a pogorat din cer" (Ioan 6.5 1), ca "nimeni nu traieste daca nu mananca Trupul si nu bea Sangele" (Ioan 6,53) Lui, unii n-au inteles, s-au smintit si au plecat de la El. Iar Iisus, in fata acestei neintelegeri si defectiuni actioneaza - din punctul de vedere al bunului simt - necontrolat si irational, spunand celor care au ramas: "Nu vreti si voi sa va duceti?" (Ioan 6, 67). Cu alte cuvinte: " Voi de ce nu plecati? Parasiti-Ma si voi! Hai sa vedem!". Dupa logica noastra, daca ar fi fost om "cuminte" ar fi trebuit sa "repare" efectul dezastruos prim, printr-o captatio benevolentiae. Si totusi, cata omenie, cata naturalete, cata autenticitate, sinceritate si deplinatate in aceasta manifestare a Lui! Aceasta a fost de fapt atitudinea cea mai "rationala", adica mai sincera si deplin-umana; pentru ca El n-a cautat niciodata castiguri false, n-a cautat sa-i castige sau sa-i convinga ieftin pe oameni, sa carpeasca ceea ce nu e de carpit. Adevarul Lui a fost totdeauna unul clar si deplin, la care n-a facut rabat. Noi gandim numai electoral sau managerial, dar El nu s-a gandit niciodata sa "converteasca", adica sa castige usor. Cu 70 de ani inaintea Lui, cand i s-a spus lui Iuliu Cezar ca despre unii nu se stie daca sunt pentru el sau impotriva lui, Cezar a raspuns "inteligent", electoral: "Cine nu-i impotriva noastra, e pentru noi!". Iisus Hristos, dimpotriva, vorbeste aspru si exclusiv: "Cine nu e cu Mine este impotriva Mea si cine nu aduna cu Mine risipeste" (Matei 12,30; Luca I 1,23). Cezar, ca toti oamenii "destepti" gandea inclusiv, adica electoral; numai Iisus gandeste exclusiv si neelectoral, pentru ca este singurul care nu vrea sa-i castige formal pe oameni ci sa-i schimbe si sa-i mantuiasca.

 

O alta dovada de nerabdare o gasim in Evanghelia de la Luca 12.49. o izbucnire care este de fapt sublima; nimic mai omenesc si mai dumnezeiesc decat aceasta impetuozitate. Intr-o lunga cuvantare, dupa ce le vesteste ucenicilor Patimile si le spune cum va fi sfarsitul lumii, dintr-o data, aparent fara nici o legatura, Mantuitorul debordeaza: "Foc am venit sa arunc pe pamant si cat as vrea sa-l vad aprins!... Vi se pare ca am venit sa aduc pace pe pamant? N-am venit sa aduc pace ci dezbinare!" Iata ca "blandul" si "dulcele" Iisus este de fapt violentul si revolutionarul, asa cum L-au reprezentat o parte din teologia si arta moderna, precum pictorul mexican J. Orozco, de exemplu. Iata ca Stapanul universului, Armonia, Echilibrul si Controlul absolut isi "iasa din fire"; dar ce "iesire"! Este iesirea din limitele naturale, din limitele umanitatii neputincioase, nenorocite, mici, urate, degradate si bolnave si avantarea in alta conditie: in conditia proprie, in destinul si menirea adevarata, finala si eterna a celui care stie ca nu este cocos de curte, ci vultur depasind tariile. Oamenii sunt obisnuiti sa vada fie masura Lui de om, separat, fie masura de Dumnezeu, separat. Ei nu sunt in stare sa le vada intr-o singura persoana: sa vada dumnezeieste cele omenesti si omeneste cele dumnezeiesti, asa cum le are si lucreaza El de fapt.

 

El ne-a revelat si ne impune o indrazneala omeneasca maxima, intemeiata si transmisa din Persoana sa divina dar si umana. In Evanghelia de la Ioan 16,33, dupa ce le da o serie de sfaturi, zice: "Acestea vi le-am grait ca intru Mine pace sa aveti. In lume necazuri veti avea; dar indrazniti. Eu am biruit lumea". Iisus vrea sa-i intareasca pentru toate incercarile prin care vor trece ei si orice om. Dar cuvantul ,,indrazniti, Eu am biruit, lumea!" inseamna altceva, inseamna mult mai mult. El nu inseamna ca "Eu biruiesc orice dusmanie, biruiesc pe cei ce ne infrunta, incercarile, necazurile si suferintele!" Nu numai aceasta; inseamna: "Eu biruiesc tot! Eu sunt Omul exemplar, care va arat ca biruiesc tot, ca si voi sa biruiti tot!". Experienta ne arata ca omul este o fiinta de nimic, un mare zero; pentru ca se naste, gandeste, simte ceva, adica "se tulbura", dar apoi moare. Este adevarat ca e singura fiinta de pe pamant care "se tulbura" - adica percepe prin sensibilitate lumea - singura care adera la fiinta, o judeca si o asuma. Dar, oricat ar fi el de grozav, se apropie repede de nimicnicie si chiar aceasta si devine: praf si cenusa, un nimic. Fiecaruia ii vine sorocul si in final se dovedeste ca "s-a tulburat" degeaba, pentru ca moartea ii egaleaza si-i reduce pe toti la zero. Si atunci, omul este un mare invins. Si poate ca nu este nici macar un invins; pentru ca invins este numai cel ce a luptat. Dar oare omul a luptat? Cu cine a luptat? Cu nefiinta? Chiar daca a dus vreo lupta, oricum este un invins. Istoria, lumea si minima experienta personala impun acest adevar.

 

Si totusi, prin cuvintele de la Ioan 16,33, pentru prima si unica data in istorie, un om indrazneste sa spuna: "Eu am biruit lumea!". Adica: "am biruit tot, tot ce inseamna natural, relativ, limitat, deficitar, slab, neputincios, urat, meschin si mizerabil, toata suferinta, boala si moartea". El dovedeste ca nu trebuie invinsi dusmanii si adversitatile, ci slabiciunile proprii; si nu numai suferinta si boala, ci chiar moartea si totul. A avea constiinta de om, de fiinta, originea si menirea ta, inseamna a simti ca prin legatura cu Marele Frate si tu poti sa biruiesti totul si nu exista forta sa te invinga. Inseamna a vedea ca esti un om de nimic daca nu te gandesti si nu simti acest adevar. Daca ai organ sa perceapa, sa masoare si sa judece lumea, vei constata ca masura ta adevarata si menirea de la care nu te poate impiedica nimeni este totalitatea. "Indrazniti, Eu am biruit lumea!" vrea sa spuna: "Vi Se parea ca sunteti fiinte de nimic. Toti si toate s-au straduit sa va convinga de asta. Nu acesta este adevarul vostru si Eu am sa va arat ca nu este asa!". In poezia "Gradina Ghetsimani", scriitorul rus Boris Pasternak exprima exceptional aceasta constiinta umana suverana, descriind agonia si in acelasi timp constiinta divina a Omului care infrunta moartea si totusi ramane suveran in constiinta lui: "Ci cartea vietii isi intoarce, iata, / Preasfanta fila spre-omenescu-mi chin. / Ce-i scris in ea se va-ntampla indata./ Deci faca-se ce-i scris in ea. Amin. / Vezi, ca o pilda veacurile toate / Pot un sfarsit sa-si afle-n mersul lor. / Spre slava pildei astea-nfricosate, / Prin chinuri, in mormant o sa cobor. / Si-a treia zi ma voi scula din moarte, /Iar secolele, prin cea bezna grea, / Ca plutele, ca barcile pe ape, /Se vor tari la Judecata Mea"'. "Eu am biruit lumea" este constiinta invingatorului nefiintei, indrazneala umana maxima asupra fiintei. Aceasta o ixprima si ultimul cuvant al lui Iisus, in clipa mortii: "Parinte, in mainile Tale redintez Duhul Meu!" (Luca 23,46). El n-a spus: "Parinte, mor!", sau "Parinte, imi dau duhul!". Cuvintele "In mainile Tale incredintez Duhul Meu" vor sa spuna: "Iata sufletul Meu! De buna voia Mea Ti-1 intind, acum!" Aceste cuvinte sunt deci un act de vointa si de suveranitate, de forta si de triumf.

 

Adevaratul chip al Mantuitorului este deci un chip de indrazneala, de forta umana maxima si nu de "cumintenie" sau blegeala. Oamenii sunt obisnuiti sa vada, sa creada si sa simta bunatatea ca o blegeala. Dar tocmai aceasta e problema: nu exista bunatate bleaga! Noi suntem obisnuiti cu un Iisus Hristos "cuminte", pentru ca ni se pare ca bunatatea ar exclude indrazneala sau forta. Dar bunatatea adevarata este ea insasi putere, forta autocontrolata, dar maxima, insusirile de nerabdare, impetuozitate si indrazneala pe care le constatam la Mantuitorul nu sunt "necrestine", "ne-bisericesti", "ne-teologice" sau neserioase - cum par unora - ci sunt dumnezeiesc de umane.

 

Dar iata o manifestare a lui Iisus care pare chiar slabiciune. In Evanghelia de la Matei 8,10, la cuvantul sutasului "Nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu; zi numai un cuvant si se va vindeca sluga mea!". Mantuitorul S-a minunat si a zis celor ce veneau dupa El: ,Adevarat va zic voua, la nimeni in Israel n-am gasit atata credinta!". Uimirea aceasta pare ceva necontrolat, oarecum afectand perfectiunea sau atotstiinta divina. Hristos este Dumnezeu; cum sa se minuneze Dumnezeu de om? Ce poate sa faca omul ca sa-L uimeasca pe Dumnezeu? Pentru oameni, uimirea apare atunci cand nu intelegi sau cand esti surprins. Dar la El nu poate fi vorba de niciuna; El stie tot ce se va intampla, astfel ca nu poate fi surprins. Si totusi, se minuneaza; si nu numai ca om, ci si ca Dumnezeu, caci toate manifestarile si simtirile Lui sunt umane si divine in acelasi timp.

 

Trebuie sa intelegem ca omul poate sa-i faca "surprize" lui Dumnezeu si chiar asta vrea Dumnezeu, ca de multe ori Dumnezeu bate din palme de admiratie si de bucurie; caci daca n-ar face asa, n-ar fi bun. Altfel, i-am refuza lui Dumnezeu una dintre cele mai frumoase manifestari pe care le poate avea un suflet la reusita altuia. Trebuie sa intelegem ca aceasta-L face fericit pe Dumnezeu: sa-L uimeasca omul in fiecare zi.

 

Dumnezeu este nu numai cel ce se uimeste ci chiar cel ce se "copilareste", care se joaca cu oamenii. Exista in literatura rabinica o povestire in care se spune: "Dumnezeu este ca un copil care vrea sa se joace de-a v-ati ascunsele cu copiii; Se ascunde, dar nimeni nu-L cauta, intristandu-L". De fapt, Dumnezeu este cel ce ii invita mereu pe oameni: "Mie imi place sa ma joc!". Noi insa nu ne jucam, pentru ca ne socotim maturi", "seriosi". Noi avem treburi serioase, unificam continente si planete, n-avem timp de joaca. Oamenii vor sa fie mai "seriosi" decat Dumnezeu si-L intristeaza. Caci ei nu inteleg ca a fi persoana deplina, om serios si intreg, inseamna tocmai a lua in serios persoana, a te ocupa de ea, a o ajuta, a fi aproape, a o intelege, a te juca cu ea, adica a o multumi, odihni si implini.

 

Dar Mantuitorul avea si voiosie sau exuberanta. Daca citim convertirea vamesului Zaheu (de la Luca 19, 9) vedem ca, primindu-L pe Iisus, Zaheu a pus imediat masa, intr-o voiosie si un avant nestavilit. In cuvintele lui, "Iata, jumatate din averea mea, Doamne, o dau saracilor si daca am nedreptatii pe cineva cu ceva, intorc impatrit", este usor de simtit o izbucnire si o fericire fara margini. Zaheu si-a facut praf averea, pentru ca murea de fericire. Iar Mantuitorul, in loc sa-l potoleasca si sa-l aduca cu picioarele pe pamant, dimpotriva, il aproba incantat si-i zice: "Astazi s-a facut mantuire casei acesteia ...". Are loc deci o izbucnire de voiosie si din partea Mantuitorului. Episodul Zaheu este semnificativ, dar nu este singurul si nici cel mai tare. Evangheliile sunt pline de ospetele si mesele Mantuitorului, de la nunta din Cana si pana la Cina cea de Taina. Iisus Hristos recunoaste ca e socotit de contemporani drept om mancacios si bautor de vin, prieten al vamesilor si al pacatosilor" (Matei 11, 19). Unii l-au putut socoti chiar petrecaret sau chefliu; in orice caz mergea bucuros la mese si probabil n-a refuzat vreo invitatie la masa. Este limpede si sigur ca iubea oamenii, cu lumea, bucuriile si necazurile lor, mici si mari, ca mizera conditie umana avea pret infinit in ochii Lui. In acest inteles, El este un "degustator" al vietii, prezentand chiar viata vesnica - nici mai mult, nici mai putin decat - ca pe o mancare si bautura: "Ca sa sedeti, sa mancati si sa beti la masa Mea, in imparatia Mea!" (Luca 22, 30).

 

Toate acestea arata ca viata noua pe care o ofera Iisus Hristos nu este un spiritualism uscat, ca "opozitia plaloniciana intre un corp dispretuit si un suflet exilat era straina lui Iisus". Astazi este cat se poate de limpede ca multe "spiritualitati" crestine - indeosebi neoprotestante - au pervertit crestinismul fie intr-un consumism, fie intr-un spiritualism sec, de genul unui "platonism cu pret redus" cum il numea Nietzsche.

 

Sfintele Evanghelii ne arata insa altceva. Spiritualitatea ortodoxa a retinut cu fidelitate ca in ele "Hristos ni se dezvaluie Domn al belsugului, veseliei si plinatatii iar crestinismul ca intrutotul diferit de un soi de puritanism posac si mohorat, amator si slavilor de lipsuri, sarmanie, putinatate, intransigenta si acreala, vetre stinse si fete aspre. Dar nu! Domnul blagosloveste inmultirea roadelor, prisosul de vin, voiosia fapturilor sale". Hristos cel din Evanghelii ofera si promoveaza mereu increderea si bucuria, pentru ca mesajul crestinismului este optimismul sau viata insasi.

 

Astazi noi putem sa intelegem ca Mantuitorul a fost nu numai voios; in masura in care umorul e bunatate si comuniune si El trebuie sa fi avut umor. Caci numai rautatea si diabolicul nu stiu de gluma; Dumnezeu stie de gluma si chiar face glume bune. Folclorul romanesc nu este numai literatura reusita ci si o splendida aprofundare, incredintare si asumare.a acestei divine intelegeri. Unii Sfinti Parinti ne incredinteaza si ei de acest fapt. Sfantul Maxim Marturisitorul, reluand cuvantul Sfantului Grigorie Teologul din Sfaturi catre fecioare" (vers. 499), teologhiseste in lucrarea "Ambigua" despre felul cum "se joaca Cuvantul inalt in tot felul de chipuri ...". Sfintii Parinti isi permit aceasta afirmatie, pentru ca au de grija sa explice ca "nebunia, slabiciunea si jocul sunt privatiuni la noi ... dar atribuite lui Dumnezeu indica o supraabundenta a intelepciunii, a puterii si a judecatii cumpanite". Daca salta si joaca, evident ca Dumnezeu poate face si glume.

 

Este o problema foarte serioasa daca Mantuitorul a zambit sau a ras vreodata. Cei mai multi o considera rezolvata de mult, in sensul ca de plans, a plans, dar de ras, n-a ras niciodata: pentru ca ar fi nu numai o ireverenta sau o delasare nepermisa,ci chiar un pacat. In Sfintele Evanghelii nu exista nici o mentiune a rasului Mantuitorului, nici macar a unui zambet. Totusi, opinia noastra este ca Mantuitorul a zambit cel putin, pentru ca zambetul tine esential de impartasirea bunatatii: ceea ce este esential si lui Iisus Hristos. De altfel, o intreaga traditie crestina, evidentiata exceptional intr-o monografie actuala, sta marturie in acest sens.

 

Problema este insa urmatoarea: exista, de fapt, un ras absolut nepacatos? Sau, orice ras contine o delasare, o relaxare, o scapare care nu poate fi decat condamnabila? Trebuie sa subliniem in primul rand ca rasul poate fi o expresie sublima a omului, a umanitatii si a omeniei, ca omul lipsit total de ras este foarte aproape de iad, pentru ca trebuie sa fie departe de bunatate si de speranta. Rasul este un act cat se poate de "serios" si valoros si nici nu este asa de departe de plans pe cat s-ar parea; poetul Nichita Stanescu a reusit capodopere asupra rasul plansului ca stare de simtire maxima. Rasul poate sa fie deschiderea totala fata de celalalt, desfacerea baierilor sufletului, sfaramarea barierelor inimii, dorinta de a-l bucura pe celalalt, aprecierea lui maxima, fericirea de a fi cu el. Rasul nu e necesar sa fie delasare sau scapare de sub control; el poate fi si un act de vointa maxima. Este adevarat ca de cele mai multe ori - adica in cazul oamenilor obisnuiti - rasul este un act de relaxare, in care vointa cedeaza sentimentului. Dar - in cazul oamenilor superiori - exista si rasul ca forma de expansiune maxima a bunatatii, bucuriei si omeniei. Avand in vedere persoana umana in conditia ei istorica, rasul apare drept una dintre cele mai specifice si mai reusite expresii ale bunatatii si spiritului in general. Rasul ne apare ca stralucirea inimii, a sufletului si a fiintei in general, ca deschidere maxima a persoanei. El este un fel de parasire de sine in slujba celuilalt, din bunatate si pretuire fata de el. In sensul acesta, rasul ni se pare dumnezeiesc de omenesc si omenesc de dumnezeiesc si parca nu putem sa-i refuzam Mantuitorului cel putin minunea si fericirea zambetului.

 

Exista insa manifestari si mai variate si mai complicate ale lui Iisus Hristos. Este interesant, de exemplu, felul in care Mantuitorul se exprima cu doua intelesuri; exista ambiguitatile si paradoxurile Mantuitorului. Dupa Inviere, conform Luca 24,28, insotindu-i pe cei doi ucenici care mergeau spre Emaus si apropiindu-se de sat, "El se facea ca merge mai departe"; cu alte cuvinte "se prefacea", "juca putin teatru", vrand sa sugereze alta intentie. De asemenea, atunci cand ai Lui L-au invitat sa mearga de sarbatori la Ierusalim, El a raspuns: "Mergeti voi la sarbatoare. Eu nu merg la sarbatoarea aceasta ... Dar dupa ce fratii Sai s-au dus la sarbatoare, atunci S-a suit si El, dar nu pe fata, ci pe ascuns" (Ioan 7,8-10). Pur si simplu ni se pare ca aici Mantuitorul nu S-a tinut de cuvant, sau S-a contrazis. Un alt exemplu de vorbire si purtare ambigua ni-l ofera Mantuitorul in convorbirea cu femeia samarineanca, pe a carei fiica o va vindeca. Ea implora "Miluieste-ma Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rau chinuita de demon" iar ucenicii, exasperati, intervin: "Slobozeste-o, ca striga in urma noastra" (Matei 15,23). Totusi, Iisus nu cedeaza si murmura numai: "Nu sunt trimis decat catre oile cele pierdute ale casei lui Israel", El, care pana acum nu astepta sa fie rugat ci ajuta imediat, adaugand si lauda "credinta ta te-a mantuit", acum se arata parca ursuz si fara bunavointa. Si chiar la strigatul ei, "Doamne, ajula-ma!" El raspunde tot negativ: "Nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor". Dar El stia desigur dinainte ce va urma, stia ca o va ajuta. Pe de o parte ii spune "Nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor", dar pe de alta parte, la nadejdea ei atotbiruitoare - "Adevarat Doamne, dar si cainii mananca din faramiiurile ce cad de la masa stapanilor" - Iisus "n-are ce mai face" si biruit, cedeaza: "O, femeie, mare este credinta la; fie tie dupa cum voiesti" (Matei 15. 28): Hristos pare aici "depasit" de situatie. Intrucat este si Dumnezeu, El nu poate fi niciodata depasit; evident ca avem aici numai o, splendida ambiguitate, menita sa puna in lumina extraordinara credinta a femeii si nemasurata bunatate a lui Dumnezeu, care vrea sa fie asaltat si "biruit" de insistenta si speranta omului.

 

Dar poate cel mai bun exemplu de ambiguitate a Mantuitorului este pilda iconomului necredincios, in care Iisus Hristos "a laudat pe iconomul cel nedrept, caci a lucrat intelepteste. Caci fiii veacului acestuia sunt mai intelepti in neamul lor decat fiii luminii" (Luca 16,8), adaugand apoi stupefiant:

 

"Faceti-va prieteni cu bogatia nedreapta, ca atunci cand veti parasi viata, sa va primeasca ei in corturile cele vesnice" (Luca 16,9). Este aici o culme a ambiguitatii, care parca ne depaseste. Noi stiam, chiar de la Mantuitorul, ca orice bogatie este nedreapta, ca "un bogat cu greu va intra in imparatia cerurilor ... ca mai lesne este sa treaca camila prin urechile acului decat sa intre un bogat in imparatia lui Dumnezeu" (Matei 19,23-24). Paradoxul trebuie sa aiba o rezolvare si un sens, care poate fi urmatorul: omul destept si bine intentionat gaseste o solutie oricand. In raporturile dintre persoane, dintre oameni si Dumnezeu, oricand exista o solutie. Oricat ar fi de complicate, de grele si de rele, toate pot fi depasite. Omului cuminte si bun ii da minte si sfat chiar Dumnezeu. Omul bun este si intelept, el nu-si pierde capul si de aceea gaseste o rezolvare. Daca escrocii si ticalosii gasesc oricand o solutie, este nelogic ca cei buni si nedreptatiti sa nu creada intr-o solutie; ar fi necredinta fata de Dumnezeu.

 

Dar sa vedem si ironia Mantuitorului, in gradina Ghetsimani, in momentele cumplite ale agoniei, le cere ucenicilor: "Ramaneti aici si privegheati impreuna cu Mine" (Matei 26,38). Spune aceasta si a doua oara, fara efect, iar a treia oara le zice: "Dormiti de acum si va odihniti! Iata s-a apropiat ceasul si Fiul Omului va fi dat in mainile pacatosilor" (Matei 26,45). Din moment ce sosisera cei ce vroiau sa-L prinda, desigur ca era absurd ca ucenicii sa continue somnul tocmai acum; dimpotriva, ne-am fi asteptat ca Mantuitorul sa spuna: "Treziti-va repede, ca au sosit cei ce vor sa Ma prinda!" Bineinteles ca e vorba de o ironie amara, care vrea sa spuna: "Acum puteti sa tot dormiti, daca n-ati privegheat pana acum; acum nu mai are nici un rost!"

 

Dar exista si o ironie mai limpede. In convorbirea cu Nicodim, Mantuitorul insista sa-i lamureasca faptul ca, pentru a se mantui, orice om are nevoie de o renastere. Orice om este o fiinta slaba, deficitara, nenorocita si pacatoasa, care alearga spre moarte. Adevarul omului nu este insa moartea, ci viata; de aceea, acest curs spre moarte trebuie schimbat printr-o renastere a omului. Cu toate explicatiile, Nicodim nu pricepe si atunci Iisus ii spune: "Tu esti invatatorul lui Israel si nu cunosti acestea?" (Ioan 3, 10). Nicodim era fariseu si carturar, invatatorul si lumina poporului. EI avea datoria si pretentia ca-i invata pe oameni; si, totusi, nu intelegea explicatii simple. De aceea, raspunsul Mantuitorului este o ironie ca repros.

 

Mantuitorul a exprimat si ironia in sensul ei propriu si deplin. Dupa o lunga discutie cu fariseii, care-1 haituiau ca sa-si iasa din fire si sa greseasca cu ceva, ajungand pana la o confruntare deschisa, cu invective de ambele parti, Iisus ii intreaba retoric: "Multe lucruri bune v-am aratat voua de la Tatal Meu; pentru care din ele vreti sa aruncati cu pietre asupra Mea?" (Ioan 10, 32). Aici este vorba, fara indoiala, de ironia muscatoare, ca profunda umanitate a Celui care este si ramane singurul Om deplin si adevarat.

 

Una dintre cele mai neconventionale trasaturi ale chipului Mantuitorului este insa aceea care ni-L arata ca pe un provocator. Departe de a fi bun si impaciuitor, de multe ori El starneste lucrurile, le imboldeste si nu le lasa sa stea in pace. In Evanghelia de la Luca se relateaza ca, la prevenirea binevoitoare a unor farisei, Irod vrea sa-L omoare, in loc sa se arate recunoscator si sa vorbeasca impaciuitor, Mantuitorul inteteste spiritele zicand: "Duceti-va si spuneti vulpii acesteia ...etc" Pana aici nu se stie ca acest Irod L-ar fi jignit formal pe Iisus cu ceva. Si totusi, Mantuitorul "incepe scandalul", pentru ca nu-L intereseaza sa salveze aparentele. La fel, in Evanghelia de la Ioan cap. 6, dupa ce afirma ca "daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi" (Ioan 6, 53) iar unii se smintesc si Il parasesc, Mantuitorul in loc sa caute un compromis si sa-i impace, ii provoaca pe cei ramasi, zicand: "Nu vreti si voi sa va duceti?" (ioan 6, 67). Ca si cum ar fi zis:"Daca nu va place, parasiti-Ma si voi!"

 

O provocare aprinsa are loc intr-o lunga incaierare verbala si hartuiala cu fariseii; dupa ce schimba o multime de expresii dure, Mantuitorul le spune in fata: "Voi sunteti din tatal vostru, diavolul si vreti sa faceti poftele tatalui vostru" (Ioan 8.44). Culmea provocarii o constituie insa probabil episodul de la Luca 11,40-54, in care, dupa ce-i mustra pe carturari si farisei si trece si la invatatorii de lege, fiind prevenit de un invatator cu cuvintele "Invatatorule, acestea zicand ne mustri si pe noi!" (Luca 11,45), Iisus in loc sa se opreasca, nu accepta "bunavointa" si - impotriva celei mai elementare diplomatii -ataca frontal: "Vai si voua, invatatorilor de lege!" Cu alte cuvinte: "V-am jignit? O sa va jignesc si mai tare de acum!" Aceasta pentru ca Iisus Hristos nu agreeaza duplicitatea si jumatatile de masura; Lui "i-au fost pe plac un prigonitor ca Saul din Tars, o desfranata din pasiune ca Maria Egipteanca, un vames inrait ca Zaheu, o sfadareata ca samarineanca; nu i-au placut fetele palide, calaii, plangaretii, strecuratorii de izma, chimen si untarita, fatarnicii, purtatorii de caftane si ciucuri lungi; zelosii aprinzatori de lumanari". S-a observat, in acelasi inteles, ca Iisus a sfidat logica, legile, randuielile si mentalitatea timpului, complacandu-se in tovarasia vamesilor si desfranatelor, lasandu-se intretinut de femei bogate (Luca 8, 3) si mergand pana la anti-legalism in Predica de pe munte. Daca toate religiile se bazeaza in buna masura pe obligativitatea unor ritualuri si pe interdictii, pentru Mantuitorul acestea sunt "desigur respectabile dar cu totul secundare. Caci raul nu vine de la ceilalti, din alimentele ingerate, ci din propria noastra inima". Chiar cei mai ferventi si fideli urmatori ai Lui recunosc ca "Evanghelia Lui nu avea nimic comun cu un vis frumos sau o stare de relaxare",ci dimpotriva, "istoria lui Hristos este o istorie a unei calatorii, as spune chiar - istoria unei campanii militare". Departe de a fi linistitor si impaciuitor, Iisus Hristos este sublimul provocator al omului, al istoriei si al fiintei. El n-a venit sa adoarma conflicte si constiinte, ci sa provoace cu orice pret: "Pe cat este de sigur si de limpede ca Domnul a venit sa ne mantuiasca ... pe atat este de logic si de rational a deduce din toate faptele si invataturile Sale ca a venit cu buna stiinta si cu tot dinadinsul, sa ne scandalizeze.

 

Faptul insusi al intruparii lui Dumnezeu este un imens scandal ...". Iisus Hristos ramane eternul provocator, pentru ca e singurul care nu face rabat de la adevar, singurul care nu ne, lasa sa dormim somnul lenei, compromisului si conventionalismului, singurul care ne impune fara menajamente ca exista o cale fara variante spre mantuire: calea chinului, a sacrificiului si a mortii. Trebuie sa observam insa faptul esential ca lisus Hristos n-a fost provocator in sensul maieutic filosofic (precum Socrate) si nici taumaturgic (precum Apollonios din Tyana si taumaturgii antici), asa cum cred unii cercetatori. El este total opus acestora, opus oricarui histrionism, relaxari sau gratuitati. Orice provocare a Lui a fost o asumare totala a suferintei umane. Chiar si zambetul Lui - daca a fost - ramane serios. in acest sens, se poate spune ca ceilalti jntemeietori de religii si credinte sunt neseriosi si histrioni.

 

Probabil ca expresiile care socheaza cel mai tare si par a contrazice frumusetea, bunatatea si suveranitatea Mantuitorului sunt cele care pun in lumina asprimea Lui. Avand in minte blandetea si bunatatea Lui, cei mai multi nu le inteleg si le evita. Este de vazut insa ca in lumea noastra, in conditia istorica, adevarul este inevitabil aspru. De frica, din neputinta sau comoditate, oamenii prefera o minciuna placuta unui adevar aspru, acceptand sa se insele. In acest inteles observa cu sarcasm Eminescu: "imi place axiomul cel tacit, fiinti spurcate: / Popoarele exista spre a fi inselate" (O, adevar sublime ...). Atat cuvintele cat si actele Mantuitorului sunt dificile, greu de purtat si de suportat si astazi.

 

De multe ori era aspru, pentru ca avea sinceritate si nu duplicitate. Chiar celor buni, pe care-i sfatuia, le spune: "Deci daca voi, rai fiind, stiti sa dati daruri bune fiilor vostri, cu cat mai mult Tatal vostru cel din cer va da daruri bune ..." (Matei 7,11). Un exemplu de duritate "inexplicabila" este intampinarea tatalui unui copil lunatic cu cuvintele "O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi, pana cand va voi suferi pe voi?" (Matei 17,17). Cititorului obisnuit i se pare ca, in acea situatie de mare suferinta - chiar sa fi fost ticalos si sa nu fi avut dreptate - respectivul tata nu merita atunci o asemenea bruftuluiala; caci, chiar daca a avut o adresare mai larga, fara indoiala ca acest cuvant se refera si la el. Asprimea Mantuitorului are insa o logica si un rost. Ea inseamna mustrarea necredintei, mustrarea copilului ce a uitat de Parintele sau, a omului ce a iesit din Dumnezeu. Un fiu normal si un om credincios trebuie sa simta totdeauna ca viata e identica cu credinta, ca neincrederea in Parintele tau este pacat strigator la cer.

 

Mai mult decat asprimea este mania aratata de Iisus Hristos. Vindecand pe omul cu mana uscata, in fata relei-vointe diabolice a celor care cautau sa-l invinuiasca pentru ca vindeca sambata, in ziua legiuita pentru odihna, lisus "a privit la acestia cu manie" (Marcu 3, 5). Iar mania dezlantuita, totala, o vedem la Matei 23, 22, unde, dupa o lunga cuvantare in care ii condamna de opt ori cu vehementa pe carturari si farisei cu imprecatia "Vai, voua!", intr-un sir de o violenta inimaginabila, dupa ce mai adauga "nebuni si orbi!" si "calauze oarbe!", la urma isi varsa naduful in clocot zicand: "Serpi, pui de vipere, cum veti scapa de osanda gheenei?" (Matei 23, 33).

 

In sfarsit, iata si brutalitatea Mantuitorului. Prezentand Judecata de apoi, Iisus afirma ca Dreptul Judecator se va adresa pacatosilor cu cuvintele: "Duceti-va de la mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui" (Matei 25, 41). Acestia sunt ingroziti si nenorociti si, oricum, sunt fiii lui Dumnezeu, "chipul si asemanarea" Lui; si totusi nu-i menajeaza. Si, ca sa nu mai existe vreo interpretare alegorica sau figurata, Mantuitorul insusi a intrupat brutalitatea atunci cand i-a gonit pe vanzatorii din templu cu biciul (Matei 21, 12; Marcu 11, 15; Luca 19, 45).

 

2. Chipul lui Hristos etern contemporan, experimentat direct de fiecare om; credinta prin cunoasterea existentiala

 

Majoritatea oamenilor nu-l cunosc pe Iisus Hristos, pentru ca se multumesc cu Dumnezeul credintei din Traditie si, din motive diferite, nu-L cauta prin efort si intelegere proprie.

 

Ne-crestinii nu-L cunosc pe Hristos pentru ca nu inteleg ideea crestina despre Sfanta Treime si cea despre intruparea lui Dumnezeu.

 

Ne-crestinii nu inteleg ca, desi Dumnezeu este unic pentru ca e Absolutul (care e unic, pentru ca nu pot exista doua Absoluturi), totusi El nu poate fi o singura Persoana. Un Dumnezeu intr-o persoana pare sa asigure unitatea si unicitatea Dumnezeirii. Dar existenta intr-o singura persoana - oricat de absoluta ar fi ea - este singuratate, izolare, inchidere si chiar egoism. Intrucat toti suntem de acord ca Dumnezeu trebuie sa fie iubirea absoluta, ca sa fie iubire din vesnicie El trebuie sa iubeasca si sa fie iubit din vesnicie. Dar aceasta nu se poate intr-o singura persoana; iar iubirea nu e deplina nici in doua, ci numai in Trei persoane. Intrucat stim sigur ca Absolutul existentei este comuniunea iubirii, ni se impune categoric ca originea, baza, puterea, sensul si menirea eterna a intregii existente nu pot fi decat Absolutul comuniunii iubirii: adica, a Trei Persoane distincte, dar legate intr-o unitate perfecta, care trebuie sa asigure unicitatea Absolutului.

 

Credinciosii monoteismului absolut (mozaicii, musulmanii etc.) vorbesc, fara indoiala, de iubirea lui Dumnezeu. Noi trebuie sa observam insa, ca iubirea nu e calitate intrinseca, ci e comuniune, ea nu exista decat in miscarea spre altul. Daca vrea sa gandeasca onest, consecvent si deplin, orice om ajunge cu siguranta la intelegerea ca Dumnezeirea intr-o persoana (desi pare mai logica) este lipsita de iubire. Dar crestinismul, ca si viata si existenta intreaga (cu toate ale ei), nu e logic,ci supra-logic. Un Dumnezeu intr-o persoana ar fi chiar inferior omului; caci oamenii sunt capabili de a arata comuniunea iubirii adica absolutul existentei, comuniune superioara "iubirii" egoiste a Dumnezeului mono-personal, oricat de mare ar fi el. Modul iubirii umane ar fi superior modului "iubirii" divine.

 

Mai mult insa, ne-crestinii nu-L pot accepta pe Iisus Hristos pentru ca nu inteleg ideea intruparii. Pentru ei, intruparea este totuna cu degradarea esentiala, adica cu negarea lui Dumnezeu. Ei nu inteleg ca Dumnezeu s-a putut face om ramanand neschimbat si Dumnezeu. Nu inteleg ca puterea lui Dumnezeu este puterea iubirii, ca Dumnezeu este putere numai pentru ca este iubire. Daca ar intelege aceasta, ar ajunge atunci sa inteleaga ca intruparea a fost nu numai necesara, pentru oameni ci chiar "obligatorie" din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Toate religiile si chiar sistemele filosofice marturisesc in general ca omenirea se afla intr-o conditie degradata, ca viata omului si conditia umana sunt o nenorocire, o boala si o suferinta ce necesita schimbare sau mantuire. Daca recunoastem existenta lui Dumnezeu si marturisim atotputerea si iubirea Lui, atunci suntem obligati sa afirmam si necesitatea interventiei Lui, in calitate de Creator si Proniator. Iar aceasta interventie a Iubirii, absolute trebuie sa fie comuniunea maxima cu omul. Caci nu exista "iubire de departe", decat iubire de aproape. Oricat de mult ar ajuta, tatal de departe ramane tot strain si nu devine Parinte. Nu exista legatura reala decat fata catre fata, prin aceeasi simtire, prin aceeasi fire. Ca sa comunicam deplin trebuie sa vorbim aceeasi limba, in aceeasi fire; prin urmare: ori ma fac eu Dumnezeu (ceea ce n-a fost posibil), ori Te faci Tu om!

 

La randul lor, nici crestinii, in mare majoritate nu-L cunosc pe Hristos, pentru ca-L au numai prin credinta din Traditie. Daca e vorba numai de calitatea Traditiei, multe traditii ne-crestine ar fi mai venerabile pentru ca sunt mai vechi, mai numeroase si mai puternice. Am ajunge la concluzia ca credinta este o conventie venerabila. Dar chiar si Traditia crestina este, de multe ori denaturata. Credinciosii n-o mai cunosc iar teologii "au raspunsuri gata facute, spre care incearca sa-si duca interlocutorii ... intr-un raspuns stereotip. Este cel mai mare abuz de putere al clerului. In locul unei atentii profunde fata de celalalt, e vorba de un interogatoriu iar in loc de o descoperire, va fi o ideologie. Cum poti ignora ca Iisus punea intrebari in loc de a da raspunsuri? Pentru El, cu siguranta ca nu era o metoda de profesor abil ci un principiu de respect in fata misterului persoanei. Si atunci, nici nu mai stim ce mai ramane din credinta in Iisus Hristos! Cei mai multi crestini n-au inteles - pentru ca nu li s-a spus - ca Iisus Hristos tocmai aceasta vrea: sa fie interogat, sa fie apelat, sa fie luat la intrebari. Pentru ca El este Parintele bun care asteapta si se bucura de intrebarile copilului si nu se supara; pentru ca nu exista alta cale de cunoastere si maturizare, Iisus Hristos n-a cautat niciodata ascultatori pasivi, ci participanti activi si colaboratori reali.

 

Omul nu poate de fapt sa aiba certitudinea sau deplinatatea credintei decat daca-L experimenteaza pe Dumnezeu. Din moment ce face totul de departe. Dumnezeul mono-personal - precum Iahve sau Allah - de fapt nu ne intereseaza si nu ne priveste, oricat de puternic, de drept si de bun ar fi. El ne poate obliga sa-L respectam, pentru ca este puternic si ne ameninta: dar aceasta e ordin sau porunca. O asemenea Persoana nu se iubeste insa si nu poti s-o iubesti, oricat de dreapta si de buna ar fi; nu se poate iubi din frica. Ramanand departe, Dumnezeul mono-personal ramane "neexperimentat", abstract si strain. A marturisi, a cunoaste pe Dumnezeu nu inseamna, "a recunoaste un principiu abstract ci pe Dumnezeu viu, a carui viata glorioasa s-a manifestat in carnea unei fiinte umane asociata gloriei sale" . Persoana pe care n-ai contactat-o sau n-ai experimentat-o in nici un fel, nu exista; pentru ca exista degeaba.

 

Iisus Hristos este Dumnezeul adevarat pentru ca este Dumnezeul experimentat, impartasit si legat definitiv de om. Dumnezeu s-a facut om, pentru ca daca s-ar fi apropiat de oameni ca Dumnezeu - adica in putere si slava - n-ar mai fi indraznit nimeni sa sufle in fata Lui, nu s-ar fi putut vorbi cu El si comunicarea ar fi fost imposibila. Ca sa se poata vorbi cu El, a luat infatisarea cea mai accesibila omului, adica omenitatea, in chip real si fiintial.

 

Ne-crestinii ar trebui sa vada ca Iisus Hristos este singurul Dumnezeu care-i iubeste pe oameni, intrupandu-Se definitiv si murind pentru oameni. El este singurul Dumnezeu smerit, care eternizeaza materia prin insusi trupul Sau, singura constiinta umana absoluta, singura masura satisfacatoare pentru om si singurul unificator real al omenirii si al universului. El unifica universul ca ontologie si constiinta. Ontologic unifica toata existenta - materia si spiritul, lumea ingerilor si a oamenilor, pamantul si cosmosul - prin faptul ca e Persoana absoluta care detine si controleaza in mod absolut atat spiritul cat si materia, atat firea divina cat si cea umana. Dar El este Unificatorul real si deplin al existentei si prin faptul ca leaga constiintele si memoriile persoanelor, le unifica in calitate de centru al lor. Orice credincios, al oricarei religii, trebuie sa marturiseasca faptul ca viata eterna inseamna in primul rand legatura constiintelor fericite, a memoriilor. Pentru mine, mantuirea inseamna in primul rand garantia ca toate fetele, memoriile si constiintele trecute si inghitite de timp nu sunt pierdute ci pot fi recuperate si asigurate definitiv prin centrarea intr-o Constiinta absoluta, capabila sa le readuca si sa le tina fata in fata, etern. Aceasta Constiinta trebuie sa fie Dumnezeu - pentru ca numai El controleaza timpul - dar trebuie sa fie si om, pentru ca numai simtirea umana ma asigura ca aceasta Constiinta imi reda legatura pierdutelor fete dragi in simtirea lor umana specifica. Aceasta e adevarata viata vesnica, asigurata numai de lisus Hristos.

 

Crestinii nu-L cunosc pe Iisus Hristos pentru ca nu experimenteaza calea cea mai deplina si mai autentica, cautarea proprie. Din diferite motive - necredinta, lene, incapacitate - ei nu cred ca te poti intalni si poti vorbi cu Dumnezeu. Omul ar trebui sa simta insa ca Dumnezeu nu exista pentru tine, nu e Dumnezeul tau decat daca a devenit Omul tau, interlocutorul si Prietenul tau personal; altfel, oricat de bun si de adevarat ar fi pentru altii, pentru tine nu exista. Nu te va mantui niciodata de departe; aceasta nu-i posibila, caci mantuirea inseamna tocmai apropierea. Iar daca crezi ca trebuie sa fii respectuos, neindraznind sa te apropii si sa-L socotesti Prietenul tau, vei vedea ca acest fel de "respect" nu foloseste la nimic si chiar e condamnat.

 

Dumnezeu este cel care vrea sa fie deranjat; daca n-ar vrea sa fie deranjat, nu s-ar fi deranjat El insusi. Iisus Hristos inseamna deranjul absolut al lui Dumnezeu. Prin El, Dumnezeu s-a deranjat din tihna si maretia Lui splendida si S-a ostenit sa vina pe pamant, sa se faca om, sa se chinuiasca, sa sufere si sa ramana astfel in veci: deranjat si suferind. El vrea sa fie deranjat, nu "respectat". A luat infatisarea cea mai umila ca sa poata sta la masa cu orice om, ca sa poti.vorbi omeneste cu EI, de la om la om.

 

Numai Iisus Hristos este Dumnezeul accesibil si impartasit, care comunica de la om la om cu oamenii. De aceea, El e nu numai singurul Dumnezeu real ci si singurul posibil. Toti cei care isi inchipuie ca cred intr-un Dumnezeu fara Iisus Hristos isi fac iluzii, isi proiecteaza dorinta lor de Dumnezeu.

 

Ca sa fie reala si deplina, credinta omului trebuie sa fie o legatura directa, adica o indrazneala de a vorbi direct cu Dumnezeu prin lisus Hristos, o asaltare a lui Dumnezeu. Credinta trebuie sa fie o raportare si o explicare totala a vietii omului numai prin Hristos; ea este intelegerea ca viata nu are sens si nu exista decat prin El: El este adevarul vietii, viata ca forta si adevar. Fara El nu exista nici un adevar, ci totul este minciuna; tara El nu exista nici o viata si totul este moarte.

 

Dar cum putem stabili acest raport existential cu El? Ce fel de proba mai directa a prezentei si adevarului Lui putem avea noi? Unde experimentam direct divinitatea Lui? Putem percepe noi direct persoana Lui? Caci a avea credinta adevarata in El inseamna a avea persoana Lui.

Iisus Hristos poate fi experimentat, castigat si impropriat direct de catre fiecare om pe trei cai, in trei moduri:

 

In primul rand, putem gasi si dobandi in toata masura si divinitatea Lui chiar din cuvantul Lui propriu, din Sfintele Evanghelii. In masura in care am vazut ca cuvantul poate reda persoana, atunci si eu - om din mileniul trei - depasesc fara probleme distanta celor doua mii de ani de cand au fost rostite, pentru ca le am in fata mea in specificitatea, exactitatea, dimensiunea si calitatea lor intreaga. In cuvintele pe care le am in fata mea, Iisus Hristos este viu si intreg. Daca ele sunt cuvintele lui Dumnezeu, atunci trebuie sa pastreze si sa impuna unicitatea si calitatea lor divina; caci altfel inseamna ca n-au fost niciodata divine. Cuvintele lui Hristos din Sfintele Evanghelii sunt masura si statura Lui, aici si acum, caci Iisus Hristos "ieri, azi si maine este acelasi in veac ..." (Evrei 13,8); de aceea, El trebuie sa poata fi identificat de catre orice om de buna credinta.

 

Intr-adevar, cuvintele lui Iisus Hristos se dovedesc divine, pentru ca au doua calitati pe care nu le au cuvintele umane: proprietatea si suveranitatea. Nici un cuvant, al nici unui om n-a fost vreodata propriu sau suveran; numai cuvantul Lui este propriu si suveran si astfel se recunoaste divin. Cuvantul Lui are forma umana, e rostit pentru oameni, ca sa fie inteles de ei, dar nu e numai omenesc. Caci nici un om n-a putut gandi, n-a putut produce sau macar realiza rostul intreg al cuvantului lui Iisus: dovada ca El ramane scandalos si neurmat, pana la sfarsitul veacului.

 

Iisus Hristos este singurul om care a vorbit propriu, adica cu acoperire deplina. Trebuie sa intelegem ca oamenii, cand vorbesc, de fapt mint. Nu exista om care sa nu minta - intr-o masura mai mare sau mai mica - atunci cand vorbeste; pentru ca tot ce afirma oamenii prin cuvinte este nesustinut. Cuvintele omenesti nu sunt acoperite de putere, nu au putere, sunt doleante acoperite de relativ, deficitar, moarte si neant. Oamenii vor adevarul, se ambaleaza pentru el, dar nu au putere de a-l realiza deplin. Toti fac promisiuni fara acoperire, caci puterea nu acopera intentia lor, ca o forma neumpluta de continut. Oamenii nu au acces la cuvinte in sensul propriu, pentru ca ceea ce spun ei nu e sigur, nu are certitudine ci e ca frunza pe apa. Un singur Om a vorbit propriu; cuvantul Lui a fost cuvant, de neclintit, fara relativism, fara dubiu, fara adaugire, fara schimbare: absolut si etern. Nici un om n-a vorbit absolut, iar El a vorbit numai absolut. De aceea a si fost singurul care a putut sa spuna: "Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!" (Matei 24, 35). Aceasta nu inseamna numai ca ele raman mereu adevarate ci si ca sunt mai puternice si mai presus de toata existenta, ca lumea, cerul si fiinta intreaga sunt nimic fata de cuvantul Lui. Caci cuvantul Lui este absolut pentru ca este Absolutul. Cuvantul lui Hristos este singurul cuvant de pe pamant in care poti avea incredere, care nu te minte, pentru ca nu se schimba. Orice cuvant uman minte, pentru ca este slab. Chiar daca facem apel la un sfant, si el ne spune ca cuvantul lui n-are nici o valoare daca nu e intarit de Hristos. In acest inteles, toti sunt "oameni de nimic", pentru ca nu pot oferi garantie. Nu exista decat un Om care poate oferi garantie pentru cuvantul Lui, pentru ca nu s-a clintit, n-a avut nici o umbra de indoiala, nici o incertitudine. Orice cuvant al Lui este putere, adevar si absolut; astfel. El e singurul Om intreg, singurul Om de incredere.

 

In afara de proprietate, Iisus Hristos are si suveranitatea cuvantului. Toti oamenii - chiar si intemeietorii religiilor universale - au fost "numai mesageri si slujitori ai Cuvantului. Buddha, Moise si Mahomed au fost numai profeti, adica trimisi si slujitori ai Adevarului si ai Cuvantului; asa s-au pretins ei insisi si nimic mai mult. Iisus Hristos este singurul care n-a fost slujitor ci stapan al Adevarului si al Cuvantului, identic cu ele. De aceea, este si singurul care a putut sa spuna: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata!" (Ioan 14, 6). El nu transmite adevarul si cuvantul lui Dumnezeu, ci El insusi este cuvantul si adevarul pentru ca este Dumnezeu. Simpla lui persoana si prezenta sunt tot cuvantul si adevarul, absolutul in fata. Intemeietorii de religii n-au pretins ca ar fi Dumnezeu, pentru ca stiau bine ca nu sunt si au fost cinstiti in felul lor. Ei au afirmat ca sunt trimisi ai lui Dumnezeu, fapt ce l-ar putea admite oricine in sensul ca au exprimat ceva din Dumnezeu. Au reusit sa convinga multimi uriase; trebuie sa fi fost un adevar in cuvantul lor: un adevar, dar nu Adevarul. Expresia "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata" nu arata numai ca El este calea care duce la adevar, la fiinta si la Dumnezeu, ca El e adevarul cel mai deplin si viata cea mai buna, ci mai ales ca El e toata calea, tot adevarul si toata viata. Numai El e; nu exista cale, adevar si viata fara El. EI este unicul drum, adevar si viata, tot si numai El!

 

In aceasta proprietate si suveranitate din cuvantul Lui sta divinitatea lui Iisus Hristos. In felul acesta, in masura in care omul ajunge sa cunoasca cuvantul lui Hristos, fiecare il poate experimenta direct, incat nimeni nu mai poate spune ca nu L-a cunoscut sau a trecut pe langa El. In proprietatea si suveranitatea cuvantului Sau, El este autentic si absolut.

 

A doua cale prin care omul il poate intalni si experimenta direct pe Iisus Hristos este impartasirea de Sfintele Taine sau slujbele sacre ale Bisericii. Prin cuvantul Sau, Iisus Hristos poate fi recunoscut si intalnit, dar in chip nedeplin. Cuvantul transmite ceva autentic si real din persoana dar nedeplin. Intelegem si simtim aceasta daca ascultam, de exemplu, cuvantul inregistrat al unui om care a murit; prin acest cuvant, avem ceva din persoana draga: dar atat de putin! Tocmai ceea ce am vrea mai mult lipseste: viata ei. Dar chiar si in cazul cuvantului viu, el ramane mult mai putin decat persoana insasi. Experimentam aceasta total in actul iubirii: oricat de bun si mantuitor ar fi cuvantul persoanei iubite, ea ramane de fapt cu totul altceva in concretetea ei. Nu ne multumim cu cuvantul ei ci dorim persoana intreaga, dorim s-o imbratisam. in raport cu cuvantul, numai persoana are fiinta, pentru ca e deplinatatea fiintei. De aceea, Iisus Hristos este prezent, accesibil si eficient nu numai prin cuvant ci mai ales prin viata Lui reala, puternica, atoteficienta. Aceasta putere, numita teologic har, a fost promisa si este impartasita permanent de catre El insusi in slujbele Bisericii. El a stiut foarte bine diferenta dintre cuvant si viata. De aceea a si promis: "Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu are viata vesnica si Eu il voi invia in ziua de apoi" (Ioan 6, 54). Daca am ramane numai cu cuvantul Lui, am avea putin din El; ne-ar lipsi tocmai viata Lui si am aluneca de fapt spre neant. Dar a-L avea pe Iisus Hristos inseamna a avea persoana Lui intreaga si a ne uni cu Ea. Nu exista sansa de viata eterna decat prin conectarea totala si definitiva la sursa vietii eterne, prin unirea definitiva cu El: "Eu sunt vita, voi sunteti mladitele. Cel ce ramane in Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15,5). "Omul nu are garantia existentei decat daca poseda viata absoluta. Iar aceasta nu se intalneste nicaieri in lumea aceasta, decat in experimentarea celor care au putut sa spuna: "nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in-mine!" (Galateni 2, 20). Un om constient inseteaza necurmat dupa Viata absoluta, caci stie ca fara de ea nu traieste, ci e de fapt mort si alunecand spre neant. Dar in toata lumea aceasta intr-un singur loc poate gusta concret, direct si pe loc viata vesnica, aici si acum: in Sfanta impartasanie din Biserica, trupul si sangele lui Hristos. Daca e constient si-si gandeste intr-adevar propria viata, omul nu poate avea odihna pana cand nu gusta aceasta sursa a vietii eterne.

 

In sfarsit, a treia cale de intalnire directa a fiecarui om cu Iisus Hristos este calea existentiala. Este vorba de evenimentele tari, situatiile socante, situatiile limita sau intamplarile semnificative din viata omului. Nu exista om care, intr-o viata intreaga, sa nu fi trait deloc evenimente semnificative, sa nu fi patit ceva impresionant. In aceste evenimente tari, omului i se impune realitatea, prezenta si revendicarea imperativa a iui Dumnezeu ca Persoana suprema dar si foarte umana, ca Persoana care asuma si raspunde de toata suferinta in chipul cel mai intim, mai uman si mai.deplin. Dar aceasta asumare absoluta si totusi umana a facut-o numai Iisus Hristos. Prin aceasta, omului i se impune de fapt apelul - ca o revendicare imperativa - a lui Iisus Hristos, Dumnezeul-Om. Patind aceste evenimente si incercari presante, omul se intalneste vrand-nevrand cu Iisus Hristos, se izbeste de EI. Astfel, intr-o viata intreaga nimeni nu-L poate evita, decat daca se evita pe sine insusi. In acest inteles, multi au dat cu capul de Iisus Hristos, s-au izbit si n-au inteles sau n-au vrut sa inteleaga Cine este. Daca omul ar fi mai sincer si mai curajos, ar vedea ca adevarul este inevitabil, ca exista; ca, daca n-ar fi, n-ar exista nici intrebarea despre adevar.

 

Pentru om, adevarul este posibil si real intr-o singura forma: Absolutul care devine uman. Absolutul este uman numai prin Iisus Hristos, pentru ca El este singurul Om serios din toata existenta. Daca omul este cinstit cu sine si pune intrebarea pana la capat, el trebuie sa inteleaga ca toti oamenii sunt umbre, incercari de umanitate, oameni "de nimica" si fiinte "de nimica", fiind haituiti si distrusi de propria frica si neputinta: pentru ca nici un om nu poate ajuta esential pe cineva, nu-ti poate oferi un cuvant sigur si nu poti fi sigur pe el. Dar nu se poate trai fara nici o certitudine; umbli si intrebi toata viata, astepti si ceri un cuvant si trebuie sa gasesti un cuvant sigur.

 

A tacea si a nu-L intreba nimic pe Dumnezeu - din "respect" sau "evlavie" - nu este credinta ci instrainare de Dumnezeu. Dimpotriva: a crede in Dumnezeu inseamna a-L interoga, a-L sacai mereu cu toate intrebarile si apelurile, a-L intampina si a pune zilnic inceput nou, adica a-ti reintemeia zilnic viata, prin Iisus Hristos. Nu exista decat un singur Om care a vorbit serios. Numai El s-a luat pe sine in serios, numai El i-a luat pe oameni in serios; de aceea, numai El este serios, adica absolut. Nu exista cuvant minor sau nedeplin in Hristos; la El toate sunt neclintite, suverane, depline, absolute. De aceea, numai in aceasta Persoana absoluta si totusi tangibila aici si acum, isi poate gasi omul odihna.

 

Extras din articolul "Iisus Hristos, contemporanul necunoscut"

 

Pr.prof.dr. George Remete

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 6162

Voteaza:

Iisus Hristos, contemporanul necunoscut 5.00 / 5 din 1 voturi. 1 review utilizatori.

Cuvinte cheie:

iisus hristos

Comentarii (1)

  • Kiran KaranPostat la 2010-11-24 13:29

    DE CE SE SCRIE ISUS CU 2 DE II ????????

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE