Originea si simbolismul vestmintelor liturgice

Originea si simbolismul vestmintelor liturgice Mareste imaginea.


Originea si simbolismul vestmintelor liturgice

Desi nu se pot nega oarecare analogii si influente ale Vechiului Testament in formarea vestmintelor liturgice ale Bisericii crestine, totusi acestea din urma nu-si urca originea la imbracamintea lui Aaron si a fiilor lui si, de asemenea, nici la vreo randuiala apotsolica in aceasta privinta, cum s-a crezut uneori.

Lipsa de date in scrierile primelor veacuri crestine, referitoare la cos­tumul sacerdotal, face ca istoria lui sa fie obscura in inceputurile ei, lasand loc numai la deductii si ipoteze, pe baza informatiunilor ce se intalnesc de la veacul al patrulea incoace. Dupa cele mai autorizate, este de admis in general ca, pana ce serviciul divin crestin a capatat o fizionomie distincta si o existenta independenta de cultul templului si al sinagogii, preotii savarseau Sfanta Euharistie prin case, imbracati in cos­tume la fel cu cele ale celorlalti credinciosi, situatiune care, fara indo­iala, va fi continuat inca multa vreme.

De imbracamintea de toate zilele, vestmintele folosite la serviciul divin au inceput sa se deosebeasca curand, numai prin calitatea si prin culoarea lor alba. Pentru veacul al III-IV-lea cel putin, acest fapt este confirmat de canoanele lui Hippolyt, care prescriau ca, "de fiecare data cand episcopul are sa savarseasca Liturghia, diaconii si preotii sa mearga impreuna cu el, imbracati cu haine albe, mai frumoase decat ale celorlalti credinciosi si cat se poate de curate... Lectorii insisi sa aiba haine de sarbatoare". Indicarea unei culori speciale pentru vestmintele sacerdotale ne lasa sa deducem ca, chiar in cele mai vechi timpuri, acestea erau folosite exclusiv in cult, iar nu si in viata profana.

Daca nici una din scrierile bisericesti nu ne informeaza asupra formei si croielii vechilor vestminte liturgice, este totusi usor de inteles din cele de mai inainte ca la baza si originea lor sta imbracamintea civila. Pe baza comparatiunilor, s-a ajuns chiar la concluzia ca vestmintele sacer­dotale crestine, in forma pe care si-au luat-o in urma transformarilor din cursul vremii, nu sunt decat o derivatie si stilizare a costumului civil din tinuta de oras, prescrisa in mediul greco-roman prin veacul al IV-lea, al V-lea, persoanelor oficiale. Piesele principale ale acestui costum le constituiau tunica si paenula. Aceste doua vestminte faceau inca parte din costumul purtat prin veacul al VI-lea de persoanele cu vaza si este de admis ca si clericii de toate treptele se imbracau la fel.

Tunica era o haina pe dedesubt, de culoare deschisa, in general cu maneci dar uneori si fara. Ea cadea pana la picioare, motiv pentru care capatase la greci numele de poderes. Ea era comuna tuturor, cu deosebirea ca pentru sclavi ea se confectiona nu din panza de in ca pentru ceilalti cetateni, ci din lana ordinara, acest fel de tunica fiind cunoscut sub numele de byrrhus. Peste tunica de dedesubt, senatorii apa­reau cu o tunica mai luxoasa si anume dungata in insasi tesatura ei cu rauri, adica linii sau fasii (clavi, jiotanot) verticale, in culoarea purpurei. Pentru a nu fi incomodati la lucru de lungimea tunicii, functionarii ma­runti si indeosebi meseriasii obisnuiau sa o sustina printr-o cingatoare, prin care o strangeau in jurul mijlocului. Aceasta din urma era o piesa accesorie, proprie oamenilor de conditie modesta, neintrand deci in cos­tumul de oras.

Peste tunica se purta un vestmant de culoare inchisa, numit de ro­mani paenula, iar de greci, felon, adica o haina ce acopera peste tot. Era o haina foarte larga si fara maneci, un fel de manta sau pelerina nedesfacuta in fata, ci avand numai o deschizatura asezata in mijloc, prin care se introducea capul, ea aco­perind corpul ca o camera, pana la genunchi si deci mai jos decat mainile. Pentru a se putea servi de maini, cel ce o purta trebuia sa-i ridice poalele sau marginile pe brate. Primitiv, felonul era o haina intrebuintata universal, s-ar putea spune, mai ales in calatorii, ca aparare impotriva vremii urate. Acesta era vestmantul, pe care il lasase Sfantul Ap. Pavel la Carp, in Treia si cerea sa i-l aduca Timotei (II Timot. IV, 13). Spre finele veacului al IV-lea, felonul a devenit haina zilnica a senatorilor, deci a societatii bune.
Atentiunea asupra rangului persoanelor oficiale era atrasa prin pur­tarea unui fel de esarfe lungi, numita pallium. De fapt, acesta nu era un vestmant, ci o insigna in culori vii, asezata vizibil peste paenula ori chiar peste tunica. Precum se vede pe unele monumente reprezentand pe consuli in imprejurari solemne, un capat al acestei esarfe atarna in fata, de la umarul stang pana aproape de picioare, iar celalalt capat venea prin spate pe sub bratul drept, ajungand in diagonala peste piept pana la umarul stang si, intorcandu-se pe dupa gat, e trecut din nou pe sub bratul drept, ajungandu-i capatul in mana stanga. In alte monumente, capatul din fata atarna de la umarul drept in jos.

Prin adaptari si transformari in spiritul si dupa cerintele cultului crestin, aplicate acestor vestminte si insigne, unora mai mult, altora mai putin, Biserica a ajuns sa realizeze, in cursul timpului, tipul special al vestmintelor sale liturgice, inspirandu-se cate odata si de formele costu­mului sacerdotal din Vechiul Testament. Aceasta origine a odajdiilor bise­ricesti nu va fi greu de recunoscut cand ne vom ocupa de fiecare din ele.

In Biserica rasariteana, instituirea unor vestminte liturgice a avut loc cu mult mai inainte decat in Apus. Izolat, numele lor apare intamplator in scrierile bisericesti incepand, precum vom vedea, inca din veacul al IV-lea. Principalele vestminte ale costumului sacerdotal se gasesc enu­merate laolalta pentru prima data in comentarul liturgic atribuit Sfantului Gherman, arhiepiscopul Constantinopolului (+ 733). In numarul lor complet de astazi, adica impreuna cu cele care pot fi numite nu vestminte propriu zis ci insigne, sunt mentionate si in parte descrise in veacul al XV-lea de Simion, arhiepiscopul Tesalonicului.

Nici o scriere nu ne informeaza asupra formelor initiale luate de vestmintele sacerdotale crestine. In tot cazul, destinatia liturgica a vechilor vestminte primite de Biserica din uzul vietii civile si imprima­rea unui caracter sacru se va fi realizat, de sigur, in primul rand prin marcarea lor cu semnul crucii aplicat in broderie sau galon, cum a ramas obiceiul pana astazi. Pe de alta parte, ele erau sustrase domeniului profan prin rugaciuni speciale de binecuvantare, mai inainte de a fi puse in ser­viciul cultului divin, practica ce se constata generala in secolul al IX-lea.

In conexiune cu actiunea liturgica era totodeodata inevitabila atri­buirea unor semnificatii simbolice acestor vestminte. In erminiile litur­gice si la diferiti exegeti, acest simbolism apare uneori mai mult tipico-dogmatic, in sensul ca pretutindeni vrea sa se inteleaga demnitatea divino-umana, sfintenia si slava lui Hristos insusi, adevaratul Mijlocitor. Alte­ori, avand un caracter dogmatico-reprezentativ, se staruie ca, prin vest­mintele, pe care le poarta preotul la slujba divina, trebuie sa se inteleaga Patima lui Hristos, care se actualizeaza mistic prin fiecare Liturghie. O a treia directiune, ce se poate numi morala, considera ca prin fiecare din vestmintele liturgice se simbolizeaza virtutile, pe care trebuie sa le poseada liturghisitorii, ca reprezentanti ai lui Hristos, avand sa faca dovada acestora printr-o viata de jertfa bineplacuta lui Dumnezeu.

Vestmintele liturgice si ritualul imbracarii lor

Caracterul sacru al vestmintelor sacerdotale a fost subliniat, pe de alta parte, prin insti­tuirea unui ritual al investmantarii, constand indeosebi din recitarea unor rugaciuni alese din textele cartilor Vechiului Testament si mai cu seama din psalmi, in concordanta cu simbolismul fiecarui vestmant. Este pro­babil ca un astfel de ritual a putut sa ia nastere atunci cand vestmintele liturgice au inceput sa se deosebeasca de cele civile. In codicii dina­inte de sec. al XIII-lea ai Liturghiilor bizantine si chiar in unii din acest din urma secol, odajdiile bisericesti se gasesc desemnate sub un singur nume, recitandu-se inainte de imbracarea lor o singura rugaciune, aceasta chiar nefiind una si aceeasi in toate manuscrisele. Rugaciuni aparte pentru fiecare vestmant apar abia in manuscrisele din veacul al XIII-IV-lea, fara a fi uniforme in toti codicii. Generalizarea si uniformizarea ritualului imbracarii s-a realizat prin Constitutia patriar­hului Filotei al Constantinopolului (sec. XIV).


Imbracarea diaconului. Regulile inscrise in liturghier stabilesc ca diaconul si preotul, aflandu-se in altar dupa terminarea rugaciunilor pre­gatitoare pentru intrarea in oficiu, se imbraca cu vestmintele sfinte, ce sunt randuite pentru treapta ierarhica a fiecaruia dintr-insii. Astfel, dia­conul tinand pe bratul drept stiharul, orarul si manecutele, cere mai intai binecuvantarea preotului, iar dupa ce a obtinut-o, se imbraca, incepand cu stiharul, sarutand semnul crucii de pe el si recitand din liturghier textul corespunzator acestei lucrari.

Stiharul este un vestmant cu maneci, cazand drept pana la picioare, analog poderesului lui Aaron si al fiilor sai (Esire XXX, 27). Se intelege de aci ca stiharul este unul din cele mai vechi vestminte cu intre­buintare liturgica. Precum se va vedea si din alte amanunte, el deriva fara modificari insemnate, din vechea tunica greco-romana. In literatura crestina, stiharul se gaseste menitonat de timpuriu si anume la istoricul Eusebiu, Sf. Grigore de Nazianz, Sf. Ioan Gura de Aur, Fericitul Ieronim si in Testarnentum Domini nostri Jesu Christi. Dupa unele pareri insa, nu s-ar putea sustine in chip absolut sigur ca denumirea de tunica tinea si din scrierile bisericesti dintre sec. al IV-lea si al VII-lea s-ar referi intotdeauna la vestmantul liturgic pro­priu zis, iar nu si la cel din uzul profan cateodata. Faptul insa ca stiharul se gaseste numarat intre vestmintele liturgice la ince­putul veacului al VIII-lea in comentarul lui pseudo-Gherman, dove­deste in chip categoric ca el se afla deja in intrebuintare mai veche si, deci, orice indoiala este inlaturata.

Din toate documentele, in care se gaseste mentionat, reiese ca in vechime stiharul se confectiona din panza sau tesatura alba de in. Mai tarziu s-a introdus si obiceiul stiharelor de culoare rosie, purpurie sau stacojie, dar numai pentru cele care se purtau de arhiereu, ca un semn de distinctie. Uneori, stiharele arhieresti se distingeau, ca si vechea tunica senatoriala greco-romana, prin dungarea lor de sus pana jos cu acei "clavi", adica rauri, linii sau fasii de culoare rosie-purpurie pe fond alb. De la aceste siruri sau randuri a ramas numele de stihar adica vestmant cu linii.

In evul mediu, stiharele arhieresti se impodobeau, uneori, precum mentioneaza Balsamon, cu triunghiuri ori cu cruci combi­nate din patru litere gamma de tipar. Cu vremea s-a ajuns la obiceiul din uzul de astazi ca, pentru stihare, sa se intrebuinteze ma­terii de orice culoare.
Stiharul este un vestmant comun celor trei trepte ierarhice. Cel diaconesc, fiind un vestmant exterior, se face dintr-o stofa compacta si bogat ornamentata. El cade drept iar manecile sunt deschise la capat si tivite cu galon, spre deosebire de stiharul preotesc si arhieresc, care, pur-tandu-se pe dedesubt, se face dintr-o materie mai subtire, de obicei de culoare unica si fara ornamentatii in tesatura. Si clericii inferiori, adica ipodiaconii, citetii si cantaretii hirotesiti pot sa poartd stihar in serviciu, de forma celui diaconesc.

In ceea ce priveste semnificatia simbolica a stiharului, s-ar putea spune ca la nici un alt vestmant liturgic nu si-a gasit aplicare mai mult ca aici toate cele trei directii ale ermineuticii liturgice. In general, ideea fundamentala a acestui simbolism sta in legatura cu vechea culoare alba a stiharului. Printr-o astfel, de culoare adica, el "arata dumneze­iasca stralucire, pe care preotul o slujeste credinciosilor prin Evanghelie si prin celelalte", precum si "imbracamintea cea mai curata si fara de patima a slavei lui Dumnezeu. " Aplicand aceasta idee persoanei Mantuitorului, imbracarea cu stiharul semnifica sfintenia si curatia naturii Lui umane, pe care El a luat-o prin intrupare in starea de nevinovatie in care aceasta a fost creeata la inceput de Dumnezeu. Ea aminteste lumina de la Schimbarea la Fata pe muntele Taborului, cand hainele Sale "s-au facut stralucitoare si albe precum e zapada" (Mc. IX, 3), precum si giul­giul cel curat cu care a fost infasurat Trupul Sau, cand a fost pus in mormant.

Stiharul de culoare rosie simbolizeaza sfanta Patima a Domnului, Care S-a intrupat, Si-a varsat sangele pe cruce pentru mantuirea noa­stra, ca precum si hlamida stacojie in care a fost imbracat de ostasi in batjocura (Mt. XXVII, 28). Aceeasi semnificatie o atribuie unii autori si raurilor sau fasiilor purpurii de pe stiharul arhieresc, iar uneori acestea sunt socotite ca simbol al darurilor deosebite ce-i sunt date de sus arhiereului, dar mai ales darul invataturii, care trebuie sa se reverse printr-insul spre folosul credinciosilor, ca niste "rauri de apa vie" (Ioan VII, 38). Deosebit de aceasta, liniile sau fasiile purpurii, ce alternau cu spatii albe, erau privite ca simbol al sangelui si apei care au curs din coasta Domnului. In ceea ce priveste acele trigonia, Balsamon zice ca ele inchipuiau pe Mantuitorul, Care este piatra cea din capul unghiului. Cu aplicatie la liturghisitori, care, prin insasi sarcina lor, au randuiala slujbei ingeresti, stiharul le aminteste, prin culoarea sa deschisa, des­pre imbracamintea luminata a ingerilor, care, ca si cel de la mormant, s-au aratat in vestminte stralucitoare si, ca atare, despre curatia trupului si a sufletului, cu care se cuvine sa indeplineasca dumnezeiasca slujba ; in acelasi timp, aceasta culoare este simbolul bucuriei spirituale, de care trebuie sa fie plin sufletul liturghisitorilor, pentru ca au fost chemati la o astfel de demnitate. Tocmai acest sens se gaseste indicat de rugaciunea ce se spune de liturghisitori la imbracarea stiharului : "Bucura-se-va su­fletul meu intru Domnul, ca m-a imbracat in vestmantul mantuirii si cu haina veseliei m-a acoperit; ca unui mire mi-a pus cununa si ca pe o mireasa m-a impodobit cu podoaba" (Isaia LXI, 10).

Peste stihar, diaconul pune orarul. Acesta este o fasie lunga, care se aseaza pe umarul stang si, dupa obiceiul luat de prin veacul al XVIII-lea, capatul din fata se petrece in diagonala peste piept si trecandu-l pe sub bratul drept, este adus prin spate iarasi peste umarul stang, atarnand astfel acest capat in fata, iar celalalt pe spate. Fara aceste vestminte, diaconul nu poate lua parte la savarsirea nici unui servici religios. Asupra originii filologice a denumirii, precum si cu privire la forma initiala a vestmantului din care deriva orarul, parerile sunt diferite. Por­nind de la faptul ca diaconul tine ridicat capatul din fata al orarului cu trei degete de la mana dreapta, in timpul ecteniilor, si indica cu el in alte momente ale slujbei ordinea cantarilor, lecturilor si a altor lucrari, unii conchid ca denumirea de orar provine de la verbul latin orare (a se ruga). Altii o fac sa derive de la substantivul ora, deoarece diaconul semnaleaza cu capatul orarului ora sau timpul anumitor rugaciuni sau obligatiuni religioase pentru popor, in timpul oficiului, precum si al anu­mitor lucrari pentru liturghisitori. In legatura cu aceasta ipoteza, ora­rul este pus in analogie cu acea panzatura sau batista, pe care seful sinagogii o agita de pe un loc mai ridicat, pentru a indica poporului sa ras­punda "amin" dupa lecturi. Aceasta ar fi deci originea orarului si cu acest scop ar fi fost introdus in cultul crestin.
Balsamon, in comentarul la canon. 22 Laodiceea, 88 si Matei Vlas­tare deriva denumirea de orar de la verbul vad (observ) si de la substantivul grija (atentiune), deoarece "diaconul are sar­cina sa fie atent la observarea bunei randuieli a slujbelor". Simion, arhi­episcopul Tesalonicului, crede ca termenul de orar provine de la verbele a infrumuseta, a impodobi, "intrucat diaconul se infrumuseteaza cu dansul ca si cu niste aripi si se acopera cu cucernicie si cu bunatate".

Desi aceste explicatii nu apar chiar neverosimile, ele sunt totusi uni­laterale. Mai probabila si in general admisa este ipoteza care pune la originea denumirii de orar cuvantul latin o soris, gura, fata. Orarul nu ar fi in acest caz decat o forma stilizata a vechiului orarium din costumul roman, o panzatura de in, in felul unui servet sau stergar, o batista sau o basma, ce se intrebuinta de persoanele de oarecare consideratie, pen­tru stergerea gurii si a sudorii de pe fata. Facea deci la origine serviciul de sudarium, a carui varianta era mappa sau mappula; o panzatura cu ace­easi destinatie. Orarul intrase in cele din urma in intrebuinatrea ambelor sexe, fiind purtat in jurul gatului, ca o cravata de catre barbati, iar de femei ca un fel de sal sau basma, ca protectie impotriva frigului neastep­tat si a arsitei soarelui. Sudarium si mappa (mappula) se purtau insa pe bratul stang, capetele acestei panzaturi atarnand in jos.

Dat fiind scopul acestor obiecte, intrebuintarea lor era un uz nedes­partit de functia de orator si de cea de cantaret, intrucat acestia se ser­veau de ele si in special de orar pentru a se sterge de sudoare si a-si menaja vocea. Utilitatea lor se gasea deci la locul ei si in cultul crestin, in legatura cu chemarea de slujitori si predicatori a membrilor clerului. In viata civila, ele erau acordate ca semn de distinctie unora dintre func­tionarii imperiali, ajungand cu vremea piese ale costumului de ceremonii si insigna a costumului consulilor, servind ca mijloc pentru a da unele semnale ori dispozitii. Se crede ca si Biserica, urmand acest exemplu, a introdus orarul intre vestmintele liturgice, pentru a diferentia gradele ierarhice in serviciul divin.

S-a presupus de asemenea ca romanii, cand participau la ospete ca invitati, isi aduceau fiecare cu sine mappa sau mappula, spre a le servi pen­tru sters. Imitand aceasta practica din viata casnica, primii crestini ar fi luat obiceiul sa faca la fel cand veneau la masa euharistica. De aci s-ar fi ajuns in cele din urma la instituirea orarului pentru diaconi, spre a sterge gura credinciosilor dupa Sf. impartasire.

Si astfel, sub o forma modificata si adaptata scopurilor si esteticii spe­ciale a cultului, orarium, o varianta mai practica si mai nobila a ceea ce se intrebuinta sub forma de sudarium si de mappa (mappula), catesitrele ac­cesorii ale costumului civil al persoanelor de vaza, in timpul imperiului, ajunse un vestmant liturgic. In unele texte patristice din veacul al IV-lea, al V-lea si al VII-VIII-lea ca, de exemplu, la Severian din Gabala (f c. 408), Sf. Isidor Pelusiotul (f c. 440) si pseudo-Gherman, orarul este mentionat prin termenul tesatura subtire de in. Aceasta denumire, ca si unele comparatii din aceleasi texte ne lasa sa intelegem ca orarul era de culoare alba. Astazi insa, el se face din aceeasi materie ca si stiharul.

In intrebuintarea cultului, orarul a intrat insa cu mult mai inainte in Biserica rasariteana decat in cea din Apus. La Roma, a fost consacrat ca atare abia prin veacul al noualea, al zecelea, dupa ce fusese acceptat in veacurile precedente de Bisericile din Galia si Spania, sub influenta Orientului. In Rasarit, s-ar putea spune ca orarul era un vestmant diaconal deja inainte de jumatatea veacului al patrulea, deoarece in a doua jumatate a acestui din urma veac, sinodul de la Laodiceea, prin canoa­nele 22 si 23, interzice obiceiul luat de ipodiaconi, de citeti si de psalti de a purta orarul diaconesc pe umar. Astazi, orarul este folosit si de membrii clerului inferior, dar nu pe umar, ci incins peste ambele capete incrucisate in fata, in felul in care il aseaza diaconii insisi inainte de momentul impartasirii (in timpul rugaciunii domnesti).

Semnificatia simbolica a orarului se inspira din ideea caracterului ingeresc al serviciului indeplinit de diaconi in Liturghie. Ca atare, orarul este privit ca o imagine a aripilor ingeresti. Incingerea si incrucisarea orarului in timpul rugaciunii domnesti, in vederea apropierii de Sfintele Taine, pentru impartasire, sunt privite ca un simbol, prin care diaconul "aminteste umilinta aratata de Mantuitorul, cand a spalat si a sters picioarele ucenicilor Sai". In acest caz, orarul ar simboliza stergarul cu care Mantuitorul. era incins la Cina cea de Taina, cand a spalat si a sters picioarele ucenicilor (Ioan XIII, 5). Incingand orarul, diaconul tine deci sa arate sfiala, cucernicia si imbunatatirea sufleteasca, cu care se apropie de Sf. impartasire, urmand astfel Serafimilor, care "cu doua aripi isi acopera fetele, cu doua picioarele, iar cu doua zburand, striga : "Sfant, Sfant, Sfant". De aceea, pentru a se sublinia randuiala ingerea­sca a slujbei diaconilor, se inscriau in trecut pe orarul lor cuvintele din Isaia VI, 3 : "Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot..-". Prin marcarea sau inscrierea acestui text se explica, poate, faptul ca orarul este singu­rul vestmant pentru care a ramas neinscrisa in liturghier formula de rugaciune la punerea lui. Respectand deci traditia si logica, se impune ca diaconul sa foloseasca la momentul cuvenit textul mentionat, pe care editiile liturghierului se cuvine sa-l insereze in cuprinsul lor, la capitolul pentru imbracarea sfintelor vestminte.

Investmantarea diaconului pentru slujba Liturghiei se incheie cu punerea manecutelor sau rucavitelor, dupa ce le saruta peste semnul crucii de pe ele, intai pe cea din dreapta si apoi pe cea din stanga. Manecutele sunt proprii atat preo­tului cat si arhiereului, cu deosebirea ca acestia le pun peste capatul manecilor stiharului, strangandu-le cu ele, spre a nu fi stingheriti in lucrarile sfinte, iar nu ca diaconii, peste mansetele reverendei si deci pe sub manecile stiharului. La celelalte servicii divine, manecutele nu sunt obligatorii pentru imbracamintea diaconului.

Desi liturghierul prevede si pentru diaconi recitarea rugaciunilor res­pective la punerea fiecarei manecute, totusi mentionarea manecutelor este omisa din formula prin care diaconul cere la inceput binecuvantarea preotului pentru imbracare("Binecuvanteaza, stapane, stiharul dimpreuna cu orarul"). Explicatia trebuie cautata, desigur, in faptul ca dreptul de a purta manecute fiind acordat diaconilor mai tarziu, precum vom vedea, textul liturghierului nu a fost pus la curent cu noua situatie, transmitandu-se mecanic cuprinsul manuscriselor in forma lor anterioara. Este ne­cesar, deci, ca formula de mai sus sa fie intregita cu expresia : "si cu manecutele". De altfel, se pare ca introducerea manecutelor in costumul liturgic se datoreste la origine unei concesii imperiale, care s-a extins ulterior de la arhiereu si la celelalte doua trepte ale ierarhiei bisericesti.

Mai inainte, serviciul manecutelor pentru strangerea mansetelor stihiarului preotesc si arhieresc il indeplineau, se pare, niste bentite, formand un fel de garnituri aplicate la mansetele vestmantului. Cu vremea, s-a ajuns la obiceiul practic de a se detasa aceste piese pentru a fi curatite sau pentru a fi intrebuintate la alte stihare, realizandu-se astfel forma de sine statatoare reprezentata prin manecute.

Este de observat totusi ca originea acestui articol al costumului li­turgic este mai obscura decit a celorlalte vestminte sacerdotale. Caci, fara indoiala, nu se poate admite ca manecutele ar deriva din acel stergar purtat pe mana, numit mappa ori mappula, cum presupun unii autori apuseni si chiar rasariteni, precum nici din manusile pe care le purtau imparatii, cand intrau in altar pentru a primi Sf. Euha­ristie. Cert este ca manecutele au constituit la inceput unul din arti­colele exclusiv ale costumului imparatilor bizantini. Acestia acordara si patriarhilor, ca o distinctie, dreptul de a le purta, favoare care s-a extins mai in urma si la episcopi. Membrii inaltei ierarhii le trecura mai tarziu si demnitarilor bisericesti, iar cu timpul manecutele ajunsera comune preotilor, precum si arhidiaconilor si protodiaconilor. Pana in veacul al XV-lea, diaconii inca nu ajunsesera sa se foloseasca de rucavite, caci Simion, arhiepiscopul Tesalonicului, nu le mentioneaza in scrie­rile sale decat intre vestmintele arhiereului si preotului. In el se exprima categoric chiar: "diaconul are stihar si orar". Ulterior, poate prin veacul al XVII-lea, ele s-au generalizat la toti diaconii.

Asa precum rezulta din spiritul textelor ce se recita la punerea lor (Esire XV, 6 si Ps. CXVIII, 73), manecutele simbolizeaza in general puterea intaritoare data de Dumnezeu liturghisitorilor de a savarsi toate cele ale serviciului divin. Alte ori, si in special manecutele arhie­reului si preotului, sunt privite ca imaginea legaturilor, cu care au fost stranse manile Mantuitorului atunci cand a fost dus la Caiafa si Pilat.

Investmantarea preotului. Stiharul si manecutele sunt, precum s-a spus, comune costumului liturgic al tuturor celor trei trepte ierarhice. In loc de orar, preotul si arhiereul pun epitrahilul, adica un vestmant pus pe dupa gat sau imprejurul grumazului.

De fapt, epitrahilul este un orar pus pe dupa gat, ambele capete atarnand egal in fata, peste umeri, unite fiind din distanta in distanta prin niste butoni sau altfel, ca in trecut si cum se vede uneori chiar astazi; de cele mai multe ori, ambele laturi sunt cusute sau unite una langa alta sau formeaza o singura bucata cu o deschizatura in partea de sus, spre a putea fi introdus pe dupa gat. In timpurile mai noi s-a gene­ralizat insa obiceiul ca epitrahilul sa fie croit dintr-o singura bucata de stofa pretioasa, de acelasi fel cu felonul si manecutele, garnisindu-se pe toate laturile cu galon, iar in partea de jos cu doua randuri de franjuri de fir, dintre care unul ceva mai sus si anume sub semnul unei cruci mari cu piedestal, aplicata tot din galon de fir. Culoarea epitrahilului a fost in vechime si chiar catre finele evului mediu, alba, ea a tuturor vestmintelor sacerdotale in general, iar dupa aceea, pana astazi, s-a con­fectionat din stofe de culori si desene diferite.

Din cele de mai sus se intelege usor ca originea epitrahilului este aceeasi ca si a orarului. Prima mentiune scrisa despre el o face pseudo-Gherman, la inceputul veacului al VIII-lea. Schimbarea orarului in epitrahil la preot si arhiereu, prin trecerea lui si peste umarul drept, spre a-l purta astfel pe dupa gat, iar nu numai pe umarul stang ca dia­conul, este marcarea puterii in plus, acordata prin hirotonie ultimelor doua trepte ierarhice, de a savarsi Sfintele Taine si celelalte ierurgii. Transformarea orarului in epitrahil mai indica pentru preot si faptul ca el nu este scutit cu desavarsire de darul servirii, care este in principiu al diaconului, deoarece in lipsa acestuia va avea de indeplinit si obliga­tiile diaconiei.

Epitrahilul este un vestmant liturgic absolut indispensabil preotului-si arhiereului la orice serviciu religios, oricat de mic. La unele din aces­tea, preotul il insoteste si de felon, iar arhiereul de omofor, asa precum este stabilita randuiala bisericeasca pentru fiecare, in evhologhiu. Obliga­tivitatea purtarii epitrahilului la orice serviciu sau molifta este atat de stricta, incat Simion, arhiepiscopul Tesalonicului, recomanda ca, in im­prejurari de forta majora, cand nu s-ar gasi un epitrahil la indemana, sa se puna in chip de epitrahil braul, o alta panzatura sau chiar o bucata de funie, dupa ce au fost binecuvantate in scopul acestei intrebuintari, iar dupa aceea sa fie pastrate intr-un loc deosebit sau folosite in scopuri sfinte. In practica manastireasca insa, s-a luat obiceiul ca la ruga­ciunile miezonopticii, care se fac in tinda bisericii, precum si la slujba ceasurilor si a pavecernitei, sa nu se puna epitrahil.

Simbolismul epitrahilului urmeaza directiile indicate de Gherman, patriarhul Constantinopolului, si de Simion, arhiepiscopul Tesalonicului. Pornind pe de o parte de la faptul ca epitrahilul este purtat pe dupa grumaz, i se atribuie semnificatia jugului (sarcinii) cel bun al preotiei lui Hristos, insemnand anume ca preotul sa indeplineasca cu smerenie si cu cucernicie sarcinile preotiei, supunandu-se Mantuitorului, intrucat preotul savarseste Sfintele Taine in numele lui Hristos, ca impreuna-lucrator al Lui, Care este izvorul Tainelor. Un alt aspect al acestui simbolism il aflam la Sfantul Gherman al Constantinopolului, dupa care "epitrahilul insemneaza streangul cu care Hristos, fiind legat de gat din ordinul arhiereului, era tras inainte pe cand mergea la Patima. Par­tea dreapta a epitrahilului inchipuieste trestia, pe care I-au dat-o lui Hristos in mana dreapta, batandu-si joc de El, iar partea stanga insem­neaza purtarea crucii pe umerii Sai".In sfarsit, sensul cel mai cores­punzator deriva din insasi intrebuintarea epitrahilului si anume ca el simbolizeaza harul coborat de sus asupra preotului si puterea dobandita astfel de a-l comunica credinciosilor prin Sfintele Taine si alte ierurgii, de unde a si intrat in practica obiceiul de a-l pune pe capul crestinilor la anumite servicii, asa precum odinioara Sfintii Apostoli isi puneau mainile pe capetele lor. Acest sens este, de altfel, in concordanta cu rugaciu­nea ce se rosteste de preot si de arhiereu la punerea epitrahilului : "Binecuvantat este Dumnezeu Cel ce varsa harul Sau peste preotii Sai, ca mirul pe cap, ce se coboara pe barba, pe barba lui Aaron, ce se pogoara pe marginea vestmintelor lui" (Ps. CXXXII, 2-3).

Dupa unele interpretari, franjurile care garnisesc partea de jos a epitrahilului, ca anexe la ultimele doua galoane transversale, ar inchipui sufletele credinciosilor, a caror mantuire este lasata in raspunderea preo­tilor. Asa precum face la imbracarea oricaruia din celelalte vestminte litur­gice, preotul si arhiereul binecuvanteaza epitrahilul, sarutand apoi semnul crucii din partea lui de sus, mai inainte de a-l aseza pe dupa grumaz, cu recitarea rugaciunii respective din liturghier.

Binecuvantand apoi si sarutand braul sau cingatoarea, care este o fisie sau un cordon ingust, preotul si episcopul isi fixeaza cu el stiharulsi epitrahilul, in jurul mijlocului. De obicei, capetele braului se termina cu niste sireturi pentru a se incheia la spate. In acest caz, pe partea din fata braul are aplicata o cruce din galon ori broderie. Pana nu de mult, se practica si forma de brau cu capete ce se incheiau in fata printr-o pafta. La inceput, braul era, desigur, de culoare alba, ca toate celelalte vestminte, iar in veacurile din urma el se face din aceeasi stofa si in aceeasi culoare cu felonul, epitrahilul si manecutele.

Desi cingatoarea nu intra in numarul vestmintelor din tinuta de oras a lumii greco-romane, totusi, in viata obisnuita, ea se intrebuinta in toate partile in care se purtau haine lungi si largi. Folosirea braului a izvorat, cu alte cuvinte, din necesitatea practica de a se asigura prin el comoditatea in miscari, in cursul lucrarilor. Este firesc, deci, ca cinga­toarea sa fie tot atat de veche intre vestmintele liturgice ca si stiharul, de care se gaseste legata la originea ei. Nu este, prin urmare, cazul sa se creada neaparat ca braul a intrat in randul vestmintelor sacerdotale crestine direct din Vechiul Testament, unde era purtat de preoti si arhierei; ca distinctie, la acestia din urma era lucrat din aceeasi stofa ca si efodul, adica in fire de aur si matase de diferite culori (Exod XXVIII, 6, 8, 39 si 40).

In cursul istoriei, braul se gaseste mentionat de mai multe ori, dar inainte de veacul al IX-lea aceste date se refera atat la cingatoarea din costumul profan sau zilnic cat si la cea din costumul monahilor, asa precum se constata in regulile lui Ioan Casian si in cele alte Sfantului Benedict. Intre vestmintele liturgice, braul este citat pentru prima data in comentariul patriarhului constantinopolitan Gherman.

Pe temeiul functiei de sustinere, pe care o indeplineste in general braul sau cingatoarea, acesta a capatat in erminia liturgica o aplicare morala, fiind adica privit ca simbol al infranarii si stapanirii simturilor. Cu alte cuvinte, braul inchipuieste puterea data de Mntuitorul preotilor, ca sa invinga poftele trupesti, spre a sluji in stare de curatie Sf. Litur­ghie. Braul arata, zice Simion, arhiepiscopul Tesalonicului, "si lucrarea de slujire, caci cel ce slujeste se incinge" si "inchipuieste... puterea cea data preotului de la Dumnezeu peste mijlocul lui", asa precum insusi liturghisitorul marturiseste prin rugaciunea pe care o rosteste atunci cand se incinge : "Binecuvantat este Dumnezeu Cel ce ma incinge cu putere si a facut fara prihana calea mea Cel ce intocmeste picioarele mele ca ale cerbului si peste cele inalte ma pune" (Ps. XVII, 35-36).

Sf. Gherman I al Constantinopolului, pornind, desigur, de la ideea de prestanta si de cuviinta a omului incins, zice ca braul arata maretia pe care Hristos, domnind, a incins-o ca pe o putere deosebita a Dumnezeirii, ceea ce cu aplicare la preot ar insemna puterea si demnitatea slujirii primita de liturghisitori de la Mntuitorul. O astfel de interpretare se gaseste de altfel in concordanta, precum am vazut, cu textul ce se recita la punerea braului.

Dupa ce s-au incins cu braul, preotii carora li s-au acordat de chiriarhul lor ranguri onorifice (in "Biserica Ortodoxa Romana", incepand cu cel de sachelar) pentru merite deosebite pastorale, isi pun epigonatiul sau bedernita. Aceasta este o bucata rombica de stofa pretioasa, aplicata pe un carton imbracat, garnisita pe margini cu galon sau franjuri, iar in mijloc avand o cruce ori chiar o icoana brodata sau pictata. Epigonatiul se poarta in partea dreapta, atarnat cu un snur fie pe dupa gat, fie de brau, asa fel ca sa bata peste genunchi. De aci ii si vine denumirea de epigo­natiu; este numit si ipogonatiu, precum si cu termenul de origine slava bedernita sau mai exact nabedernita (peste coapsa).

Se intelege, deci, ca epigonatiul nu este propriu zis un vestmant, ci un semn distinctiv, care face parte de fapt din costumul arhieresc, fiind acordat, precum am spus, numai anumitor preoti. In ceea ce priveste originea, parerile inclina in general sa vada in epigonatiu o transformare a vechii mappa sau mappula, adica a acelei batiste, basmale sau stergar, ce se purta pe bratul stang in costumul de gala greco-roman. In tot cazul, epigonatiul apare in documentele Bi­sericii orientale, la inceput sub numele de stergar. El pare sa fi fost, deci, un stergar pe care episcopii Bisericii de Rasarit il purtau prins la brau in partea dreapta, folosindu-se de el cu ocazia spalarii picioarelor in Joia Mare, la stergerea picioarelor, in amintirea acestui act de smerenie indeplinit de Mantuitorul la ultima cina cu ucenicii Sai. Incetand cu vremea aceasta practica, panzatura respectiva s-a transformat, desigur, intr-o podoaba sau insigna decorativa a arhiereului, luand forma rombica de astazi. Denumirea de epigonatiu se intalneste mai intai in veacul al XII-lea, la canonistul Balsamon, patriarhul Antiohiei.

Bedernita a capatat, precum era si firesc, si o semnificatie simbolica, intemeiata, s-ar putea spune, pe pozitia, locul si felul in care este purtata, in rezumat, ea este privita ca un simbol de putere si de autoritate, dar indeosebi inchipuind "sabia spirituala, care este cuvantul lui Dumnezeu" (Efes. VI, 17), cu care arhiereul indeosebi si de asemenea si preotul tre­buie sa fie intr-armati pentru biruinta imparatiei lui Dumnezeu, prin adevar, blandete si dreptate. De altfel, sensul acesta este confirmat de insusi textul rugaciunii ce se recita la punerea epigonatiului: "incinge sabia ta peste coapsa ta, cu podoaba si frumusetea ta" (Ps. XLIV, 4-6).

Intr-o interpolatiune facuta dupa veacul al IX-lea in comentarul liturgic al Sf. Gherman de Constantinopol, epigonatiul este privit ca o amintire a servetului cu care Pilat si-a sters mainile, exclamand : "Nevi­novat sunt eu de sangele dreptului acestuia" (Mt. XXVII, 24). Bal­samon, si Ghenadie, fost episcop de Arges, considera ca epigona­tiul simbolizeaza fota cu care, fiind incins Mantuitorul la Cina cea de Taina, a sters picioarele ucenicilor (Ioan XIII, 4, 5). Unii liturgisti vad in acest ornament punga pentru milostenii purtata de Apostoli.

Pe deasupra tuturor celorlalte vestminte liturgice, preotul pune sfita sau felonul, adica vestmint exterior sau care se vede in intregime. El este un vestmant lung si fara maneci, ca un fel de pelerina cu o deschizatura sus si pe o mica distanta in fata, pentru a inlesni introducerea lui pe cap, cazand in spate pana sub genunchi. Pe toate marginile si transversal pe la mijloc este garnisit de jur-imprejur cu galon, iar in spate este impodobit cu o cruce tot din acesta sau poarta aplicata chiar o icoana in broderie. Nu este prea greu sa se recunoasca originea felonului sacerdotal in paenula romana sau in haina numita cu acelasi nume de felon la greci, haina obisnuita de altfel si la evrei, cu oarecare particularitati locale ca, de exemplu, impodobirea marginilor ei cu broderii. Numai ca in serviciul cultului crestin vechea paenula a devenit mai supla, mai ales prin reducerea lungimii ei in fata, spre a se lasa libertate de miscare mainilor in cursul lucrarilor slujbei.

Impreuna cu stiharul (tunica), felonul este unul din cele mai vechi vestminte liturgice, mai ales ca el facea parte din costumul clericilor in viata din afara, precum se vede din Epistola a doua catre Timotei, IV, 13 si din alte scrieri de mai tarziu. Se admite insa ca felonul a capatat o consacrare exclusiv liturgica, dupa ce Biserica a intrat in epoca de libertate.

Inca din vechimea indepartata si pana catre finele evului mediu, felo­nul, ca vestmant liturgic, a fost comun atat preotilor cat si episcopilor, mitropolitilor si chiar patriarhilor. Au intervenit totusi unele diferentieri prin elementul ornamental. Asa se pare ca, desi dintru inceput si pana spre finele evului mediu, felonul a fost alb ca, de altfel, toate vestmintele liturgice in general, totusi uzul a cunoscut si feloane de culoare rosie-purpurie. Stiut fiind ca o astfel de culoare era admisa pentru stiharul arhiereului, se poate deduce ca felonul episcopilor se facea din stofa purpurie. La o astfel de concluzie ne-ar putea duce si faptul ca in comentarul liturgic al lui pseudo-Gherman, felonul este comparat cu hlamida rosie, cu care a fost imbracat spre batjocura Mantuitorul, in timpul Pati­milor. Pe de alta parte, intr-o epoca indepartata, care nu se poate deter­mina, patriarhul se bucura de privilegiul de a purta polistavrion, adica un felon ornamentat pe tot fondul sau alb cu multe cruci negre sau chiar rosii. Mai tarziu, cand patriarhul a inceput sa poarte sacos, dreptul de a purta polistavrion a fost acordat si mitropo-litiior, dar nu si celorlalti episcopi.

Sfita fiind vestmantul cel de deasupra, care acopera aproape complet pe trei parti intreaga investmantare liturgica a preotului, da, s-ar putea spune, tonul ca aspect, indeosebi prin culoarea si calitatea materiei. In Biserica Ortodoxa, nu exista un rit strict al culorilor formulat oficial, ca in Biserica Romano-Catolica a Apusului, unde sunt admise cinci culori liturgice (alb, rosu, verde, violet si negru). Totusi, practica bisericeasca a consacrat unele uzante, care se gaseau respectate inca in prima juma­tate a veacului al XV-lea, precum ne incredinteaza scrierile arhiepisco­pului Simion al Tesalonicului. Astfel, vestmintele de culoare alba, care sunt preferate si astazi indeosebi pentru marile praznice si mai ales in timpul Cincizecimii, ca simbol al bucuriei, curatiei si luminarii ; cele pe fond rosu-stacojiu pentru zilele postului si sarbatorile martirilor, in semn de pocainta si tristete, precum si cele de culoare neagra in zilele cu Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, in Vinerea Sfintelor Patimi si la inmormantari, in semn de intristare. Este de observat insa ca, in uzul curent, culorile liturgice au ramas indiferente, mai ales pentru sar­batorile, la care era obisnuita culoarea alba. Este totusi o datorie sa se reintre in cadrul vechei traditii, folosindu-se la marile praznice si chiar duminica, vestminte daca nu chiar albe, apoi cel putin apropiate de aceasta nuanta, observandu-se cu strictete ca din tesatura lor sa nu lipseasca motive ornamentale cu caracter religios, ca de exemeplu : cruci, ingeri etc.

Simbolismul felonului isi ia de fapt motivele sale de la culoarea si forma vestmantului. Albul fiind icoana luminii slavei dumnezeiesti, felonul a capatat semnificatia curatiei, sfinteniei si bucuriei, cu care se cuvine sa fie impodobiti sufleteste preotii, cand vin sa slujeasca Sf. Liturghie. Rosul fiind culoarea sangelui, face ca feloanele purpurii sa aminteasca Patimile Mantuitorului si in special hlamida cu care a fost imbracat in batjocura de soldati, in curtea lui Pilat (Mt. XXVII, 28 ; Mc. XV, 1? Le. XXIII, 11). Crucile polistavrionului mana de asemenea gandul la Sfii­tele Patimi, vrand sa arate ca liturghisitorii urmeaza Aceluia Care, prin cruce, a satisfacut dreptatea vesnica, izbavind astfel pe oameni de-pacat, de blestem si de osanda. Acest sens vine la expresie in rugaciunea ce se recita la imbracarea felonului : "Preotii Tai, Doamne, se vor imbraca intru dreptate, iar cuviosii Tai cu bucurie se vor bucura" (Ps. CXXXI, 9). Pe de alta parte, prin faptul ca felonul acopera cea mai mare parte a corpului, este privit si ca simbol ai purtarii de grija si a puterii dumne­zeiesti pazitoare pentru liturghisitori.

Preotii, care au rangul de iconom-stavrofor, isi pun dupa aceea pe dupa gat, asa fel ca sa atarne pe piept, crucea, care este o insigna sfanta, adica un semn de distinctie acordat de episcop pentru vrednicia lor. Crucea pectorala este de fapt o concesie episcopala, deoarece purtarea ei constituie in chip obisnuit un privilegiu al arhiereului.

Imbracarea preotului pentru Sf. Liturghie se incheie propriu vorbind prin punerea felonului. Investmantat in haine sfinte, destinate exclusiv serviciului cultului, preotul se gaseste astfel scos din treburile vietii pro­fane. Simion, arhiepiscopul Tesalonicului, zice ca imbracarea arhiereului in sfintele vestminte insemneaza sfanta intrupare a Mantuitorului si pe drept cuvant se poate spune acelasi lucru si in legatura cu preotul, ca savarsitor al Sfintei Liturghii. El trebuie sa indeplineasca acum, si cu puterea Mantuitorului, toate cele ce sunt prescrise pentru aducerea Sfintei Jertfe euharistice si pentru sfintirea credinciosilor. Prin urmare, el trebuie sa se faca una cu Hristos, conformandu-si vointa si toate dispozitiile sufle­testi cu ale Mantuitorului. La ce inaltime si in ce atmosfera spirituala se cuvine sa se simta transportat, deci, liturghisitorul, incepand din aceasta clipa, ce simt de demnitate trebuie sa-l infioare avand sa indeplineasca o sarcina cereasca! Cand isi ridica cu mainile partea din fata a felonului in timpul sfintelor lucrari ale slujbei, aceasta trebuie sa-i dea senzatia ridicarii unor aripi, zicea Simion al Tesalonicului, facandu-l sa incerce fiorii unei lucrari cu adevarat ingeresti. Slujba Sfintei Liturghii este de fapt o treaba de ingeri, precum remarca pseudo-Gherman. "Preotii, imitand Puterile serafice - zicea el - sunt acoperiti cu haine in forma de aripi si cantand cu cele doua aripi ale buzelor si purtand dumnezeiescul si spiritualul carbune, pe Hristos, Il duc in vazul tuturor pe jertfelnic cu clestele mainii. Ierodiaconii, dupa imaginea Puterilor ingeresti, merg inainte cu aripile subtiri ale orarelor inguste, ca duhuri slujitoare trimise spre servire". De nimic sa nu se lase, deci, smuls liturghisitorul, din atmosfera si preocuparile dumnezeiescului sau oficiu, ca nu cumva sa-l profaneze printr-o comportare banala, indiferenta sau fatarnica. "Nu te uita incoace si incolo in acest timp si nu te grabi scurtand rugaciunile", sfatuia Sf. Vasile cel Mare ; "nu cauta spre nimeni, ci fie-ti mintea la imparatul Cel ce-ti este dinainte si spre Puterile ingeresti, care stau im­prejurul Lui, si nu te fatarnici; ...fa-te vrednic de sfintele canoane si savarseste Liturghia dupa randuiala lor".

Cuvintele profetului Ieremia : "Blestemat (sa fie) acela care face lucrurile Domnului cu nebagare de seam" (XLVIII, 10) sunt un avertisment ca sfanta slujba trebuie indeplinita cat mai desavarsit posibil, atat prin sinceritatea si curatia launtrica, pre­cum si prin cucernicia si pietatea din tinuta exterioara. Pentru aceleasi motive, nu mai putin "si vestmintele cele de pe dansul i se cade a le avea curate si intregi, caci de vor ii patate foarte si rupte si va indrazni preotul a sluji cu ele, va gresi de moarte, deoarece inaintea lui Hristos-Dumnezeu, Cel ce este cu adevarat in Sfintele Sale Taine, se arata cu nebagare de seama. De aceea, slujitorii celor sfinte sunt datori sa staruiasca in tot chipul ca vestmintele cele sfintite, chiar cand vor fi din materii simple, sa fie insa cuviincioase si curate".

Parintele Petre Vintilescu

 

09 Iulie 2012

Vizualizari: 5158

Voteaza:

Originea si simbolismul vestmintelor liturgice 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE