Pe drumul catre Betania si Ierusalim

Pe drumul catre Betania si Ierusalim Mareste imaginea.

A sasea si cea din urma saptamana a Postului este numita "Saptamana Stalparilor". In timpul celor sase zile care premerg Sambetei lui Lazar si Duminicii Stalparilor (Floriilor - n.tr.), slujbele Bisericii ne indeamna sa fim urmaritorii lui Hristos, dupa cum intai El insusi ne vesteste moartea prietenului Sau iar apoi incepe calatoria Sa catre Betania si Ierusalim. Tema si tonul saptamanii sunt date Duminica seara, la Vecernie: "Incepand cu dragoste a sasea saptamana a cinstitului post, sa aducem credinciosilor cantare inaintea praznuirii stalpilor Domnului Celui ce vine in slava cu puterea dumnezeirii in Ierusalim, ca sa omoare moartea."

Centrul atentiei este Lazar, boala sa, moartea sa, mahnirea rudeniilor sale si raspunsul lui Hristos la toate acestea. Astfel, Lunea auzim: "Astazi, umbland Hristos pe langa Iordan, I S-a aratat boala lui Lazar..." Martea: "Ieri si astazi a fost boala lui Lazar..." Miercurea: "Astazi Lazar murind se ingroapa si-l jelesc surorile..." Joi: "Doua zile are astazi Lazar cel mort. In cele din urma, Vinerea: "in ziua de maine Domnul vine sa ridice pe fratele cel mort (al Martei si al Mariei)."

Intreaga saptamana este astfel petrecuta in contemplatia duhovniceasca asupra viitoarei intalniri dintre Hristos si moarte - intai in persoana prietenului Sau, apoi in insasi moartea lui Hristos. Este apropierea acelui "ceas al lui Hristos" despre care El a vorbit adesea si spre care a fost orientata intreaga sa slujire pamanteasca. Atunci trebuie sa ne intrebam: Care este locul si intelesul acestei contemplatii in slujbele Postului? Care este legatura acesteia cu nevointele noastre din timpul Postului?

Aceste intrebari presupun o alta, cu care trebuie, pe scurt, sa ne ocupam acum. La pomenirea diferitelor evenimente din viata lui Hristos foarte des, daca nu cumva intotdeauna, Biserica transpune trecutul in prezent. Astfel, in ziua Nasterii Domnului cantam: "Fecioara astazi pe Cel mai presus de fiinta naste..."; in Vinerea Patimilor: "Astazi sta inaintea lui Pilat..."; in Duminica Floriilor (Stalparilor): "Astazi vine la Ierusalim..." intrebarea
este: care este intelesul acestei transpuneri, semnificatia acestui astazi liturgic?

O covarsitoare majoritate a credinciosilor inteleg, probabil, ca este vorba de o metafora retorica, o poetica "figura de stil in vorbire". Modul nostru modern de abordare a cultului este fie rational fie sentimental. Abordarea rationala consta in reducerea praznuirii liturgice la idei. Este inradacinata in aceasta teologie "occidentalizata" care s-a dezvoltat in Rasaritul ortodox dupa sfarsitul perioadei patristice si pentru care cultul este in cel mai fericit caz o zona palpabila pentru definitii si afirmatii pur intelectuale.

Ceea ce in cult nu poate fi redus la un adevar intelectual este etichetat drept "poezie" - adica ceva ce nu trebuie luat foarte in serios. Si chiar daca este evident ca evenimentul praznuit de catre Biserica apartine trecutului, liturgicului astazi nu i se da nici un inteles serios. Cat despre abordarea sentimentala, ea este rezultatul unei pietati individualiste si egocentriste, care este din mai multe puncte de vedere corespondentul teologiei intelectuale. Pentru acest fel de pietate, cultul reprezinta inainte de orice altceva un cadru util pentru rugaciunea particulara, un fundal inspirator, al carui scop este de a ne "incalzi" inima si de a o intoarce catre Dumnezeu. Continutul si intelesul slujbelor, al textelor, al randuielilor si actelor liturgice este aici de o importanta secundara; sunt de folos si suficiente atata vreme cat ma indeamna sa ma rog. Si astfel liturgicul astazi este dizolvat aici, ca de altfel si toate celelalte texte liturgice, intr-un soi de "rugaciune" nediferentiata din punct de vedere al devotiunii si al inspiratiei.

Datorita lungii polarizari in mentalitatea Bisericii noastre dintre aceste doua moduri de abordare, este foarte dificil astazi sa aratam ca adevaratul cult al Bisericii nu poate fi redus nici la "idei", nici la "rugaciune". Nu putem praznui idei! Cat despre rugaciunea particulara, nu sta scris in Evanghelie ca atunci cand vrem sa ne rugam sa inchidem usa camarii noastre si sa intram acolo intr-o comuniune harica personala cu Dumnezeu (Matei, VI, 6)? Adevarata praznuire implica atat un eveniment cat si reactia sociala sau obsteasca la acesta.

O praznuire este posibilaI numai cand oamenii se aduna laolalta si, depasind separarea siI izolarea lor obisnuita unul fata de altul, reactioneaza impreuna cu un trup, intocmai ca o persoana in fata unui eveniment (de exemplu: venirea primaverii, o casatorie, o inmormantare, o biruinta etc). Iar miracolul natural al intregii praznuiri este exact acela ca depaseste, chiar daca numai pentru o vreme, nivelul ideilor si pe acela al individualismului. Unul se pierde cu adevarat in praznuire, iar altul ii gaseste pe ceilalti intr-un fel unic. Dar care este atunci astazi intelesul liturgicului prin care Biserica isi incepe toate praznuirile sale? Cu ce inteles intamplari ale trecutului sunt praznuite astazi?

Se poate spune fara exagerare ca intreaga viata a Bisericii este o continua comemorare si aducere aminte. La sfarsitul fiecarei slujbe ne referim la sfintii "a caror pomenire o savarsim", dar inainte de toate pomenirile, Biserica este aducerea aminte de Hristos. Dintr-un punct de vedere cat se poate de firesc memoria este o facultate ambigua. Astfel, sa ne aducem aminte de cineva pe care il iubim si pe care l-am pierdut; aceasta semnifica doua lucruri. Pe de o parte, memoria este mai mult decat simpla cunoastere a trecutului. Cand imi amintesc de raposatul meu tata, il vad; el este prezent in memoria mea nu ca un rezumat a tot ceea ce stiu despre el, ci asa cum l-am cunoscut in intreaga sa realitate vie. Totusi, pe de o alta parte, tocmai aceasta prezenta ma determina sa simt acut faptul ca el nu mai este aici, ca niciodata in aceasta lume si in aceasta viata nu-i voi mai atinge mana pe care atat de viu o pastrez in amintire. Memoria este astfel cea mai minunata, dar in acelasi timp si cea mai dramatica facultate umana, pentru ca nimic nu descopera mai bine natura cazuta a vietii noastre, imposibilitatea omului de a pastra, de a poseda cu adevarat ceva in aceasta lume.

Memoria ne descopera faptul ca "timpul si moartea stapanesc pe pamant". Dar, tocmai din pricina acestei functii umane unice a memoriei, crestinismul este axat pe ea, pentru ca ea consta mai intai in amintirea unui Om, a unui Eveniment, a unei Nopti, in adancul si intunericul despre care ni s-a spus: "... faceti aceasta spre pomenirea Mea". Si, iata, minunea se implineste! II pomenim si El este aici - nu ca o icoana nostalgica a trecutului, nu ca un trist "niciodata mai mult", ci cu o asa puternica prezenta incat Biserica poate repeta la nesfarsit ceea ce apostolii au rostit dupa intalnirea pe drumul spre Emaus: "Oare nu ardea in noi inima noastra? (Luca, XXIV, 32.)

Memoria naturala este intai de toate o "prezenta a absentei", astfel incat, in masura in care cel pe care ni-l amintim este prezent, cu atat este mai acuta durerea absentei sale. Dar in Hristos, memoria a devenit din nou puterea de a umple timpul intrerupt de pacat si moarte, de ura si uitare. Aceasta memorie, ca putere peste timp, si frangerea lui reprezinta tocmai ceea ce se afla in centrul praznuirii liturgice, a liturgicului astazi. Sa fim siguri, Fecioara nu naste astazi, ca "stare de fapt" nimeni nu sta in fata lui Pilat, iar ca fapte, aceste evenimente apartin trecutului. Dar astazi nu putem aminti aceste fapte, iar Biserica este mai intai de toate darul si puterea acelei amintiri care transforma faptele trecutului in evenimente vesnic pline de inteles.

Praznuirea liturgica este astfel o re-intrare a Bisericii in eveniment, iar aceasta nu inseamna pur si simplu "ideea" acestuia, ci este bucuria sau tristetea lui, realitatea vie si concreta a sa. Una este sa stim ca prin strigarea "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit!" Hristos cel rastignit isi manifesta "chenoza" si smerenia Sa. Cu totul altceva este sa praznuim acest eveniment in fiecare an, in acea Vinere unica, cand, fara sa-l "rationalizam", stim cu toata convingerea ca aceste cuvinte, fiind oferite o data, raman etern reale, astfel incat nici o biruinta, nici o slava, nici o "sinteza" nu pot sa le stearga vreodata. Una este sa explicam faptul ca invierea lui Lazar era spre "incredintarea invierii cea de obste" (troparul zilei), cu totul altceva este sa praznuim aceasta intalnire de lenta apropiere dintre viata si moarte, sa devenim parte a acesteia, sa vedem cu ochii nostri si sa simtim cu intreaga noastra fiinta cele ce implica cuvintele Sfantului Apostol Ioan: "... a suspinat cu duhul si S-a tulburat intru Sine... si a lacrimat" (Ioan, XI, 31 -35). Pentru noi si cu noi toti acestea se savarsesc astazi.

Noi nu am fost acolo, in Betania, la mormant cu surorile lui Lazar. Despre aceasta cunoastem numai din Sfanta Evanghelie. Praznuirea acestui astazi al Bisericii este vremea cand un fapt istoric devine eveniment pentru noi, pentru mine, o putere in viata mea, o aducere aminte, o bucurie. Teologia nu poate patrunde dincolo de "idee". Iar din punctul de vedere al ideii, avem nevoie de aceste cinci lungi zile, cand este asa de simplu doar sa marturisim, "sa incredintam invierea cea de obste"? Dar toata problema este ca in sine si prin sine fraza nu incredinteaza nimic. Adevarata incredintare vine din praznuire si exact din aceste cinci zile in care marturisim inceputul acestei lupte decisive dintre viata si moarte si incepem, nu asa de mult, sa intelegem cat sa-L marturisim pe Hristos, Cel ce va calca cu moartea pe moarte.

Invierea lui Lazar, minunata praznuire a acelei Sambete unice, se afla spre sfarsitul Postului Mare. in Vinerea de dinainte cantam: "Savarsind patruzeci de zile cele de suflet folositoare...", iar in termeni liturgici, Sambata lui Lazar si Duminica Stalparilor (a Floriilor) sunt "inceputul Crucii". Dar ultima saptamana a Postului Mare, care este o continua inainte-praznuire a acestor zile, este revelarea ultima a intelesului Postului. La inceputul acestei lucrari am spus ca Postul este pregatirea pentru Paste; totusi, in realitate, in practica uzuala care a devenit intre timp traditionala, aceasta pregatire ramane abstracta si individuala; Postul si Pastele sunt alaturate, insa fara o intelegere reala a legaturii si interdependentei lor.

Chiar si atunci cand Postul nu este inteles ca perioada de savarsire a Spovedaniei si a impartasaniei anuale, este de obicei inteles ca un efort individual si astfel ramane egocentric. Altfel spus, ceea ce in mod practic este absent din experienta Postului este ca acel efort fizic si duhovnicesc tinteste participarea noastra la acel astazi al invierii lui Hristos, si nu o moralitate abstracta, nu un progres moral, nu o mai mare paza a patimilor, nici macar o imbunatatire personala, ci impartasirea de acel astazi fundamental al lui Hristos. Spiritualitatea crestina care nu aspira la aceasta este in pericol de a deveni pseudo-crestina, pentru, ca in ultima instanta, aceasta este motivata prin "sine" si nu prin Hristos. Pericolul ce exista aici este ca o data ce camara sufletului este curatita si eliberata de diavolul care locuia intr-insa ea ramane goala, iar diavolul se reintoarce" si ia cu el alte sapte duhuri mai rele decat el si, intrand, locuieste acolo; si se fac cele de pe urma mai rele decat cele dintai." (Luca, XI, 26). In aceasta lume orice - chiar si "spiritualitatea" - poate fi demonic.

Asadar este foarte important sa redescoperim intelesul si ritmul Postului ca adevarata pregatire pentru marele astazi al Pastelui. Am vazut pana acum ca Postul are doua parti. inaintea Duminicii Sfintei Cruci, Biserica ne indeamna sa ne concentram asupra noastra, sa luptam impotriva carnii si a placerilor, a raului si a tuturor celorlalte pacate. Dar chiar si atunci cand implinim acestea, suntem permanent indemnati sa privim inainte, sa masuram si sa motivam efortul nostru prin "ceva mai bun" pregatit pentru noi. Apoi, din Duminica Sfintei Cruci, taina suferintei lui Hristos, a Crucii si a Mortii Sale, sunt acelea ce devin centrul slujbelor Postului. Devin "urcusul spre Ierusalim".

In cele din urma, de-a lungul acestei ultime saptamani de pregatire incepe praznuirea tainei. Nevointa postului ne-a facut capabili sa dam la o parte tot ceea ce de obicei si statornic ascunde obiectul central al credintei, al nadejdii si al bucuriei noastre. Timpul insusi, ca sa zicem asa, se apropie de un sfarsit. El este masurat acum nu prin preocuparile si grijile noastre uzuale, ci de ceea ce are loc in drumul spre Betania, si mai departe, la Ierusalim. Iar, o data in plus, toate acestea nu sunt retorice.

Pentru oricine care a gustat din viata liturgica adevarata - fie aceasta numai o data si fie chiar imperfect - este aproape de la sine inteles ca din momentul in care auzim: "Bucura-te Betanie, casa a lui Lazar!..." iar apoi: "... maine Hristos vine..." lumea exterioara devine usor ireala, iar unii aproape ca sufera cand intra intr-un contact zilnic si necesar cu aceasta (cu lumea exterioara - n.tr.) "Realitatea" este aceea care se desfasoara in Biserica, in acea praznuire care, zi dupa zi, ne face sa realizam ce inseamna sa astepti si de ce crestinismul este, mai presus de orice, asteptare si pregatire. Astfel, atunci cand acea seara de Vineri se apropie si cantam "savarsind cele patruzeci de zile cele de suflet folositoare..." nu am implinit doar o "obligatie" crestineasca anuala, suntem pregatiti sa ne impropriem cuvintele pe care le vom canta ziua urmatoare: "Prin Lazar te prada Hristos pe tine, moarte, dar unde-ti este biruinta, iadule?"

Parintele Alexander Schmemann
Postul Mare, Editura Sophia

Cumpara cartea "Postul Mare"

24 Aprilie 2016

Vizualizari: 4821

Voteaza:

Pe drumul catre Betania si Ierusalim 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE