Ce fel de carte este Apocalipsa

Ce fel de carte este Apocalipsa Mareste imaginea.

Ultima carte a Noului Testament se numeste "apocalipsa" (1, 1). Aceasta nu inseanma numai ca respectiva carte descopera ceva secret, ca scoate la lumina ceva ce este ascuns. Denumirea in sine arata cititorilor ca aceasta carte apartine unui gen literar sau unei categorii de carti aparte, pe care contemporanii Sfantului Ioan Evanghelistul le numeau "apocalipse" - produse ale literaturii apocaliptice iudaice.

Care este marea taina pe care aceste carti o descopera? Este mai ales timpul, deci cand, si imprejurarile, deci cum, Dumnezeu, dupa ce a lasat lumea sa fie supusa diferitelor imperii militare (persi, greci, romani), va instaura definitiv stapanirea si Imparatia Sa in lume si in istorie, spre usurarea si bucuria" celor drepti", conform fagaduintelor si profetiilor din Vechiul Testament. Inainte de captivitatea babiloniana (586 i.Hr.), profetii israelitilor accentuau tot mai mult faptul ca in testamentul lui Dumnezeu cu poporul Sau, Domn si Imparat trebuie sa fie numai Dumnezeu. Dupa captivitate, care a fost interpretata ca pedeapsa deoarece poporul a nesocotit cerinta profetica de mai sus, se pregateste calea intoarcerii din exil in patrie prin mijlocirea unor fagaduinte profetice care se refereau la un nou popor sub un rege-Mesia, urmas al lui David, in jurul unui Nou Ierusalim in contextul unei innoiri a relatiei-testament cu Dumnezeu. Aceste sperante prezise de profeti nu erau insa deloc favorizate de imprejurarile istorice: poporul lui Israel nu a reusit sa se refaca; numai Templul a fost reconstruit.

Puterea deplina privind cele sfinte a revenit preotiei traditionale a Saducheilor, care concentra, rezuma religia numai la randuielile cultice, sustinand ca astfel se intareste si identitatea etnica a iudeului. In felul acesta erau aparate si interesele preotiei, din moment ce nu ezitau sa incheie orice alianta pentru pastrarea puterii. Saducheii respingeau cartile profetilor si, prin aceasta, slabeau orice speranta a poporului pentru un viitor mai bun. Dar Carturarii (din care vor iesi mai tarziu Fariseii si Rabinii), stransi in jurul Sinagogii si nu al Templului, desi nu ii respingeau pe profeti, intemeiau religia pe cartile Legii, pe Pentateuhullui Moise. In cadrul unei religii legaliste, ei dezvoltau din Lege prin intermediul interpretarilor mai ales exigentele morale si juridice, privind aspectele principale dar si cele mai mici amanunte ale vietii de fiecare zi. Tendinta acestui al doilea curent principal era una foarte religioasa. Ea presupunea insa riscul alunecarii fie spre deznadejde, fie spre ipocrizie, din cauza exigentelor prea mari, mai ales din partea poporului. Astfel a aparut o noua clasa de invatatori, care s-au angajat sa promoveze religiozitatea populara, combativitatea si speranta. Acestia au rea prins predica vechilor profeti si au adaptat-o noilor conditii istorice create in secolele imediat anterioare venirii lui Hristos in sanul iudaismului. Ei au scris "apocalipse" si de aceea in istoria biblica sunt numiti "apocaliptici".

"Apocalipticii" au dezvoltat ideea determinista conform careia idealul vechilor profeti va deveni cu necesitate realitate, in ciuda marilor imperii militare si contrar parerilor legaliste si clericaliste ale conducatorilor partidelor religioase. Experienta istorica a puterii raului, lupta impotriva conceptiilor religioase si ideologiilor potrivnice, daca nu chiar si unele influente dualiste din Orient, i-au condus pe scriitorii apocaliptici la o interpretare a profetilor care accentua acum faptul ca Imparatia lui Dunmezeu va veni o data cu distrugerea deplina si definitiva a satanei si a fortei raului. Sfarsitul acestei lumi atat de problematice si venirea unei alte lumi, a unei vieti noi, se va intampla atunci cand se vor arata semne si minuni mari din partea lui Dumnezeu si se vor izbavi numai cei care sunt scrisi in cartea vietii, cu conditia sa nu sucombe cerintelor puterilor potrivnice. De altfel, mantuirea pe care o vestesc scriitorii apocaliptici este totdeauna "aproape", bate la usa; nu mai este timp pentru discutii; acum si aici trebuie sa te hotarasti fie pentru Dumnezeu, fie pentru satana. Determinarile temporale sunt apoi interpretate corect de scriitorii apocaliptici mai noi.

Cele de mai sus reprezinta un foarte scurt rezumat asupra unei evolutii spirituale a iudaismului dupa sfarsitul captivitatii babilonice (536 i.Hr.). De prisos sa mai amintim ca exista o bibliografie imensa in jurul acestor probleme. Semnalam aici numai lucrarile urmatoare: H.H. Rowley, The Relevance of Apocalyptic, London, 1963; D.S. Russell, The Method and Message of Apocalyptic, London, 1964; E.W. Nicholson, "Apocalyptic", in lucrarea colectiva Tradition and Interpretation, Essays by Members of the Society for the Old Testament, editata de G.W. Anderson, Oxford, 1979.

Cat despre relatia dintre asteptarea sau speranta omului pe care o intalnim in literatura sofiologica si asteptarea sau speranta apocaliptica, trebuie sa mentionam ca cea dintai se referea la persoana umana luata individual, iar cea de a doua se referea la poporul lui Dumnezeu. De asemenea, trebuie sa spunem ca, desi la inceput acestea doua nu aveau nici o legatura intre ele, incepand de pe la mijlocul secolului al II-lea i.Hr. se apropie una de cealalta (vezi Psalmul 102; Tobit 13 si Sirah 36).

Cateva mostre de literatura apocaliptica, incepand cu secolul al V-lea i.Hr. si pana in secolul al II-lea i.Hr. pot fi socotite urmatoarele fragmente: Cartea Profetului Zaharia (mai ales cap. 9-14); Isaia, cap. 24-27 (Mica Apocalipsa); Daniil (in jurul anului 165 i.Hr., scrisa pentru a-i intari pe hasideenii de sub stapanirea macabeilor in lupta lor impotriva lui Antioh al IV-lea Epifaniu); I si II Enoh (prima este o alcatuire de la inceputul secolului al II-lea i.Hr. pana in secolul I i.Hr. in timp ce cea de a doua provine din secolul I d.Hr.); Inaltarea lui Moise (inainte de anul 70 d.Hr.); Apocalipsa lui Ezdra sau IV Ezdra (in jurul anului 100 d.Hr.); Apocalipsa lui Baruh (in jurul anului 100 d.Hr.). Despre toate acestea si despre alte carti sau fragmente care apartin aceluiasi gen literar vezi S. Agouridis, Apocrifele Vechiului Testament, (Text Introducere-Note), vol I, Atena, 1973, vol.II, Atena, 1985. In aceIasi volum exista si o introducere generala in literatura apocaliptica si introduceri speciale la fiecare dintre textele apocaliptice prezentate.

Dupa descoperirile de la Marea Moarta din 1947, s-a adaugat literaturii apocaliptice iudaice si textele eseniene ca Razboiul fiilor luminii impotriva fiilor intunericului. De fapt, toate textele de la Qumran ("Regulile", "Psalmii", "Comentariile", "Liturghiile" si altele) sunt imbibate de spiritul apocaliptic.

La intrebarea, "care au fost factorii principali care au adus in scena istorica literatura apocaliptica", raspunsul ar putea fi formulat pe scurt in felul urmator: Factori au fost multi, uneori foarte complicati, alteori foarte clari. Toti au condus, mai intai, la un simplu, in cadrul firesc al istoriei (fara schimbari radicale), proces eshatologic de schimbare, pe care apoi l-a transformat intr-o cumplita lupta intre Dumnezeu si satana, intre lumea cereasca si cea pamanteasca, cu un caracter mai mult dumnezeiesc, idealist, determinist, cosmic si puternic mitologic.

1. Un rol important trebuie sa fi jucat influentele dualiste ale religiei Iranului, de unde, dupa cum se stie, provin ideile despre inviere, rai si iad, factori temporali determinanti, o distanta mai mare Intre Dumnezeu si lume, intre prezent si trecut.

2. Dezvoltarea, in timpul si dupa captivitatea babilonica, in jurul Templului si al Sinagogii a religiozitatii legaliste si cultice, precum si a ideii de "curatenie" religioasa; puterea preotimii saducheilor, impreuna cu aliantele lor politice fara nici o nuanta religioasa (persii, grecii, romanii), si a Fariseismului legalist cu deja cunoscutul dispret fata de slabiciunile poporului au impins miscarea populara religioasa, prin intermediul unei noi interpretari a vechilor profeti, spre inviorarea profetismului nu prin metodele teologice clasice, ci prin intermediul viziunilor dumnezeiesti, al viselor, al calatoriilor la ceruri, in paradis sau in iad, al descoperirilor unor taine speciale prin ingerii care sunt interpreti ai semnelor dumnezeiesti. La nivelul popular, la care ne aflam acum, se schimba limbajul teologic. Va domina nu limbajul teologic analitic al erminiei textelor, ci limbajul experientei directe a extasului, al validarii mesajului prin viziuni dumnezeiesti, imagini, pilde, proverbe etc.

3. Cartea Deutero-Isaia (538 i.Hr.), descriind intoarcerea poporului in patria sa, foloseste un limbaj foarte poetic si transcendental, desi ramane intotdeauna in cadrul istoric cunoscut; orice am spune, este vorba de o intoarcere miraculoasa. Nerealizarea restaurarii etnice a poporului lui Israel, lipsa independentei nationale, pierderea oricarei sperante referitor la un regat davidic, presiunile care veneau din partea marilor puteri ale timpului si conflictele interioare dintre diferitele grupari religioase au determinat dorinta unor schimbari mai radicale, ca de exemplu in ceea ce privea" sfarsitul", supradimensionarea amestecului dumnezeirii si a transcendentului, la sfarsit, in favoarea celor drepti si asupriti.

4. Mituri primare, provenind din ritualurile orientale (in special din Babilon si Canaan), despre crearea lumii in urma unei lupte foarte grele intre un dumnezeu oarecare si fortele demonice cu forme de monstri (Marduk-Tiamat) au devenit in acea perioada model pentru un limbaj nou despre distrugerea lumii vechi si crearea unei noi lumi: astfel, plagi cumplite de dimensiuni cosmice, infricosatoare, venite asupra omenirii, cutremure, cataclisme etc. duc la "sfarsitul" lumii si al tuturor centrelor de putere; dupa care vine Imparatia lui Dunmezeu din cer, aducand, impreuna cu Invierea si Judecata, si noua comuniune a omenirii cu Dumnezeu.

In Orient, pericolul haosului initial era continuu, de aceea era nevoie de o permanenta alungare a acestuia prin intermediul ritualurilor. Atunci cand vorbim despre distrugeri de dimensiuni cosmice la sfarsit, sa ne amintim de imaginea potopului din Biblie, si vom intelege imediat procesul acesta in simplitatea lui. Poporul lui Israel a impartasit intotdeauna conceptia orientala dupa care marile evenimente cosmice de la inceput trebuie sa fie innoite prin ritual. O data cu scrierile apocaliptice se dezvolta la maximum conceptia ca lupta intre lume si haos se va repeta la sfarsitul timpurilor intre o noua creatie si starea actuala decazuta a lumii. Acest lucru trebuie foarte serios luat in seama, deoarece ne ajuta sa intelegem Apocalipsa care ne infatiseaza faza premergatoare si cea finala a crizei eshatologice care va avea dimensiuni cosmice.

5. Analiza situatiei istorice a omenirii in lumina celor de mai sus este privilegiul cititorilor Apocalipselor care sunt drepti si arata credinta fata de Durrmezeu, staruinta in lupta si rabdare in ispite; acestea constituie participarea sfintilor la razboiul eshatologic si biletul lor de intrare in viata cea noua. Autorii Apocalipselor nu sunt nici ei persoane cu o autoritate religioasa deosebita si recunoscuta. De aceea, pentru a reusi in realizarea scopului propus, folosesc asa numitul vaticinium ex eventu, adica imprumuta nume mari din istoria slavita a neamului (Enoh, Noe, Avraam, Patriarhi, Moise, Ilie, Daniil, Ezdra, Baruh etc.), si propun mesajul lor folosindu-se de prestigiul acestora, convinsi fiind ca toti acesti mari conducatori spirituali sunt in fond de acord cu cele scrise de ei.

Tema Imparatiei lui Dumnezeu este tema centrala a intregului Nou Testament. Timpul venirii imparatiei il preocupa nu numai pe Sfantul Ioan in cartea sa profetica, ci si pe ceilalti autori sfinti ai Noului Testament: vezi mai ales textele din Marcu 13 (Apocalipsa mica), 1 Tes. 4, 13 ... , II Tes. 2, 1 ... , 1 Cor. 15, 20 ... etc.

Apocalipsa se ocupa exclusiv cu aceasta tema din doua motive principale: a. la sfarsitul secolului I , Biserica traia foarte intens "intarzierea" celei de a doua veniri a Mantuitorului Hristos, cu consecinte neplacute pentru viata bisericeasca, descrise de Ioan mai ales in scrisorile catre cele sapte Biserici din Asia; b. Biserica se confrunta cu presiunea din ce in ce mai puternica fie de a accepta compromisul cultului imparatului, intr-o forma oarecare de politizare a religiozitatii, fie sa aleaga calea prigoanei si chiar cea a martiriului. Pentru aceste doua motive, in principal, Sfantul Ioan isi asuma misiunea dificila de a explica cum va fi "sfarsitul", de ce acesta intarzie si ca, de fapt, el este foarte aproape, din moment ce, daca nu a inceput deja, va incepe cat de curand.

Apocalipsa lui Ioan este scrisa pe structura (calapodul) Apocalipselor iudaice cunoscute noua. Despre continutul si caracterul crestin al sau vom vorbi in alta parte; aici ne intereseaza raportul sau cu curentul iudaic mai larg al epocii respective. Pentru Sfantul Ioan, Hristos este desigur Judecatorul dumnezeiesc si cel din urma al lumii. In acelasi timp, El este peste tot si Mielul Cel injunghiat si Cel care va aduce viata cea noua in cetatea cea noua a lui Dunmezeu. Asemenea unui conducator de osti, Mesia Iisus inspecteaza cele sapte Biserici din Asia si face ultimele recomandari, dupa care imediat lumea cereasca Il aclama, in timpul Liturghiei ceresti, ca pe Judecatorul lumii. O data cu ruperea pecetilor cartii pe care o primeste din mainile lui Dumnezeu si o data cu vestirea celor sapte trambite incepe judecata eshatologica preliminara, insotita de cutremuratoare plagi asupra pamantului si cerului, care insa nu reusesc sa determine pe nimeni la pocainta.

In continuare, se declanseaza razboiul balaurului sau al fiarei impotriva Bisericii, avand ca obiect cultul imparatului. Victimele sunt multe, dar asa cum se intampla dupa infricosatoarele plagi ale celor sapte peceti, profetul da asigurari ca numarul celor care apartin lui Dumnezeu si lui Hristos este mare.

Cea de-a treia grupare de sapte plagi din partea lui Dumnezeu sfarseste prin condanmarea si distrugerea cetatii desfranate-Babilonul, pe atunci centrul puterii si al cultului imparatului, o cetate care desfraneaza cu toti imparatii pamantului. Distrugerea desfranatei-Babilon de catre Dumnezeu este unul din principalele evenimente eshatologice pe care le descrie Apocalipsa. Dupa caderea desfranatei, in scenariul eshatologic se desfasoara imparatia de o mie de ani a lui Hristos impreuna cu martirii, apoi Invierea de obste si Judecata finala, coborarea de catre Dumnezeu din ceruri a Noului Ierusalim si impreuna-salasluirea lui Dumnezeu cu oamenii pentru totdeauna.

Aceasta foarte scurta referire la continutul Apocalipsei ne arata deja legatura acesteia cu scrierile apocaliptice iudaice. Acest lucru nu inseamna ca Ioan trimite vreodata la aceste scrieri sau ca citeaza din ele. El face referiri numai la cartile Vechiului Testament si chiar revendica aceeasi autoritate cu a acestora. Asa cum semnaleaza E. Lohse, Ioan nu citeaza din Apocalipsele iudaice, insa este legat de lumea ideilor Apocalipsei si isi trage seva din curentul foarte bogat al traditiei apocaliptice (op.cit., p.3). Fara indoiala, Ioan foloseste metoda scrierilor apocaliptice pentru a prezenta fagaduinta Vechiului Testament ca fiind adeverita. Comunitatea de la Qumran (prin metoda peser = care se traduce) foloseste vechile profetii pentru a crea conceptia despre insemnatatea evenimentelor care se legau de sfanta lor comunitate. Implinirea profetiilor in Noul Testament ("pentru ca sa se implineasca ceea ce s-a spus ... ") concentreaza mesajul Vechiului Testament in invatatura si lucrarea lui Iisus, afirmand ca fagaduinta facuta lui Israel s-a implinit in Biserica. Viziunile apocaliptice se leaga mai ales cu epoci de criza si ne ajuta sa citim istoria nu ca pe ceva intamplator, ci ca implinire a scopului dumnezeiesc referitor la generatia care incheie aventura istorica. Plecand de la sfarsit, ne duce iarasi la inceput. Si aceste viziuni constituie metode ermineutice, de intelegere a Vechiului Testament pentru Israel si pentru Biserica.

Pentru cititorul grec ortodox mai este necesara aici o nota: Vor fi surprinsi unii dintre cititori de accentul care s-a pus pe influenta literaturii iudaice apocaliptice asupra crestinismului primar si asupra Apocalipsei lui Ioan. Dorim sa subliniem insa ca nu s-au facut cercetari serioase privind aceleasi surse asupra eshatologiei bisericesti in epoca Sfintilor Parinti. Acest lucru se simte atunci cand citim unele studii foarte bune care ne stau la indemana, ca cel al lui Brian Dale, The Hope of the Early Church: it Handbook of Patristic Eschatology, Cambridge University Press, 1991. Nu s-a inteles inca destul de bine ca apocalipsele iudaice au fost folosite de crestini ca texte crestine incepand din secolul al II-lea d.Hr. si pana in Evul Mediu tarziu. O tema atat de serioasa ca cea a intarzierii Parusiei nu a fost cercetata in lucrarile patristice cu atentia care i se cuvenea.

Traditia veche bisericeasca nu este unitara si nici sigura in ceea ce priveste persoana autorului Apocalipsei. Reprezentanti ai acestei traditii vechi bisericesti si-au exprimat diferite pareri privitoare la aceasta tema, toate incarcate de un continut dogmatic. In secolul al II-lea, Alogoii (adversarii Logosului lui Ioan) atribuiau lui Cerint scrierea lucrarilor ioaneice, cu scopul de a combate tendintele spiritualiste ale Montanitilor, deci din motive dogmatice. Dar chiar si scriitorii bisericesti care atribui au Apocalipsa Apostolului Ioan, fiul lui Zevedeu, o faceau pentru ca apostolicitatea asigura atunci autenticitatea si canonicitatea cartii. Aceasta se intampla cu scriitori ca Justin Martirul si Irineu, care au activat in epoca in care a aparut montanismul si care erau interesati sa pastreze pentru Biserica traditia veche eshatologica. Dupa anul 200 d.Hr. nu se mai observa acelasi interes in Rasarit. Dimpotriva, tendinta generala se indreapta in alta directie, adica spre negarea apostolicitatii acestei carti. Nu putem neglija, de exemplu, observatiile indreptatite ale lui Dionisie, episcopul Alexandriei (247- 265), legate de deosebirile filologice si de alta natura intre Evanghelia a IV-a si Epistola 1 Ioan, care erau atribuite Sfantului Ioan, Apostolul si ucenicul lui Iisus, pe de-o parte, si Apocalipsa, pe de alta parte, care era atribuita altui autor, unui oarecare presbiter Ioan. Acest inceput datorat lui Dionisie a declansat aparitia unui foarte entuziast curent hiliast (milenarist) in Egipt si, in acelasi timp, cautarea argumentelor pentru combaterea lui. Despre aceasta miscare din Egiptul agrar, despre "fagaduintele" episcopului hiliast Nepos si despre "pocainta" lui Korakion, pe baza informatiilor lui Eusebiu (Istoria Bisericeasca, VII, 24 ... ), ne ofera o imagine clara colegul si prietenul D. Kyrtatas, in cartea Epiklisis. Structura sociala a comunitatilor crestine din secolul I pana in secolul al III-lea, Editura Estias, Atena, 1992, (p.297 ... )

Oricare ar fi fost motivul care a trezit interesul lui Dionisie pentru Apocalipsa, argumentele sale in sprijinul parerii ca unul este autorul Evangheliei a IV-a si altul autorul Apocalipsei raman pana astazi destul de convingatoare. El nu respinge Apocalipsa. Dimpotriva, impreuna cu alti contemporani ai sai care apreciaza foarte mult Apocalipsa, respinge orice legatura a cartii cu erezia materialista a lui Cerint si accepta ca intelepciunea celor scrise "este foarte profunda in cele spuse ... si nu pot sa dezaprob ceea ce nu am vazut; mai curand admir ceea ce nu am vazut". Se diferentiaza insa in ceea ce priveste autorul Apocalipsei: "Ma sprijin pe caracterul diferit si pe felul celor spuse precum si pe continutul propriu zis al cartii, pentru a spune ca autorul nu poate fi acelasi."

Sfantul Evanghelist nu-si spune nicaieri in Evanghelie numele, asa cum face autorul Apocalipsei. Poate fi vorba de un alt Ioan care a trait in Asia. De aceea se si vorbeste de doua morminte in Efes, "despre fiecare dintre ele spunandu-se ca este al lui Ioan". In timp ce Evanghelia si Epistola I Ioan incep in acelasi fel, Apocalipsa incepe diferit de acestea. Caracteristicile Evangheliei si Epistolei luiI Ioan pot fi concentra te in aceea ca aflam in aceste scrieri "multa viata, multa lumina, alungarea intunericului, adevarul dominand, harul, bucuria, iertarea pacatelor, iubirea lui Dumnezeu pentru noi, porunca iubirii pentru ceilalti ... , stapanirea asupra lumii, a diavolului, a antihristului, fagaduinta Duhului Sfant, adoptiunea noastra de catre Dumnezeu, credinta cea ceruta noua, Tatal si Fiul fiind prezenti peste tot Apocalipsa este intru totul straina de toate acestea, nereferindu-se in nici un fel la acestea, nici macar o silaba nu are comuna cu toate acestea ... ". Dionisie surprinde foarte bine diferentele referitoare la terminologia teologica. El nu intrezareste vreo legatura nici intre Apocalipsa si epistolele Sfantului Pavel ( ... )

Savvas Agouridis
"Comentariu la Apocalipsa", Editura Bizantina

Cumpara cartea "Comentariu la Apocalipsa"


11 Martie 2015

Vizualizari: 8904

Voteaza:

Ce fel de carte este Apocalipsa 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

apocalipsa

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE