Transplantul de organe din punct de vedere ortodox

Transplantul de organe din punct de vedere ortodox Mareste imaginea.


Transplantul de organe din punct de vedere ortodox

Suferinta este o realitate pe care nu o putem nega, nu o putem subaprecia si nici nu o putem inlatura lasand impresia ca nu o luam in seama, dupa cum nu rezolvam cauza si faptul concret al suferintei, teoretizand cu privire la ea. De multe ori suferinta este mai grea decat moartea fizica. De aceea Biserica se roaga incat fiii ei sa aiba parte de "sfarsit crestinesc, fara durere, neinfruntat si in pace". Nu ne este ingaduit sa "teoretizam" despre suferinta nici macar atunci cand este vorba de suferinta altuia. Dimpotriva, in aceasta situatie, crestinul trebuie sa aiba un comportament dinamic, compatimitor si participativ fata de aproapele, facand tot ce-i sta in putinta spre a usura suferinta celuilalt.

In lumina Revelatiei, crestinul intelege cauza suferintei, precum si faptul ca Dumnezeu poate sa foloseasca chiar raul spre bine. Din aceasta perspectiva, crestinul poate intelege si sensul ascuns al suferintei. Aceasta este una din manifestarile raului fizic si psihic, rau derivat din raul moral. Este consecinta mortii duhovnicesti, a indepartarii de Dumnezeu, iar suferinta provocata de boala este preludiul mortii fizice.

Stiind toate acestea, dupa modelul Mantuitorului Hristos, crestinului nu-i este ingaduit sa aiba o atitudine pasiva fata de boala si de suferinta, nici cand el are parte de ele, nici cand altii sunt victima acestora. In toate imprejurarile descrise in Noul Testament, in care Mantuitorul Hristos S-a intalnit cu boala si suferinta, El nu a ramas indiferent: a vindecat toti bolnavii care I-au fost prezentati sau care ii cereau acest lucru, pe altii i-a scapat de suferinta provocata de foame (Matei 14,13-21; Ioan 6,1-15), insetatei femei samarinence i-a dat apa cea vie (Ioan 4,4-42) etc, a vindecat insa suferintele neconstientizate provocate de orgoliu si ipocrizie. A asumat suferintele lumii si a neutralizat, a anulat, a distrus prin propria-I suferinta suferinta firii umane asumate din Sfanta Fecioara "spre invierea vietii" (Ioan 5,29), adica spre starea in care viata, ca fapt, ca realitate concreta, si chiar notiunea de "viata" vor fi supuse unei transformari, unei prefaceri cu totul speciale, echivalente cu o existenta innoita; innoita in ne-stricaciune (I Cor. 15,54). Invierea si preaslavirea firii umane asumate de Ipostasul Cuvantului lui Dumnezeu, confirma posibilitatea curmarii suferintei si depasirea mortii fizice, drept consecinte ale inlaturarii mortii duhovnicesti, prin desavarsita comuniune cu Dumnezeu. In acelasi timp, fundamenteaza credinta si speranta crestinilor ca existenta omului nu se stinge prin suferinta si moarte, ci ca omul, trecand prin suferinta si moartea fizica, trece la viata cea fara de sfarsit unde va avea fericirea sa traiasca in comuniune cu Dumnezeu, prin Iisus Hristos si in harul Duhului Sfant. Firea oricarei persoane asumata de Fiul lui Dumnezeu in trupul Sau mistic, partasa la roadele invierii si prea-slavirii firii Sale omenesti asumata din Sfanta Fecioara (printr-o viata corespunzatoare exigentelor existentei ca madular al Trupului mistic al lui Hristos), va trai realmente spre viata, avand parte chiar din viata aceasta de "arvuna" vietii nestricacioase, lipsite de suferinta.

Biserica lupta impotriva pacatului si a tot ceea ce, legat de pacate inseamna suferinta. in acelasi timp binecuvanteaza toate eforturile depuse de membrii ei, persoane individuale si institutii, in vederea inlaturarii raului si a tuturor formelor sale de manifestare in viata si in societatea umana.

Cum medicina are drept obiectiv ameliorarea si eventual inlaturarea suferintei si a bolii, Biserica a binecuvantat si binecuvanteaza stradaniile medicilor. Nu intamplator in calendarul crestin se gasesc sfinti, consacrati cu numele de "doctori", adica medici.

In implinirea obiectivului lor, medicii folosesc mijloace devenite demult obisnuite, dar si mijloace si procedee extraordinare. Unul dintre acestea din urma este transplantul de tesuturi si de organe. Potrivit Legii nr. 2/8. 01.1998 prin "transplantul de tesuturi si/sau de organe se intelege acea activitate medicala complexa care, in scop terapeutic, inlocuieste tesuturi si/sau organe umane compromise morfologic si functional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sanatoase (cap. I, alin. III).

Transplantul de tesuturi si de organe este una din performantele practicii medicale, care transforma suferinta in nadejde prelungirii vietii. Este o performanta a stiintei si a practicii medicale pe care Biserica o binecuvanteaza atata vreme cat, prin transplant, se va reda viata normala unei persoane, fara insa a i-o ridica alteia: nimeni nu trebuie ucis pentru ca sa traiasca altcineva.

Viata este un dar al lui Dumnezeu. Omul a fost creat fiinta vie (Gen. 2, 7) spre a-si trai viata asa cum a fost data de Dumnezeu - cu daruire, nu in mod egoist. Crestinismul marturiseste si invata ca viata eterna a omului depinde de viata aproapelui. Iar calitatea vietii eterne depinde de cata viata, cu adevarat omeneasca, am pus in viata aproapelui. Altfel spus, de cata viata spre viata am oferit aproapelui, nu "viata" spre moarte (Leben zum Leben sau, zum ewigen Leben, in replica fata de Sein zum Tode - Martin Heidegger). Omul are cu atat mai indestulat viata, cu cat din dragoste fata de aproapele si de viata eterna a amandurora, investeste propria sa viata in viata aproapelui, dupa invatatura si modelul Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care a spus ucenicilor Sai: "Sa va iubiti unul pe altul, precum Eu v-am iubit" (loan 15,12). Iar implinirea poruncii iubirii, care cuprinde deopotriva pe Dumnezeu si pe aproapele (Matei 22,37-40), uneori, poate presupune chiar sacrificiul suprem, incat "Mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca viata sa si-o puna pentru prietenii sai" (loan 15,13). Ucenicii au cunoscut iubirea Mantuitorului, Care a mers pana la jertfa, punandu-Si viata pentru altii: "Intru aceasta am cunoscut iubirea: ca Acela si-apus viata pentru frati" (I loan 3,16), avea sa scrie spre sfarsitul secolului I Sfantul Apostol Ioan.

Practica medicala a transplantului de tesuturi si de organe a adoptat respectarea unor principii generale, ca: demnitatea persoanei (donor, receptor, medic), sa aiba scop terapeutic, sa fie in folosul aproapelui, sa respecte viata si chiar moartea persoanei umane (care are dreptul sa intre si sa iasa din istorie), sa respecte drepturile omului, dimensiunea duhovniceasca a existentei umane si sa nu fie determinat de oportunisme politice sau economice, de curiozitati medicale, la moda in lumea noastra secularizata. Medicul trebuie sa aiba constiinta ca este instrument si colaborator al lui Dumnezeu in inlaturarea manifestarii raului in lume ca suferinta. Realizandu-se din iubire si din respect fata de viata umana, transplantul va lua in calcul viata persoanei umane in toata complexitatea ei, nu numai viata care se consuma la nivel exclusiv biologic. Fiind metoda exceptionala de tratament, transplantul este justificat dupa ce s-au epuizat toate celelalte forme si modalitati de tratament.

Tipuri si forme de transplant

In Egiptul antic se practica deja transplantul de tesut epitelial. In aghiologia crestina se vorbeste despre faptul ca sfintii doctori fara de arginti, Cosma si Damian, in sec. al IV-lea au efectuat transplantul de gamba unui suferind, prelevand gamba de la un om mort de patru zile. Medicina a facut progrese enorme, dar multa vreme nu s-a preocupat de posibilitatea si fiabilitatea transplantului. In 1954 s-a realizat primul transplant fiabil de rinichi, iar in 1967 primul transplant de inima. Ulterior, performantele au continuat, actualmente realizandu-se transplantul de: rinichi, ficat, pancreas, inima, plaman, inima-plaman (din 1981). Actualmente se vorbeste de posibilitatea transplantului de parti ale creierului si chiar de transplant de cap. In ceea ce priveste tipurile de transplant, actualmente se efectueaza transplanturi de tesuturi: sange, vene, oase lungi, valve cardiace, cornee, maduva osoasa, piele; transplant de celule izolate, transplant de organe regenerabile (ficatul) si neregenerabile duble (rinichii), unice (inima, plaman, intestin subtire, pancreas). Din punct de vedere al donorului si al receptorului, transplantul poate fi: transplant ontoplast (transplant de tesut viu de la o parte la alta a aceluiasi organism; transplant homoplast (realizat prin transplant de tesuturi si organe de la un individ la altul apartinand aceleiasi specii - in cazul nostru, de la om la om); transplant heterolog (realizat prin transferul de tesuturi si organe de la un individ apartinand unei specii la un individ apartinand altei specii). Daca se crede ca transplantul anumitor organe de la animal la om ar fi posibil si fiabil, pana acum incercarile de transplant a unor organe de cimpanzeu si babuin la om nu s-a bucurat de succes, cu exceptia valvei cardiace, transplantata de la porc la om. Posibilitatea teoretica a fiabilitatii heterotransplantului ridica multe probleme, dintre care putem aminti cateva:

- riscul esecului datorat reactiei de respingere pe care o va avea organismul uman cand organul de animal va intra in contact cu sangele uman. In asemenea situatii, se stabileste imediat o reactie antigen-anticorp cu activarea complementului si distrugerea endoteliului vascular. In ciuda incercarilor de a bloca aceasta reactie a organismului primitor, rezultatele nu sunt concludente si nici validate. Supunerea unui bolnav la o asemenea incercare, menita din start esecului, va fi echivalenta cu incalcarea libertatii persoanei.

- teama ca transplantul heterolog va altera personalitatea primitorului datorita implantului unui organ de animal. In aceasta privinta trebuie sa avem o oarecare prudenta cu privire la organul sau tesutul care se va transplanta. Ficatul si inima nu au decat un caracter executor, fara sa fie sediul unor functii care sa afecteze esenta personalitatii, cum este cazul encefalului. Pe de alta parte omul consuma diverse tesuturi de provenienta animala, organismul uman receptandu-le si hranindu-se efectiv. Daca un organism omenesc va putea recepta un organ sau o parte de organ animal, avand in vedere ca lumea vegetala si animala au fost create spre folosul omului, din acest punct de vedere consideram ca un asemenea transplant ar putea fi acceptat.

- riscul ca prin transplantul heterolog sa nu se transmita omului anumiti agenti virali specifici animalelor. Apar probleme psihologice la purtatorii unor organe animale, iar familia si societatea trebuie sa depaseasca eventualele handicapuri in receptarea persoanelor carora li se va face transplant heterolog.

Toate aceste riscuri si temeri, pentru moment tin de domeniul teoretic, deoarece pana acum, cu exceptia transplantului de valva cardiaca de la porc la om, nu s-a realizat vreun transplant fiabil de organe de provenienta animala la om. Aceasta va fi posibila numai daca transplantul heterolog se va efectua cu organe de la animale modificate genetic, ca suprafetele celulelor organului transplantat sa se asemene cu cele ale organelor omenesti, incat organele prelevate de la animale transgenice. Aceasta va ridica insa noi si serioase probleme de ordin etic.

Transplantul ontoplast si transplantul homoplast s-au bucurat de cel mai mare succes de-a lungul anilor, mai mult sau mai putin mediatizat, mai mult sau mai putin incurajat. Daca in ceea ce priveste transplantul ontoplast nu sunt probleme din punct de vedere moral, in ceea ce priveste transplantul homoplast, in ultimii treizeci de ani au aparut serioase probleme de ordin moral, legal si religios, cum ar fi: selectia donatorilor si a primitorilor, consimtamantul constient din partea donatorului si a primitorului, libertatea donatorului si a rudelor acestora, definirea persoanei si a mortii umane, dreptul societatii de a preleva organe de la cadavre, legalitatea compensatiilor si remunerarii donatorilor, legalitatea transplanturilor care ar putea afecta identitatea primitorului, legitimitatea transplantului experimental, obstinatia terapeutica si incetarea terapiei intensive si mentinerea artificiala in viata.

Dispozitii legislative privind transplantul de organe

Tinand cont de problemele ridicate de practica transplantului si, in general, de sanatatea omului, pornind de la Conventia Drepturilor Omului anumite organisme internationale au elaborat si emis diverse acte normative prin care au recomandat sau au impus diverselor state adoptarea anumitor documente care sa stabileasca limitele si cadrul legal in care sa se efectueze anumite forme de tratament, intre care si transplantul.

Merita mentionate in acest sens Carta Sociala Europeana si Codul European de Securitate Sociala. Pe langa acestea, unele documente europene cu continut mai restrans, si anume:

1. Codul de la Reykjavik, din 1975, precizeaza conditiile transfuziei de sange;

2. Acordul nr. 84/1974 privind schimbarea testului de compatibilitate a tesuturilor;

3. Recomandarea 78/29 si Recomandarea 79/5 in vederea transplanturilor, implanturilor si prelevarii de tesuturi si de organe de origine umana. Recomandarea 78/29 din 11 mai 1978 aprobata de Comitetul de Ministri ai C. E. are o serie de reguli, definitii si invitatii catre statele membre ale C. E. privind legislatiile nationale (cum ar fi in domeniul prelevarii de organe: consimtamantul donatorului, gratuitatea donarii de organe etc). Recomandarea 79/5 precizeaza conditiile transplantului de organe, iar Rezolutia Parlamentului European nr. 24/79 se pronunta asupra bancilor de organe.

4. Conventia asupra Bioeticii a Consiliului Europei din 19/11/1996 interzice comercializarea de organe si parti ale corpului uman.

Pe baza acestor documente internationale si ale altora, Romania a elaborat si promulgat Legea nr. 2/8. 01. 1998 privind prelevarea si transplantul de tesuturi si organe umane. Legea nr. 2 din 1998 are cinci capitole si noua anexe. Ea va fi completata si modificata prin Legea nr. 39/21 ian. 2003 privind prevenirea si combaterea criminalitatii organizate. Asadar, din 1998 Romania dispune de cadrul legal in care pot sa se realizeze prelevarea si transplantul organelor umane. Nu este in obiectivul nostru discutarea continutul acestei legi. Trebuie sa precizam ca ea se aliniaza legislatiei europene privind transplantul de tesuturi si organe.

Principii fundamentale luate in considerare la realizarea transplantului

Spuneam mai sus ca realizarea transplantului ridica serioase probleme de ordin moral, social si religios. Merita, asadar, taentionate cateva principii fundamentale de care trebuie sa se tina cont la realizarea transplantului.

1. Principiul benefic, specific, de altfel, oricarui act terapeutic, care sa existe un echilibru intre avantajele, riscurile si dezavantajele unei anumite interventii terapeutice. Daca transplantul va risca grabirea mortii pacientului in caz de nereusita, sau supunerea la o trauma mai mare, fara certitudinea reusitei, el nu trebuie efectuat. Desigur, riscuri exista in orice interventie. Ele trebuie asumate de cineva. Pentru aceasta se impune o informatie onesta a tuturor factorilor implicati in respectivul act terapeutic, fara sa se ascunda nimic vreunuia din factorii implicati in acest eveniment medical. Numai in felul acesta decizia privind realizarea respectivului act medical va fi una constienta si responsabila.

2. Apararea vietii donatorului si a primitorului.

Acest principiu poate fi incalcat atunci cand se cauta mai de graba performanta medicala decat sanatatea bolnavului sau atunci cand, daca se face prelevarea organelor de la un cadavru, echipa de recoltare a purces la preluarea organului inainte ca moartea sa se fi instalat in mod real sau cand nu a fost constatata, respectandu-se toate exigentele cerute de lege si de starea de fapt a donatorului.

In cazul donatorului viu, se respecta principiul de mai sus, atunci cand viata donatorului nu va avea de suferit substantial, incat acesta sa devina inapt pentru o viata normala sau sa-si piarda chiar viata pentru a amana decesul altei persoane. In ceea ce-l priveste pe primitor, i se respecta viata daca, prin transplant, se garanteaza reala prelungire a ei in conditii normale sau aproape normale. Daca efectul transplantului nu ar fi altul decat prelungirea agoniei pacientului, viata acestuia va fi mai degraba respectata daca va fi prelungita prin mijloace paliative, decat sa fie supusa traumei pe care o presupune totusi transplantul.

3. Principiul nediscriminarii pacientilor.

Numarul bolnavilor a caror viata ar putea fi salvata sau ameliorata prin transplant este foarte mare fata de numarul mic al organelor disponibile. In aceste situatii, medicii trebuie sa faca o selectie. Criteriile acestei selectii sunt diverse (utilitarist, economic, cauzal, al urgentei, rejectia si calitatea vietii post transplant etc). Daca transplantul trebuie sa aiba caracter terapeutic, selectia pacientilor nu trebuie sa fie impiedicata sau viciata de motive de ordin rasial, social, economic, religios etc, ci determinata doar de conditiile optime de reusita a transplantului si de finalitatea acestuia.

4. Respectul fata de libertatea si autonomia persoanei.

Pe de o parte, se refera la obligativitatea consimtamantului suficient si eficient informat atat din partea donatorului, cat si din partea primitorului; pe de alta parte se refera la persoanele care nu-si pot exercita libertatea total sau partial. Din aceasta categorie fac parte detinutii (a caror stare de constrangere fizica le-ar putea influenta liberul consimtamant), persoanele aflate in saracie extrema, disponibile de obicei sa-si vanda un rinichi pentru a vietui, persoane handicapate din punct de vedere psihic sau nervos si copiii. Echipa de transplant trebuie sa informeze sub toate aspectele si in detaliu atat pe donator, cat si pe primitorul de organe cu privire la riscurile, beneficiile, procedura si consecintele prelevarii si, respectiv, implantului de organe, incat cei vizati sa poata lua hotararea in deplina cunostinta de cauza. In egala masura, toti factorii implicati in procesul de informare trebuie sa se asigure ca cei vizati au inteles realmente toate cele prezentate. Consimtamantul trebuie dat in mod explicit si in scris. Trebuie asigurata protejarea celor lipsiti de capacitatea exercitiului si copiii. In ultima vreme se practica transplantul de trunchi/cap la caini si la maimute cu perspectiva la om. Daca transplantul altor organe nu afecteaza identitatea personalitatii, deoarece creierul conserva "memoria personala", transplantul de cap/trunchi poate afecta identitatea si unicitatea persoanei. Acelasi risc l-ar prezenta si transplantul glandelor genitale (testicole si ovare). Pentru ca un asemenea transplant nu presupune terapia persoanei, ci doar asigurarea fertilitatii, el nu-si gaseste justificarea. Astfel, ar afecta identitatea si autonomia persoanei. Asemenea genuri de transplant nu raspund unei necesitati terapeutice, ci mai de graba unei curiozitati medicale. Din punct de vedere crestin ele sunt de neacceptat.

Respectarea celor patru principii fundamentale este absolut necesara si concomitenta. Spre exemplu, nu se poate vorbi de un transplant licit daca s-a obtinut consimtamantul informat, incalcandu-se insa principiul dreptatii prin profilarea de lipsa capacitatii de exercitiu sau de alta vulnerabilitate a vreunei persoane.

Persoanele implicate in realizarea transplantului

a) Medicul si echipa de transplant. Medicul, artizanul transplantului "are un rol dificil si ingrat, de multe ori insuficient constientizat in intreaga lui dimensiune etica", spune Prof. dr. Sebastian Nicolau. Chiar daca a demonstrat ca este integru din punct de vedere moral, este supus unor presiuni diverse, uneori contrare: pe de o parte, el este in situatia sa apere viata, pe de alta parte este conditionat si de cele mai multe ori restrictionat, de posibilitatile reale de ordin economico-financiar, de limitele programului stiintific, de dotarea tehnica, de cariera etc. in spital, puterea persuasiva a medicului asupra bolnavului este cvasitotala. Suspectat de rea intentie, uneori el poate pune in actiune institutiile judiciare. "De aceea - spune Prof. Nicolau - este extrem de dificil ca medicul sa concilieze sentimentul datoriei fata de pacient cu celelalte considerente de ordin social (costuri, prioritati). Partea financiara a procedurii de transplant poate aduce mari castiguri medicului si nu au fost rare situatiile de abandon deontologic si moral din partea acestuia. Cu toate acestea echipa medicala care efectueaza transplanturi reusite se bucura de un imens prestigiu in lumea medicala si a pacientilor, iar riscul orgoliilor satisfacute trebuie avute in vedere. Prevenirea acestora impune o pregatire mult mai complexa a medicului, dincolo de cea stiintifica, pentru a face fata dilemelor morale si optiunilor dificile care-i stau in fata".

Daca este cu frica de Dumnezeu, medicul - in special cel care preleva organele - isi poate face multe probleme de constiinta, determinat, mai ales, de prelevarea organelor de la oameni declarati legal si stiintific morti, dar a caror inima continua sa bata. Pentru asemenea cazuri de constiinta, Biserica trebuie sa-si formuleze un punct de vedere clar. Potrivit legislatiei in vigoare, daca in conditii normale, organele vitale functioneaza nu se va putea face prelevare de organe. Biserica exclude posibilitatea prelevarii, organelor care nu este realmente moarta.

b) Donatorul. In cazul in care acesta este viu, i se vor prezenta toate detaliile privind riscurile la care se expune. Daca va face dovada capacitatii de exercitiu, ca a inteles cele prezentate si isi va da consimtamantul in mod expres si in scris, nu exista probleme de ordin legal si etic. in cazul insuficientelor renale, adesea se cere un organ de la un frate minor. in aceasta situatie medicul, duhovnicul si parintii trebuie sa fie foarte atenti. in functie de varsta, copilul poate sa-si dea consimtamantul in vederea prelevarii rinichiului. Parintii, in calitate de reprezentanti legali, trebuie insa sa gandeasca foarte serios la viitorul copiilor lor. Prin urmare, pe langa consimtamantul copilului trebuie avut in vedere consimtamantul parintilor.

In cazul nou-nascutilor anencefalici, eventuali donatori de organe, singura procedura licita pentru prelevarea de organe este cea prin care se ingrijeste nou-nascutul in mod normal pana cand se va produce stopul cardio-respirator. Numai atunci se poate interveni in vederea prelevarii organelor. Specialistii atrag insa atentia ca nou-nascutii anencefalici nu sunt "buni donatori" datorita, atat frecventei imaturitatii organelor (53-58%), cat si datorita gradului inalt de malformatii asociate cu conditia de baza (aproximativ 30% din malformatii sunt ale cailor urinare). Transplantul de organe de la asemenea donori va aduce desigur prejudicii suplimentare primitorului, lucru nepermis.

Din ce in ce se incearca tratarea unor maladii, cum ar fi parkinsonul, anumite tulburari de metabolism si unele forme de diabet prin implantarea de tesuturi provenind de la embrioni umani. Merita retinut ca Biserica si crestinismul in general, considera embrionul din momentul constituirii sale, fiinta umana. Prin urmare el are o serie de drepturi. Pentru ca prelevarea de organe presupune consimtamantul donatorului va fi de neacceptat prelevarea de tesuturi de la un embrion dat fiind ca, desi fiinta vie, acesta este in imposibilitatea de a-si da consimtamantul. Preluarea de tesuturi de la un embrion presupune avortul. Or, in nici un caz Biserica nu poate accepta acest lucru: nu avem dreptul sa ucidem un om spre a prelungi viata altui om.

In cazul prelevarii de organe de la persoanele decedate, lucrurile se simplifica atunci cand omul si-a dat acordul ca, dupa moarte, anumite organe ale trupului sau sa fie folosite pentru transplant. Apar probleme in cazul cand urmasii si rudele vor hotari cu privire la prelevarea organelor. Toti specialistii sunt de acord ca este licita prelevarea organelor de la cadavre, desigur, acordandu-se tot respectul trupurilor umane neinsufletite. In aceasta privinta nici Biserica nu poate avea obiectii. Toata lumea este de acord ca organele trebuie prelevate in momentul in care ele sunt fiabile pentru reusita operatiei. Este o dubla si grava eroare de ordin medical sa supui un suferind traumei provocate de operatia pentru transplant si aceasta sa nu reuseasca din cauza ca organul grefat nu mai era apt pentru un transplant eficient. Deopotriva, este o mare eroare si un pacat grav ca, in graba de a preleva organe fiabile, echipa de prelevare sa ucida un om, care nu era mort.

Asadar, apar griji, obiectii si rezerve cu privire la momentul declararii mortii. Din punct de vedere crestin moartea are doua acceptiuni: a) indepartarea omului de Dumnezeu prin pacat (moarte care poate fi temporara sau vesnica, in functie de gravitatea pacatului, de pocainta sau lipsa acesteia) si b) moarte fizica concretizata prin despartirea sufletului de trup. Tot efortul crestin este acela de a scapa de moartea vesnica prin comuniunea dinamica cu Dumnezeu in Hristos, prin Duhul Sfant. Aceasta nu exclude grija pentru conditiile, momentul si modalitatea separarii sufletului de trup.

Din punct de vedere medical se vorbeste de mai multe "morti", si anume: a) moarte aparenta (functiile vitale sunt atat de mult slabite incat nu pot fi percepute decat cu aparate speciale); b) moarte clinica (functiile vitale au incetat fara sa se fi alterat inca structurile in mod ireversibil, de aceea este posibil ca aceste functii sa fie reactivate prin terapia intensiva si reanimare); c) moarte biologica se produce atunci cand organele vitale au intrat deja in proces de alterare, adica a inceput procesul de necrozare a tesuturilor; d) moarte cerebrala.

Moartea cerebrala

Spuneam mai sus ca Biserica este interesata in primul rand ca omul sa evite moartea duhovniceasca. Constatarea mortii fizice nu este obiectivul teologiei sau al filozofiei, ci tine de resortul stiintelor medicale si eventual juridice. Pana nu demult era considerata moarta, acea persoana careia inima i-a incetat sa mai bata si careia ii lipsea respiratia. Datorita tehnicilor de reanimare s-a ajuns la convingerea ca moartea este un proces si ca ea nu este in mod necesar si exclusiv legata de incetarea batailor inimii. Moartea, ca incetare efectiva a vietii umane presupune oprirea inimii, absenta respiratiei spontane si moartea cerebrala (Prof. dr. R. Palade).

Moartea cerebrala, concept introdus de Societatea Internationala de Transplant, se produce atunci cand, oprindu-se circulatia sangvina intracraniana, inceteaza in mod ireversibil toate functiile cerebrale (cortex, cerebel si trunchiul cranian). Creierul este cu adevarat mort cand este constatata absenta oricarei activitati atat in centrii corticali, cat si in cei vegetativi. Legea nr. 2/1998 stipuleaza criterii foarte precise pentru declararea mortii cerebrale, si anume: 1) examen clinic, constand in: constatarea comei profunde, flasca, areactiva, absenta reflexelor de trunchi cerebral (in mod special absenta reflexelor foto motor si corneean); 2) absenta ventilatiei spontane, confirmata de testul de apnee (la un PaCO2 de 60 mm Hg); 3) doua trasee EEG, efectuate la 6 ore, care sa ateste lipsa electrogenezei corticale.

Diagnosticul de moarte cerebrala va fi stabilit dupa efectuarea testelor de mai sus, de catre doi anestezisti reanimatori diferiti sau de un anestezist reanimator si un neurolog sau neurochirurg, prin doua examinari repetate la un interval de 6 ore (Anexa 5). Din acest moment nu mai este posibil ca o fiinta umana sa mai revina la viata. Academia Pontificala de Stiinte considera ca moartea cerebrala este adevaratul criteriu al mortii, deoarece incetarea functiilor cardio-respiratorii mai mult de 4 minute duce foarte rapid la moartea cerebrala. Oamenii de stiinta considera ca in cazul terapiei intensive, odata instalata moartea cerebrala, personalul medical este indreptatit sa suspende terapia.

Comisia Nationala Elvetiana "Dreptate si pace" spune in acest sens: "daca noi socotim ca fiinta omeneasca este o unitate indisolubila a trupului si a sufletului, trebuie sa admitem ca viata pamanteasca a unei persoane s-a sfarsit in mod definitiv cand creierul acesteia, suportul fizic al sufletului, a incetat definitiv sa mai functioneze chiar daca este posibil sa se mentina inca metabolismul trupului (in mod artificial, n.n.), nu mai este vorba de o viata a persoanei.

A mentine un trup in mod artificial in "viata", fara cea mai mica perspectiva de revenire a persoanei la viata va echivala cu o lipsa de respect fata de trupul defunctului". Moartea cerebrala reprezinta, din punct de vedere medical, alterarea ireversibila a vietii celulelor scoartei cerebrale, ceea ce face ca trupul omului sa nu mai fie structura propice prin care sufletul omenesc comunica cu mediul inconjurator, ceea ce face ca trupul sa nu-si mai asigure propria-i existenta din schimbul cu mediul inconjurator si nici comunicarea cu sufletul nemuritor. Va fi o structura incapabila insa sa asigure conditiile minime de manifestare a sufletului in ea.

Dupa testele si constatarile de mai sus pacientul poate fi declarat, legal, mort. "Juridic, nu se poate accepta recoltarea de organe fara ca individul sa fie legal declarat mort (...). Prin urmare, se poate declara moartea unei persoane, se poate elibera certificatul de deces si dupa acest moment se poate trece la prelevarea organelor in vederea transplantului" (Prof dr. Radu Palade). "Moartea are loc la un moment precis, spune Prof. R. Palade, potrivit definitiei medico-legale, chiar daca nu corespunde exact biologiei". Aceasta ridica o serie de obiectii ale specialistilor, si nu numai, cu privire la prelevarea organelor imediat dupa declararea medico-legala a mortii pe baza mortii cerebrale. Dl. dr. George Stan considera ca organele nu pot fi prelevate decat dupa instalarea mortii biologice, altfel avem de-a face cu eutanasiere, prin urmare, cu uciderea unui suferind, lucru inadmisibil. Academicianul dr. Constantin Balaceanu-Stolnici considera ca prelevarea organelor de la bolnavii aflati in moarte clinica ridica probleme foarte serioase care nu pot fi rezolvate "decat in contextul bioeticii eutanasiei". Ca si ceilalti specialisti, Acad. C. Balaceanu-Stolnici declara: "Necesitatea preluarii unui organ nu trebuie folosita drept pretext pentru incetarea terapiei de sustinere paliativa a donatorului si nu justifica grabirea mortii acestuia".

"Sfarsitul fiecaruia dintre noi vine atunci cand vrea Dumnezeu, iar mesajul medicinii este de a lupta pentru viata si nu de a justifica moartea. Medicul este dator sa aline suferintele, dar nu are dreptul sa grabeasca intentionat procesul natural al mortii".

Profesorul Sebastian Moldovan de la Sibiu, situandu-se pe o pozitie usor vitalista, pe baza unui studiu foarte documentat, in Raportul catre Comisia de Bioetica a Arhiepiscopiei Clujului, demonstreaza ca, biologic vorbind, viata se continua in trupul uman si dupa declararea mortii cerebrale, si este viata umana. Nu sugereaza insa nici o solutie. Nu trebuie insa uitat ca toate persoanele a caror moarte cerebrala se constata, se gasesc in serviciile de terapie intensiva ale spitalelor. Deci, sunt tinute artificial in viata, oarecum fortat. Daca nu s-ar gasi in acele spatii si nu ar primi ingrijirile specifice acelor spatii ar fi fost moarte demult chiar si din punct de vedere biologic.

Preluand invatatura crestina potrivit careia sufletul este in tot trupul omenesc, Prof. dr. Tristam Engelhardt precizeaza ca exista o diferenta intre organele trupului omenesc in ceea ce priveste efectul prezentei lor la definirea personalitatii. Spre exemplu, omul isi pastreaza calitatile personale si identitatea personala chiar daca i se transplanteaza o alta inima, un alt ficat sau un alt plaman. Sufletul este si in mana, dar distrugandu-se mana nu se distruge si persoana. Sufletul este si in inima, dar in cursul operatiilor pe cord oamenii traiesc avand inima scoasa din trup (chiar daca aceasta nu este decat pentru cateva ore). Nu acelasi lucru este cand este afectat creierul: cand unei persoane i s-a distrus creierul, persoana este moarta. Prin urmare, este o crima sa declari un om mort numai ca i-a incetat functionarea spontana a sistemului cardio-respirator fara sa fi murit si creierul. Dupa moartea creierului celelalte parti ale trupului pot fi folosite pentru transplant. Acelasi profesor semnaleaza ca disciplina impune ca Euharistia sa fie data oamenilor vii, nu cadavrelor (can. 83 de la Sinodul Quini-Sext) si nici celor inconstienti. Biserica a fost altadata foarte realista. Se pare ca a asimilat persoanele muribunde si in stare de inconstienta cu oamenii deja morti. Este o atitudine care merita sa fie luata in considerare atunci cand vorbim de moartea cerebrala.

Profesorul G. Mantzaridis de la Tesalonic considera ca moartea, in calitate de separare a sufletului de trup, ramane o taina. Nimeni nu va putea spune cu precizie ca separarea aceasta coincide cu moartea cerebrala. "Poate sa coincida, poate sa preceada, poate chiar sa urmeze mortii cerebrale". Si in acest sens Profesorul Mantzaridis aminteste de revenirea la viata a celor declarati morti din punct de vedere clinic si pe cei care au revenit la viata dupa ce functiile cardio-respiratorii au incetat. Acelasi profesor fundamentandu-se pe Sfantul Maxim Marturisitorul (Ambigua, P. G. 91, 1225A), va spune ca omul nu se identifica cu trupul, nici cu sufletul, nici cu unirea acestora, nici cu suma lor, ci este ceva care le depaseste pe toate acestea si in acelasi timp le cuprinde, fara sa fie continut de vreunul dintre aceste elemente si fara sa fie determinat de vreunul dintre acestea. Fiind creat dupa chipul lui Dumnezeu, omul este inteles si se pune in valoare in masura in care reflecta in el prototipul sau. Atata vreme cat implineste porunca iubirii si ramane in Dumnezeu, care este iubire, este membru al Bisericii lui Hristos. In aceasta perspectiva, daruirea unui organ, a unui tesut si chiar a unei picaturi de sange, din dragoste fata de aproapele, inseamna autodaruirea si autojertfirea intregului om in interiorul aceluiasi Trup mistic al lui Hristos, ceea ce exclude privirea trupului omului ca pe un simplu mijloc de insanatosire fizica a cuiva sau ca pe o magazie de organe de schimb.

Cateva evaluari teologice

Practica transplantului de organe a devenit deja obisnuita. Ca vrea sau nu, crestinul nu i se poate opune si nici nu ar avea motive s-o faca. Refuzul de a fi donator de organe pentru transplant, in timpul vietii sau dupa moarte nu este justificat de ideea ca la invierea de obste trupurile vor invia cu inventarul complet al atomilor si moleculelor trupului in momentul mortii, invierea mortilor va fi un act de noua creatie a lumii si a omului, dupa modelul trupului inviat al Mantuitorului Hristos. Din momentul conceperii si pana in momentul mortii, trupul omenesc este constituit (prin puterea creatoare a lui Dumnezeu) din structurarea si destructurarea elementelor fizico-chimice ale lumii, de intrarea si iesirea acestora din noi, pastrandu-si identitatea si continuitatea personala. Criteriul invierii trupurilor nu va fi reconstituirea sumei tuturor elementelor fizico-chimice trecute prin noi intr-o viata pamanteasca, ci asa cum spunea Sfantul Grigore de Nyssa, "din pacatele si virtutile care se imprima in suflet pentru eternitate, precum se imprima sigiliul in ceara".

Biserica binecuvanteaza orice practica medicala in vederea alinarii suferintei din lume. Biserica previne insa pe toti sa inteleaga transplantul ca pe o practica medicala menita inlaturarii suferintei membrilor ei si nu ca pe una care sa alimenteze ideea autonomiei vietii fizice si a prelungirii acesteia, in detrimentul credintei in viata eterna, adevarata viata, neglijandu-se pregatirea pentru aceasta.

Donatorul de organe trebuie sa implineasca gestul sau din dragoste fata de aproapele, de bunavoie, in urma unei informari corecte si a unui consimtamant liber si independent de orice influenta straina de constiinta sa. Aceleasi exigente trebuie sa fie implinite de rudele celui decedat, responsabile de trupul acestuia si dispuse sa ofere anumite organe ale defunctului pentru transplant. Biserica se opune oricarei tranzactii cu organe umane si oricarei exploatari a starilor de criza si a vulnerabilitatilor potentialilor donatori (lipsa de libertate psihica sau fizica, penuria sociala).

In privinta declararii mortii reale (parasirea trupului de catre suflet) identificata cu moartea cerebrala legal declarata, trebuie respectate cu exactitate criteriile de diagnosticare a mortii cerebrale si respectiv, legale. Este legiferat ca declararea mortii cerebrale s-o faca o echipa medico-legala neimplicata in actiunea de transplant, pe baza criteriilor clinice si de laborator existente. Biserica nu poate fi de acord cu transplantul tesuturilor embrionare care comporta riscul afectarii sanatatii fatului si nici cu-utilizarea pentru transplant a organelor nou-nascutilor acefali sau hidrocefalici. In egala masura, respinge eventuala tendinta a unora de a deveni donatori de organe, cu conditia sa fie eutanasiati.

Consimtamantul informat si lucid de a-si oferi un organ, in viata sau dupa moarte, pentru binele semenului suferind, din iubire fata de acesta si dezinteresat, precum si hotararea rudelor de a permite prelevarea de tesuturi sau organe in vederea transplantului de la trupurile decedate ale celor fata de care au drepturi legale, respectandu-se legea, sunt in acord cu morala crestina. Biserica binecuvanteaza persoanele care pot face asemenea sacrificii, dar in egala masura, intelege pe cei care nu pot face aceasta, respectand libertatea si decizia fiecarui om. Deopotriva, are toata intelegerea pentru cei care-si doresc scaparea de suferinta si prelungirea vietii fizice, incredintata ca acesta va duce la cresterea lor duhovniceasca.

Binecuvantand efortul medicilor pentru eforturile depuse in vederea reducerii suferintei din lume, si prin transplantul de organe, precum si jertfa celor dispusi sa le ofere, Biserica nu poate incuraja negativismul nejustificat al altora. Daca viata aproapelui, cea fizica si cea duhovniceasca, este garantata, nici un sacrificiu nu este prea mare, cu conditia: sa nu ucizi un om spre a promite sau a da viata altuia.

Pr. prof. dr. Vasile Raduca

 

23 Iulie 2012

Vizualizari: 14639

Voteaza:

Transplantul de organe din punct de vedere ortodox 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE