Luminita si Lumina. O intalnire nu fara scantei

Luminita si Lumina. O intalnire nu fara scantei Mareste imaginea.

Cea mai frecventa greseala care se face in vorbirea despre Hristos este aceea de a ne moraliza discursul. De a-l duce in zona lui "trebuie sa faceti asa." / "nu trebuie sa faceti asa.

", de a mustra oamenii pentru pacate de care (deloc intamplator) colcaie insasi fiinta noastra. Daca puteti, face acest mic experiment si, atunci cand cunoasteti indeaproape viata unei persoane care are misiunea de a propovadui, urmariti cu atentie pacatele pe care le infiereaza cel mai strasnic, cu indarjire, in cuvantul sau. Veti constata ca sunt exact cele cu care se confrunta (de care este ispitit) respectiva persoana. E si firesc sa se intample asa, intrucat chiar si atunci cand nu vorbim din cele pe care ni le da Duhul (desi inspiratia nu inseamna, aici, lipsa unei pregatiri anterioare din partea noastra, constand din lecturi, meditatii si, mai ales, rugaciune), omul nu poate sa ramana rob al unei formule si al unui plan prestabilit, ci abordeaza si subiecte mai sensibile, care-l preocupa mai ales in intimitate. Desi poate fi catalogata si asa, eu nu as numi asta neaparat fatarnicie (specifica celui care combate, pe fata, taman acele pacate pe care le savarseste in ascuns). Mai degraba inclin sa o plasez in zona unei inedite spovedanii publice, pe care omul respectiv o face in incercarea (nu neaparat constienta) de a se delimita de caderile care-i otravesc viata de zi cu zi.

Firesc ar fi ca, atunci cand prezinti, ca propovaduitor, auditorului sau cititorilor ispitele cu care se confrunta neamul omenesc, sa o faci doar in duhul lui Hristos. Adica nu cu inversunare si cu ocari, nu cu acel ton de infierare amintind de sedintele de partid din vremea comunismului sau terorizand constiintele celor ce ratacesc prin pustiul acestei lumi si sunt insetati de "apa cea vie" (cf. Ioan 4,10). Nu poti decat sa sesizezi, cu durere, acele lucruri care macina sanatatea duhovniceasca a fratilor tai in Domnul si, chiar daca nu te consideri vinovat de pacate asemanatoare, e neaparata nevoie sa compatimesti cu ei, sa-ti asumi lipsurile lor ca fiind ale tale. Altminteri, nu poti fi credibil si, mai degraba, risti sa faci un deserviciu crestinismului.

Vedem in Evanghelii ca Domnul nu a ales ca apostoli dintre cei cu multa stiinta de carte sau dintre cei care aveau experienta in lucrul cu oamenii, in special cu masele largi. A preferat sa aleaga oameni care, cu personalitati si temperamente diferite, aveau in comun o sensibilitate pentru lucrurile dumnezeiesti si un mod foarte viu de a-si trai relatia cu Dumnezeu. Nu poate trimite Domnul sa se binevesteasca Imparatia de catre cei inchisi in formule invatate pe de rost (si pe care nu le pot aplica nici macar in propria viata), folosind expresii tributare unui limbaj teologic "de lemn". E de o mie de ori mai important sa fii viu in ceea ce propovaduiesti, chiar si cu riscul de a "sparge canoanele" (nu in sensul de a o lua razna, ci de a-ti gasi modul propriu, chiar si atipic fiind, prin care sa propovaduiesti dreapta credinta). E mai sanatos, de asemenea, a nu te cruta pe tine insuti si a-ti recunoaste slabiciunile, decat a te ascunde in spatele degetului pe care-l fluturi moralizator peste capetele credinciosilor.

Principalii vinovati pentru faptul ca, timp de doua milenii, crestinismul nu a ajuns sa fie cunoscut si trait peste tot in lume - "pana la marginile pamantului" - sunt taman cei care se chinuie sa-l tot inghesuie in formule si chiar sa-l transforme in instrument de imbunatatire a vietii sociale, culturale, economice etc. Islamul, spre exemplu, are astazi un avant ingrijorator, mai ales in Occident, tocmai prin faptul ca adeptii sai sunt, in medie, cu mult mai dedicati religiei lor, fiind mai rare situatiile in care e o prapastie uriasa intre identitatea religioasa declarata in scripte si viata de zi cu zi.

Noi, cei care suntem ucenicii Domnului Iisus Hristos, avem acces, in mod potential, la adevarata credinta in Dumnezeul cel viu. Dar ce folos, daca facem din asta doar o eticheta buna de lipit de o declaratie statistica, iar din cuvintele Sale doar o serie de lozinci bune de scandat atunci cand ne mai intalnim unii cu altii in tolerantul si prea rabdatorul spatiu al unui lacas de cult. Si ce s-ar intampla daca am lua in serios chemarea Domnului si nu L-am mai inchide in cuvinte sforaitoare si in comportament fariseic? Am pati ceea ce a patit si femeia samarineanca.

Lumina de la capatul tunelului

Asa cum ni se relateaza in pericopa evanghelica ce se citeste maine in bisericile ortodoxe (de la Ioan 4, 5-42), Iisus are un dialog deloc comod cu o femeie ce venise sa scoata apa de la o fantana din Samaria, de langa cetatea Sihar, acolo unde Domnul, ostenit de calatorie, se asezase in asteptarea ucenicilor plecati sa cumpere de mancare. E cel mai viu si mai imprevizibil schimb de replici pe care-l putem gasi in Evanghelii. Il vedem aici pe Domnul trecand in mod neasteptat, dar parca atat de firesc, de la o extrema la alta, dezvaluindu-Si cand firea omeneasca, cand cea dumnezeiasca: nu se sfieste a-Si arata neputintele pe care Le incerca, om fiind (ii era sete), dar face din asta un stralucit prilej de a-Si dezvalui identitatea Sa mesianica. Se foloseste de un context banal, de un moment frecvent in viata cotidiana a acelor timpuri, facand insa din ghizdul fantanii un amvon si din miezul zilei o Cina de taina, in care apa e convertita in har ce tasneste din adancul cerului, femeia samarineanca fiind transformata, aproape instantaneu, intr-un apostol de nadejde pentru o misiune in care nu se putea bizui pe ucenici (atunci cand ii trimite la propovaduire, in timpul vietii sale pamantesti, le atrage atentia sa nu mearga in "vreo cetate de samarineni" - Matei 10, 5).

Femeia samarineanca, identificata de sinaxar cu numele de Fotini (adica, pe romaneste, Luminita), va aduce la Hristos insa, chiar imediat dupa dialogul cu Acesta, "cu mult mai multi" (Ioan 4, 41) dintre acesti samarineni greu de convins. El, pe care ucenicul cel iubit, Ioan, Il numeste deseori, in Evanghelie, cu numele de Lumina, este propovaduit, iata, de o Luminita. Dar faptul acesta se produce, deloc intamplator, dupa o intalnire din care au cam iesit scantei. Pe de o parte, pentru ca este o confruntare a doua personalitati puternice, care nu se menajeaza deloc una pe cealalta, ci fiecare isi valorifica toate atuurile. Chiar daca Iisus este Dumnezeu si cuvantul Sau are putere multa, El este cumva infruntat de samarineanca ce nu se sfieste sa-i dea acele replici care-L puteau pune in incurcatura. Dar prin "scantei" mai intelegem si cele ce ies la iveala atunci cand se intalnesc doua persoane: una care este Lumina cea adevarata, iar cealalta care este ca o luminita ce se lupta sa nu se stinga, tanjind dupa deplina Lumina. Adica din "ciocnirea" omului cu Domnul.

Aceasta intalnire, asadar, este paradigmatica mai ales pentru modul in care noi, clerici sau mireni, suntem chemati a-L marturisi pe Hristos - Domnul si Mantuitorul. Putem rascoli acea luminita din sufletul pe care-l avem in fata noastra (si care nu se stinge niciodata cat omul inca mai e in viata), doar daca ii aducem in fata ochilor pe Cel care este Lumina. Nu poate intunericul din cineva sa aprinda in alt suflet dorul de Lumina, asa cum nu poate sa aprinda focul un taciune stins. Nici chiar daca ar folosi toate focurile de artificii ale retoricii sau s-ar plasa sub lumina lina a lumanarilor inviorate de mireasma de tamaie a vietii liturgice. Nimeni nu poate naste pe Domnul in inima altuia, pana nu-L aduce pe El in toate cele dinlauntrul sau si in toate cele din viata sa, in "cotidianul" sau. Caci doar Lumina Insasi poate seduce sufletul omenesc, Il poate dumnezeieste coplesi, asa cum a fost cucerita si apriga femeie samarineanca.

In ultima instanta, problema e: noi am cunoscut Lumina despre care pretindem ca vorbim? Sau ne numaram, inca, intre cei care se invart bezmetic in jurul becului - fluturi rataciti in noaptea unei lumi ce soarbe nesatula din surse artificiale de lumina? Onestitatea in a-ti evalua starea duhovniceasca si relatia cu Dumnezeu este un prim pas. Daca am constientiza cat de departe suntem de ceea ce predicam si ne-am asuma asta cu durere, atunci am intrezari deja nu luminita, ci chiar Lumina de la capatul tunelului.

pr. Constantin Sturzu

Sursa: doxologia.ro
 

.

Despre autor

pr. Constantin Sturzu pr. Constantin Sturzu

Senior editor
153 articole postate
Publica din 25 Iunie 2013

27 Iunie 2013

Vizualizari: 700

Voteaza:

Luminita si Lumina. O intalnire nu fara scantei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE