Predica in Duminica Vamesului si a Fariseului

Predica in Duminica Vamesului si a Fariseului Mareste imaginea.

Iubiti frati! In Evanghelia care s-a citit astazi, am auzit pilda Domnului nostru Iisus Hristos despre vames si fariseu.

Din ce pricina a spus Domnul aceasta pilda? El a spus-o pentru oamenii care, amagiti si inselati de parerea de sine, se intemeiaza si nadajduiesc in dreptatea lor, in faptele lor bune, privesc spre ceilalti oameni de la inaltimea parerii lor de sine si amagirii lor de sine, ii defaima - adica au o parere proasta despre ei, ii dispretuiesc, ii osandesc, ii vorbesc de rau atat in taina, in sufletul lor, cat si la aratare, inaintea oamenilor.



Din ce pricina a randuit Sfanta Biserica sa se citeasca aceasta Evanghelie inainte de intrarea in arena Postului Mare? Ca sa ne pazeasca de parerea de sine si defaimarea aproapelui, care nu lasa nicidecum simtamantul pocaintei sa fie insusit de inima, iar daca postul nu e impodobit cu rodul pocaintei, nevointa postirii ramane desarta.

Si nu numai atat: ea ne aduce vatamare, intarind in noi parerea de sine si increderea in sine. Asa sunt toate nevointele trupesti si faptele bune cele vazute. Daca socotim ca savarsindu-le aducem jertfa lui Dumnezeu, nu ca ii platim dintr-o datorie cu neputinta de platit, faptele bune si nevointele noastre devin in noi parinti ai trufiei pierzatoare de suflet.

Doi oameni s-au suit in templu sa se roage, incepe Domnul pilda Sa: unul fariseu, iar celalalt vames. Dupa aceasta, Domnul, Cunoscatorul inimilor, arata prin ce ganduri se vadea asezarea de taina a inimii fiecaruia dintre cei doi care se rugau, prin ce ganduri inchipuia fiecare dintre ei asezarea sa fata de Dumnezeu.

Fariseul era multumit de sine, se socotea vrednic de Dumnezeu, bineplacut lui Dumnezeu. Dumnezeule, multumescu-Ti, spunea el intru sine, adica vorbea in gand potrivit felului in care se vedea pe sine in taina sufletului sau. Pentru ce multumeste fariseul lui Dumnezeu? Oare din pricina necuprinsei maretii a lui Dumnezeu, ce face sa se minuneze si sa se uimeasca toata faptura intelegatoare? Oare din pricina neurmatei si negraitei milostiviri a lui Dumnezeu, Care ingaduie unei fapturi nimicnice cum este omul sa stea de vorba cu El? Oare din pricina nenumaratelor faceri de bine dumnezeiesti, celor revarsate asupra omenirii? Nu! Multumescu-Ti, graieste fariseul, ca nu sunt ca ceilalti oameni. In orbirea sa, fariseul multumeste lui Dumnezeu pentru starea sa de multumire de sine si amagire de sine. Obraznic si viclean fel de ingamfare! Multumire adusa lui Dumnezeu, insa nevrednica de Dumnezeu!

Multumire adusa lui Dumnezeu, dar plina de defaimari asupra lui Dumnezeu! Nu Dumnezeu i-a dat fariseului acea asezare a sufletului cu care se lauda el: aceasta s-a alcatuit in urma primirii si insusirii unor conceptii mincinoase. Parintele acestor conceptii, care omoara sufletul cu moarte vesnica, este arhanghelul cazut (Ioan 8, 44). Iata sub a cui inraurire a luat nastere asezarea sufleteasca a fariseului! Amagirea de sine este intotdeauna imbinata cu asa-numita de catre Sfintii Parinti inselare draceasca: ea sta in primirea minciunii drept adevar, in atragerea de catre minciuna, intunecat priveste fariseul omenirea din amagirea lui de sine!

Nu sunt ca ceilalti oameni, spune el, rapitori, nedrepti, preacurvari, sau ca si acest vames. De unde a primit el cunoasterea aceasta, pe care o vadeste cu atata incredintare si hotarare? Cum putea el cunoaste limpede si in amanunt faptele si constiinta tuturor oamenilor, ca sa arunce asupra lor o invinuire atat de grea si atotcuprinzatoare? Cum putea el cunoaste faptele si constiinta vamesului care intrase impreuna cu el in templu, care nu vorbise cu el nimic, care nu ii povestise nimic despre sine? Fara indoiala ca fariseul si-a rostit aceasta judecata in pripa, si nu pentru ca ceilalti oameni si vamesul cu pricina ar fi fost asa cum ii arata fariseul, ci fiindca boala amagirii de sine si multumirii de sine ii infatisa astfel in ochii lui. In continuare, fariseul isi insira virtutile: postesc de doua ori in saptamana, dau zeciuiala din toate cate castig. Pentru fariseu, faptele sale erau niste jertfe, niste merite inaintea lui Dumnezeu: acest fel de a vedea lucrurile este propriu tuturor fariseilor. Pentru acestia, in zadar vesteste Dumnezeu atat in Vechiul, cat si in Noul Testament: mila voiesc, iar nu jertfa (Matei 9, 13; Os. 6, 6).

Domnul le-a facut nu o data trimitere la aceasta aratare a voii lui Dumnezeu de catre Sfanta Scriptura. El le-a spus ca niciodata nu ar fi cazut in pacatul osandirii celor nevinovati de ar fi priceput aceasta vestire a voii lui Dumnezeu (Matei 16, 6): fiindca mila nu numai ca nu-i osandeste pe cei nevinovati, ci si pe cei vinovati ii priveste cu impreuna-patimire; ea le face pogoramant cat poate, ca unor madulare neputincioase si bolnave, se ingrijeste nu de pedepsirea, ci de tamaduirea lor. Fariseii impietriti, orbi, lepadand cu indaratnicie mila, vor cumva sa faca silnicie Dumnezeirii, aducandu-i jertfe pe care Ea nu are cum sa le primeasca.

Ei vor aceeasi purtare si de la ceilalti oameni; nevazand-o, se smintesc si osandesc. Este propriu fariseilor sa se sminteasca de cei in care nu vad fariseism; le este propriu sa se sminteasca de cei care, dezgustati de iubirea de sine si de dorinta de a placea oamenilor, se straduiesc sa placa lui Dumnezeu intru simplitate, in taina inimii lor; le este propriu sa vada pacat si gand rau acolo unde nu este nici urma de asa ceva; le este propriu sa-i osandeasca, sa-i urasca si sa prigoneasca pe adevaratii slujitori ai lui Dumnezeu.

De cine se sminteau ei, pe cine osandeau, in cine vedeau pacat, pe cine prigoneau cu rautate inversunata? Cercetand ce ne istoriseste Evanghelia, ne vom incredinta ca prigoanelor si urii lor le-au fost supusi mereu fie pacatosii pocaiti, care s-au impacat cu Dumnezeu si s-au facut drepti in urma pocaintei, fie ucenicii si urmatorii lui Dumnezeu inomenit – dar mai mult decat toti insusi Dumnezeu inomenit, Cel atot-desavarsit. Fariseii aveau despre Legea lui Dumnezeu o conceptie stramba, indeletnicindu-se cu cercetarea si invatarea Legii doar dupa slova, nu prin cercare, nu prin plinirea ei, isi agoniseau nu smerenia, in care il aduce pe om la adevarata cunostinta de Dumnezeu, ci o neobisnuita ingamfare si semetie. Randuielilor rituale, care preinchipuiau tainic cele ce aveau sa fie in Noul Testament, ei le dadeau o insemnatate mult mai mare decat se cuvenea, dar nu bagau in seama poruncile lui Dumnezeu, care alcatuiesc miezul Legii.

Schimonosind intelesul Legii potrivit stiintei lor cu nume mincinos si inimii lor stricate, ei se infatisau in ochii lor si in ochii altora ca slujitori ai lui Dumnezeu si ca bine-placuti Lui, in vreme ce slujeau si faceau pe plac doar parerii de sine. Ei nazuiau sa ii slujeasca si sa ii faca pe plac lui Dumnezeu prin implinirea voii lor si gandirii lor, socotindu-le pe acestea neindoielnic bune si adevarate - cum nu sunt, potrivit firii omenirii cazute - iar nu prin cercetarea si implinirea osardnica a voii lui Dumnezeu.

Lucrand in acest fel, omul face aproape mereu rau socotindu-l drept bine, si chiar daca face vreodata binele, il face ca de la sine, care il si pune pe seama sa, nu pe seama lui Dumnezeu, asa cum a facut si fariseul. Asa stand lucrurile, insusi binele se face in el pricina a raului, aducand in om parerea de sine, sadind, hranind si facand sa creasca cea mai pierzatoare din toate patimile: trufia.

La cu totul alte urmari duce vietuirea dupa poruncile evanghelice. Cel care si-a luat drept scop al vietii implinirea voii lui Dumnezeu se straduieste sa cunoasca amanuntit si fara gres aceasta atotsfanta voie prin cercetarea cu cea mai mare osardie a Sfintei Scripturi, mai ales a Noului Testament, prin citirea scrierilor Parintilor, stand de vorba si sfatuindu-se cu crestinii sporiti, implinind poruncile evanghelice cu purtarea cea dinafara, cu mintea si cu inima. “Legea slobozeniei”, a zis Preacuviosul Marcu Ascetul, “prin intelegerea cea adevarata se cinsteste, prin lucrarea poruncilor se intelege si se plineste prin indurarile lui Hristos”.

Atunci cand crestinul incepe sa traiasca in potrivire cu voia lui Dumnezeu cea buna, placuta si deplina (Romani 12, 2), altfel spus cu poruncile Noului Testament, dintr-o data i se descopera caderea si neputinta firii omenesti. Neputinta nu-i ingaduie sa implineasca poruncile lui Dumnezeu in chip curat si sfant, precum o cere El, iar caderea se impotriveste – adeseori cu cea mai mare inversunare – implinirii poruncilor lui Dumnezeu. Ea vrea si cere sa se implineasca voia cazuta omeneasca si intelegerea cazuta omeneasca. Nazuinta acestei voi si vederile acestei intelegeri imbraca toate chipurile celei mai inalte dreptati si virtuti.

Cunoasterea luptei launtrice, darea in vileag si descoperirea pacatului care traieste in om, cunoasterea stapanirii silnice a pacatului asupra dorintelor si nazuintelor bune ii dau crestinului parerea dreapta despre sine si despre omenire. El vede in sine caderea omenirii; el vede din propria cercare neputinta de a se ridica din aceasta cadere prin propriile sfortari; el dobandeste smerenia adevarata, incepe sa aduca lui Dumnezeu ruga fierbinte pentru ajutor si ocrotire, ruga din inima infranta, la care ia aminte totdeauna Dumnezeu: invata-ma sa fac voia Ta! (Ps. 142,10), invata-ma indreptarile Tale! (Ps. 118, 12), Sa nu ascunzi de la mine poruncile Tale! (Ps. 118, 19), intareste-ma intru cuvintele Tale! (Ps. 118, 28), Calea nedreptatii departeaza-o de la mine, si cu legea Ta ma miluieste! (Ps. 118, 29).

Cunoscand din cercare ca poruncile lui Dumnezeu pot fi implinite doar cu imbelsugata impreuna-lucrare a harului dumnezeiesc, cerand neincetat prin rugaciune aceasta impreuna-lucrare, crestinul nu poate sa nu puna toate faptele sale bune pe seama lui Dumnezeu. Totodata, el nu poate sa nu se recunoasca pacatos. Pe de o parte, el a cunoscut din cercare caderea sa si neputinta sa de a implini voia lui Dumnezeu numai cu propriile sfortari; pe de alta, el si cand implineste, cu ajutorul harului, poruncile lui Dumnezeu vede neincetatele greseli care se nasc din neputinta si starea de cadere a omului. Lucrul acesta se vede cu toata limpezimea din felul in care vorbeste despre sine Sfantul Apostol Pavel.

Intr-una din epistole, el spune: Mai mult decat toti m-am ostenit (apostolii); insa nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine (I Cor. 15, 10), iar altundeva: Hristos Iisus a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu (I Tim. l, 15). Asa este dreptatea iubitoare de Dumnezeu! Ea ia nastere in om din adumbrirea harului dumnezeiesc si place lui Dumnezeu prin faptele cele drepte savarsite cu incredintare in voia Lui. Dreptul placut lui Dumnezeu nu inceteaza sa se socoata pacatos nu doar din pricina pacatelor sale celor vadite, ci si din pricina ca dreptatea sa cea dupa fire este in stare de cadere amara, amestecata cu raul, spurcata de amestecul cu pacatul. Fericit cel ce este drept cu dreptatea lui Dumnezeu, a carui nadejde e adunata in Hristos, Izvorul dreptatii lui. Nefericit cel multumit de propria sa dreptate omeneasca: acestuia nu-i trebuie Hristos, Cel ce a vestit despre Sine: N-am venit sa-i chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta (Matei 9, 13).

Preacuviosul Pimen cel Mare spunea: “Mai mult imi place omul care pacatuieste si se pocaieste decat cel care nu pacatuieste si nu se pocaieste: cel dintai, socotindu-se pacatos, are gand bun, iar celalalt, socotindu-se drept, are gand mincinos”. O data insusit, gandul mincinos face toata vietuirea intemeiata pe ea netrebnica. Asta a dovedit-o cercarea: pacatosi vaditi, vamesi si curve au crezut in Hristos, iar fariseii l-au lepadat. Parerea de sine si trufia stau de fapt in lepadarea de Dumnezeu si inchinarea la sine. Ele alcatuiesc o inchinare la idoli subtire, pe care omul si-o recunoaste cu greu si de care se lasa greu. Pe dinafara, fariseii erau cei mai apropiati si mai neabatuti slujitori si ravnitori ai adevaratei cinstiri de Dumnezeu, insa, de fapt, erau instrainati de El cu desavarsire, se facusera vrajmasi ai Lui, fii ai satanei (Ioan 8, 44). Cand Mesia Cel fagaduit, pe Care omenirea patimitoare L-a asteptat cateva mii de ani, S-a aratat intre ei cu marturii neindoielnice ale Dumnezeirii Sale, fariseii nu L-au primit. Dandu-si seama cine era, intru cunostinta, L-au dat unei morti de ocara, s-au facut ucigasi de Dumnezeu (Matei 27, 42).

Evanghelia nu pomeneste nimic de pacatosenia sau, dimpotriva, de dreptatea vamesului, ci doar arata ca pilda vrednica de urmat felul rugaciunii lui, care era alcatuita numai si numai din recunoasterea starii sale de pacatosenie si din cererea cat se poate de smerita ca Dumnezeu sa il miluiasca. Pricina acestui fel de a infatisa lucrurile este cat se poate de limpede. Toti oamenii, pana la unul, au nevoie de iertare si de mila ca sa se mantuiasca - iar Dumnezeu, in nemarginita Sa desavarsire, iarta deopotriva de usor toate pacatele, atat pe cele mici, cat si pe cele mari. Data fiind desavarsirea lui Dumnezeu, toti oamenii sunt deopotriva inaintea Lui in ce priveste dreptatea, prin care se pot deosebi doar intre ei (Romani 4, l, 6). A te socoti drept nu este altceva decat necunoastere a propriilor pacate, decat amagire de sine. Si ca atare toti oamenii, pana la unul, atunci cand merg la biserica sa stea inaintea fetei lui Dumnezeu ori se pregatesc sa faca asta in singuratatea chiliei, sunt datori sa se pregateasca prin recunoasterea propriei pacatosenii, si numai din aceasta recunoastere sa aduca prinos de rugaciune lui Dumnezeu. Altfel, rugaciunile noastre nu vor fi primite.

Iar vamesul, de departe stand, nu voia nici ochii sai la cer sa-i ridice, ci isi batea pieptul sau zicand: Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului. Evanghelia ne invata prin aceste cuvinte ca, atunci cand ne rugam, asezarea smerita a sufletului trebuie insotita de o asezare pe potriva a trupului, in biserica trebuie sa ne alegem loc nu in fata, nu in vazul tuturor, ci unul umil, care sa nu dea pricina de imprastiere. Nu trebuie sa dam frau liber ochilor: acestia sa fie atintiti fara incetare spre pamant, ca mintea si inima sa poata tinde neincetat catre Dumnezeu.

Vamesul arata garbovit, atat de viu simtea povara pacatelor sale. Si oricine are simtirea vie a acestei poveri care apasa sufletul va lua fara sa vrea infatisarea unui om garbovit, care se tanguieste, precum a zis sfantul David: Chinuitu-m-am si m-am garbovit pana in sfarsit, toata ziua mahnindu-ma umblam: ca salele mele s-au umplut de ocari si nu este vindecare in trup (Ps. 37, 6-7). Nu putem sa nu bagam de seama ca locul ales in templu de catre vames - si anume in spate - este aratat de Evanghelie ca fiind potrivnic celui ales de fariseu - care, fireste, statea in fata, spre a “zidi” poporul adunat si a atrage asupra sa luarea-aminte a acestuia (bineinteles, tot pentru “folosul” lui, al poporului). Asa obisnuieste sa se indreptateasca si sa-si acopere faptele slava desarta. Asezarea luata de trupul vamesului, care e pe potriva simtamintelor inimii lui, ne este aratata ca fiind potrivnica asezarii pe care o daduse trupului sau fariseul - asezare de asemenea potrivita cu miscarea sufleteasca pricinuita de gandurile trufiei. Vamesul, care se recunostea pacatos, nu indraznea nici ochii sa si-i ridice catre cer; fariseul, care se socotea drept, isi inalta fara mustrare de cuget ochiul trufas.

Vamesul, din pricina poverii pacatelor pe care o simtea, parea apasat de o sarcina grea; fariseul, dimpotriva, sta semet, cu pieptul scos in fata, parca inaripat de parerea de sine si de increderea in sine. Pe fata vamesului era asternuta tristetea; fata fariseului stralucea cu multumirea de sine. Cateodata, fariseii stau in biserica si in spate - mai ales cand sunt oameni cu functie mare - dupa care ies pe neasteptate inaintea poporului, ca prin aceasta sa faca impresie prin doua lucruri deodata: atat prin rang, cat si prin “smerenia” aratata pana atunci.

Fetele lor nu arata intotdeauna multumire de sine: ei isi astern pe ele felurite simtaminte, dupa cum gasesc de cuviinta; acestea insa sunt toate masluite. Domnul, Cunoscatorul inimilor, a incheiat pilda cu urmatoarele cuvinte: Zic voua: s-a pogorat acesta (vamesul) mai indreptatit la casa sa (decat fariseul); ca tot cel ce se inalta pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereste va fi inaltat, adica vamesul a fost indreptatit, ca unul ce a alergat la indreptarea daruita de Dumnezeu, iar fariseul a fost osandit, fiindca a lepadat indreptatirea daruita de Dumnezeu si a vrut sa ramana in dreptatea sa cazuta omeneasca. A te smeri inseamna a-ti recunoaste caderea, pacatosenia, din pricina carora omul a devenit o fiinta lepadata, lipsita de orice vrednicie; a te inalta inseamna a te socoti drept, a socoti ca pretuiesti ceva. Vrednicia noastra, dreptatea noastra, pretul care a fost pus pentru fiecare om si care a fost platit pentru fiecare om este Domnul nostru Iisus Hristos.

Otrava care otraveste pe de-a-ntregul lucrarea fariseilor sta in aceea ca ei fac toate lucrurile lor ca sa fie vazuti de oameni (Matei 23, 5). Temeiul lucrarii lor este cautarea slavei de la oameni; mijlocul de care ei se folosesc ca sa-si atinga scopul este fatarnicia. Fatarnicia alcatuieste felul de-a fi al fariseilor. Domnul a numit fatarnicia aluatul fariseilor (Luca 12, 1). Toata lucrarea fariseilor musteste de fatarnicie; fiecare fapta a lor are ca suflet fatarnicia.

Fatarnicia nascuta fiind din slava desarta, adica din cautarea laudei si slavei de la oameni, hraneste prin izbanzile sale slava desarta; iar cand slava desarta ajunge la masura sa deplina, lucrarea ei se preschimba din izbucniri care apar cand si cand intr-o nazuinta neincetata.

Atunci, din slava desarta se plasmuieste o patima oarba si nebuneasca: trufia. Trufia este moartea sufletului in privinta duhovniceasca: sufletul cuprins de trufie nu e in stare nici de smerenie, nici de pocainta, nici de milostivire, nici de ganduri ori simtaminte duhovnicesti, ce ne aduc cunoasterea cea vie a Rascumparatorului si ne fac sa devenim ai Lui. Pentru a ne feri de aceasta otrava cumplita pe care o impartaseste aluatul fariseilor, sa ne straduim, dupa indemnul Evangheliei (Matei 6), sa implinim poruncile dumnezeiesti doar pentru Dumnezeu, ascunzand cu toata osardia aceasta implinire de privirile omenesti, care nu fac decat sa dauneze.

Sa lucram pe pamant pentru Dumnezeu si pentru cer, nu pentru oameni! Sa lucram si pentru oameni, dar nu pentru a smulge de la ei laude, ci pentru a le aduce adevarata slujire si adevarat folos - lucruri pentru care ei deseori isi sfasie binefacatorii, asa cum fiarele salbatice si proaste ii sfasie deseori pe cei ce le hranesc si le ingrijesc. Asa s-a intamplat cu Sfintii Apostoli si cu multi alti oameni ai lui Dumnezeu. Sa ne urmarim fara incetare, sa bagam de seama neajunsurile si neputintele noastre! Sa il rugam pe Dumnezeu ca El sa ne descopere caderea si pacatosenia noastra! Nazuinta statornica spre implinirea voii lui Dumnezeu nimiceste putin cate putin in noi multumirea de sine si ne invesmanteaza in fericita saracie cu duhul, imbracati in aceasta sfanta haina a harului, ne vom deprinde starea inaintea lui Dumnezeu cea placuta Lui, pentru care a fost laudat de catre Evanghelie vamesul cel smerit.

Rugandu-ne lui Dumnezeu din recunoasterea adanca si nemincinoasa a pacatoseniei noastre, vom primi fara indoiala iertarea pacatelor si imbelsugarea adevaratelor bunatati, atat vremelnice cat si vesnice: ca tot cel ce se smereste va fi inaltat de atotputernica si atotbuna dreapta a Domnului, Dumnezeului, Facatorului si Mantuitorului nostru. Amin.”

Sfantul Ignatie Briancianinov

.

29 Ianuarie 2015

Vizualizari: 3338

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE