Vamesul si fariseul in Triod

Vamesul si fariseul in Triod Mareste imaginea.

Vamesul si fariseul in Triod

Smerenie si mandrie la inceputul Triodului

"Asa cum radacina tuturor relelor e mandria, tot asa pricina tuturor celor bune e smerenia", invata avva Evagrie. Smerenia este semnul distinctiv al crestinismului si virtutea indispensabila intregii vieti duhovnicesti. Fara ea e cu neputinta sa ne mantuim, nu putem nici macar sa faptuim poruncile ori sa facem un bine oarecare. Fiica a gandului la moarte, Hristos insusi desemneaza smerenia drept temelie si obarsie a zidirii omului launtric. "Maica a tuturor virtutilor", ea este cea dintai pe care incepatorul trebuie sa se sarguiasca sa o practice cu scrupulozitate:

"Inainte de toate avem nevoie de smerenie si trebuie sa fim gata sa spunem: "Iarta-ma!" pentru orice cuvant pe care-l auzim, caci prin smerenie se nimicesc toate rautatile vrajmasului si potrivnicului nostru".

Era, prin urmare, necesar ca perioada pregatitoare a Postului Mare sa se deschida cu indemnul de a imita smerenia vamesului. Pentru ca, solid intemeiat pe aceasta virtute, credinciosul sa poata face din ostenelile sale ascetice o jertfa bine-placuta lui Dumnezeu.

"Trufia goleste tot binele, smerenia surpa tot raul", caci e un leac puternic al mantuirii. Din ceata patimilor ea il face pe om sa urce piscul virtutilor. Pentru Sfantul Ioan Scararul, chiar daca n-ar fi insotita de alte fapte, ea ar fi de ajuns pentru a-l face pe om sa urce la cer, fiindca mandria 1-a facut pe Lucifer sa cada de aici. Aceasta putere a smereniei e deosebit de eficace impotriva demonilor, care, fiind duhuri pure, ii intrec pe monahi in ostenelile ascetice, dar sunt intotdeauna biruiti de smerenie18, smerenia fiind singura virtute pe care nu o pot imita.

Smerenia este cea dintai virtute dezvoltata de Triod fiindca e insasi conditia fara de care nu putem dobandi cainta (metanoia) si castiga, prin urmare, iertarea pacatelor:

"Caci milostivirea urmeaza smereniei, asa cum umbra urmeaza trupului".

Potrivit aceluiasi Isaac Sirul, aceasta virtute e si obarsia ascezei: "infranarea si concentrarea urmeaza smereniei". De aceea, ea trebuie pusa inaintea ochilor candidatilor la lupta, inainte ca ei sa intre in arena Postului Mare.

Daca Adam ar fi primit sa se smereasca si sa se caiasca recunoscandu-si pacatul, n-ar fi fost scos afara din rai, ne asigura avva Doroteidin Gaza. Intreaga viata duhovniceasca trebuie sa inceapa, asadar, prin unirea acestor doua virtuti: coborand in el insusi pentru a regasi aici pe Adam si a-l restaura in integritatea sa, ascetul va putea dobandi smerenia prin aducerea-aminte si gandul la pacatele sale, revenind astfel in rai la sfarsitul Postului Mare. "Uitarea greselilor e lucrul mandriei, dar aducerea-aminte a lor e calauza spre smerenie".

Pentru autorii Triodului, ca si pentru toti Parintii, smerenia e virtutea "prin care ne putem cunoaste prin noi insine si putem izgoni infumurarea desarta a trufiei". Invers, prin cunoasterea de sine ajungem la smerenie: "Fericit omul care-si cunoaste slabiciunea, caci aceasta cunoastere se va face pentru el temelie, radacina si obarsie a tot binele (...) Dar cel care nu-si cunoaste neputinta alunga smerenia. Si alungand-o pe aceasta, e alungat din desavarsire, iar alungat de aceasta se inspaimanta intotdeauna".

Smerenia, calea spre cunoasterea de sine si a lui Dumnezeu

Prin smerenie crestinul isi masoara propria neputinta cu infinitatea dumnezeiasca. Pe cat inainteaza in cunoasterea de sine, pe atat progreseaza in cunoasterea lui Dumnezeu. Prima treapta a smereniei, infatisata in Triod de exemplul vamesului, e o transpunere crestina a adagiului antic "Cunoaste-te pe tine insuti". Viata duhovniceasca apare astfel ca o gnoza autentica, care se intemeiaza nu numai pe puterile mintii si nu urmareste sa stearga distinctia esentiala dintre Creator si creatura, ci, din contra, e intemeiata pe simtul "masurii", adica pe recunoasterea si marturisirea mizeriei sale duhovnicesti, a pacatului si a absentei virtutii. Smerenia vamesului sta in faptul ca el se arata inaintea lui Dumnezeu asa cum este, in recunoasterea faptului ca, nedesavarsit prin fire ca si creatura, el a extins de bunavoie inca si mai mult distanta "infinita" care il separa de Creatorul sau. Ea consta si in implorarea cu lacrimi a milostivirii dumnezeiesti, ca sa umple acest adanc si sa-i dea iertarea greselilor.

Pentru credinciosul care, angajat pe calea Postului Mare, a daramat zidurile eului sau pentru a atinge o constiinta ce imbratiseaza intreaga natura umana, smerenia va consta din faptul de a se recunoaste foarte precis drept cel mai mare dintre pacatosi. Astfel, dupa ce i-a enumerat pe toti pacatosii'Vechiului si Noului Testament, sufletul recunoaste la sfarsitul Canonului Mare ca i-a intrecut in ticalosie pacatuind mai mult decat intreaga natura umana. Singura cale de mantuire care ii mai ramane e de a implora milostivirea in ziua Judecatii. "N-a fost in viata pacat, nici fapta, nici rautate, pe care sa nu le fi savarsit eu, Mantuitorule, cu mintea si cu cuvantul, cu vointa si cu gandul, cu stiinta si cu fapta pacatuind ca nimeni altul odinioara".

Pacatosul se recunoaste drept cel mai mare dintre pacatosi pentru faptul de a fi incalcat in chip constient, iar nu din nestiinta legea iubirii. Imnografii insista mult asupra acestei dimensiuni a smereniei ca simt al responsabilitatii universale a fiecaruia, indemnandu-i astfel pe credinciosi spre unul din aspectele cele mai profunde ale spiritualitatii crestine. Cu cat sfintii sunt mai luminati de har, cu atat se socotesc mai pacatosi si se smeresc si, invers, cu cat coboara in adancul smereniei cu atat sunt mai luminati.

Monahul gaseste calea inaltarii asezandu-se mai prejos decat toti, chiar si decat fapturile necuvantatoare: "Fericit monahul care se socoteste gunoiul tuturor", spunea avva Evagrie. Triodul aplica aceasta invatatura aparent socanta indemnandu-i neincetat pe credinciosi sa recunoasca dimensiunea universala a pacatelor lor personale. Melozii nostri raman insa discreti in ce priveste rolul harului. Ei nu precizeaza ca smerenia creste pe masura contemplatiei si ca arsura pacatului sporeste pe masura luminarii. Aceasta tacere prudenta sa poata fi oare pusa pe seama caracterului "practic" al Triodului? Intr-adevar, aici e vorba mai putin de o invatatura teoretica, cat de faptul de a-i face pe credinciosi sa inainteze in aceasta virtute infatisandu-le in acelasi timp adancimile ei, cat si riscurile amagirii pe care le cuprinde.

Smerenia e singura cale care duce la contemplatie. Intrand in sine insusi pentru a se recunoaste cel dintai dintre pacatosi, monahul gaseste, asadar, in mod paradoxal "calea inaltarii", scara inaltata spre cer:

"Slujindu-se de smerenie ca de o scara, vamesul s-a ridicat la inaltimea cerurilor; in timp ce fariseul, cu putreda usurime a trufiei inaltandu-se s-a coborat in adancul iadului".

Imagine al carei ecou se regaseste in acest faimos citat din Sfantul Isaac Sirul: "Sarguieste-te sa intri in camara ta dinauntru si vei vedea camara cereasca, caci una si aceeasi usa deschide contemplarea amandurora. Scara imparatiei e ascunsa inauntrul tau, in sufle.tul tau. Spala-te, asadar, de pacat si vei descoperi treptele pe care sa urci".

Ca si de orice realitate duhovniceasca, de acest paradox al smereniei nu putem da seama decat prin expresii antinomice ca, de exemplu, "smerenia facatoare de inaltare". Imnografii Triodului se straduiesc indeosebi sa dezvolte acest simbolism geometric alsmereniei potrivit cuvantului lui Hristos: "Tot cel ce se va inalta pe sine se va smeri, dar cel ce se smereste pe sine se va inalta". Caci, potrivit Sfantului Grigorie al Nyssei, in timp ce mandria e "un urcus in jos", smerenia e, invers, "o pogorare spre inaltimi".

In alternanta acestor doua momente, pogorarea (sensul "descendent") trebuie sa preceada urcusului (sensului "ascendent"). Fariseul din parabola a fost respins de Dumnezeu fiindca, trufindu-se cu faptele sale, a inversat sensul alternantei; in timp ce vamesul a fost inaltat pentru ca mai intai s-a pogorat. Smerenia unuia l-a condus pana pe culmea virtutii, in timp ce trufia celuilalt l-a facut sa cada din ea.

Vamesul si fariseul in Triod

Parabola vamesului si fariseului isi dobandeste intreaga valoare in iconomia duhovniceasca a Triodului. Asezata la intrarea in Postul Mare, ea il previne pe credincios impotriva slavei desarte la care l-ar putea expune eforturile sale ascetice. Ga intreaga cateheza imnografica, invatatura despre smerenie are functia esentiala de a echilibra regulile postului si ascezei pe care le prevede typikon-ul, punand in evidenta dimensiunea lor duhovniceasca. Fiindca fariseul era intr-adevar un drept care postea doua zile pe saptamana si pazea Legea asa cum un crestin zelos ar putea pazi cu strictete regulile typikon-ulm, dar s-a ingamfat cu slava desarta slavindu-se cu faptele sale si judecand pe aproapele sau: vamesul. Aceasta e atitudinea de care trebuie sa fugim inca de la inceputul parcursului ascetic pentru a putea primi rasplatirile duhovnicesti ale virtutilor pe care le vom fi practicat in timpul Postului Mare: ele trebuie tinute ascunse in inima evitand cu toata atentia judecarea aproapelui. Slava desarta si corolarul ei, maimutareala virtutii prin ostentatie, sunt doua patimi care-l pandesc pe ascet la inceputul si sfarsitul cursei sale. Comentand aceasta parabola, imnografii urmau o invatatura comuna vechii traditii monahale. Un parinte al monahilor, avva Evagrie, afirma, de exemplu:

"Pazeste-te ca diavolul sa nu te surprinda prin laude ca sa te inalte in ochii tai pentru ca sa te faca sa te trufesti cu. virtutile tale, ca si fariseul; ci loveste-te pe tine insuti ca vamesul, bate-te in piept spunand: Dumnezeule, milostiveste-Te de mine pacatosul!".

Desigur, dupa invatatura Parintilor, data fiind legatura intima intre suflet si trup, prin post si asceza ajungem la smerenie. Smerindu-si trupul prin privarea de alimente, credinciosul isi va putea abate, pe parcursul celor patruzeci de zile ale Postului Mare, sufletul de la atractia placerilor facandu-l astfel sa coboare in adancul smereniei. Dar fariseul nu postea; "cum se cuvine", caci daca vrem sa strabatem cu folos Postul Mare, trebuie "sa invatam legile postului" si sa ne omoram trupul "cu stiinta" sidiscernamant, amestecand smerenia in toate virtutile: "Leaga de infra-nare smerenia, fara de care cea dintai se va afla nefolositoare". Caci smerenia e superioara ascezei si postului, asa cum virtutile sufletului sunt superioare virtutilor trupului!

"Pana cand nu se smereste - spune Sfantul Isaac Sirul -, omul nu primeste rasplata faptelor sale. Rasplata nu se da prin fapte, ci prin smerenie".

Toate virtutile cantate de Triod sunt, asadar, supuse dispozitiei launtrice a smereniei celui ce le practica. Si, de-a lungul Postului Mare, acesta va trebui sa-si aduca aminte exemplul vamesului si fariseului. Prin meditatia continua la aceasta parabola in mintea sa (nous), el va putea ajunge la strapungere, adica la o inima infranta si smerita care singura va putea aduce jertfa bine-placuta lui Dumnezeu (Ps 50, 19). Faptul ca evocarea acestei parabole e prezenta in idiomelele Saptamanii a IV-a din Postul Mare nu e un simplu vestigiu al structurii primare a Triodului; ea aduce aminte de necesitatea vigilentei si perseverarii in fuga de slava desarta a fariseului si in imitarea smereniei vamesului. Caci dreptul trebuie sa fie din ce in ce mai atent sa nu se slaveasca pe sine atribuindu-si lui insusi virtutile. "Constiinta pacatosului il obliga la smerenie, in timp ce simtamantul faptelor sale bune il inalta pe cel drept", spunea Sfantul Ioan Hrisostom. Nu numai la inceput, ci in toata perioada Triodului, ascetul trebuie, prin urmare, sa invete sa imite smerenia vamesului.

"Sa nu ne rugam, fratilor, ca fariseul, caci cel ce se inalta pe sine se va smeri; ci sa ne smerim inaintea lui Dumnezeu ca vamesul, prin postire, strigand: Dumnezeule, milostiveste-Te spre noi pacatosii!".

Aceasta rugaciune a vamesului (Lc 18, 13) unita cu rugaciunea celor doi orbi (Mt 9, 27) sub forma: "Dumnezeule, milostiveste-Te spre mine pacatosul si ma miluieste!" se va repeta de douasprezece ori in toate slujbele Postului Mare o data cu metaniile mici ce insotesc rugaciunea Sfantului Efrem Sirul. Mai mult, ea este, dupa cum se stie, modelul "rugaciunii lui Iisus" si de aceea respiratia monahului trebuie legata in permanenta de ea de-a lungul intregului "Post Mare al vietii sale".

Inceputul smereniei si al caintei adevarate sta in recunoasterea desertaciunii proprii, in vointa de a ne asemana fariseului si de a implora pe Hristos sa ne dea in milostivirea Sa smerenia vamesului. In timpul Postului Mare trebuie sa fugim de glasul trufas si de multimea cuvintelor unuia si sa imitam strapungerea si rugaciunea tacuta a celuilalt, trebuie sa evitam suficienta fariseului si sa imitam smerenia si marturisirea vamesului, trebuie sa ne aducem aminte numai de pacatele noastre pentru a nu judeca pe aproapele si sa ne rugam cu strapungere pentru a nu scoate desertaciune din virtutile noastre. In definitiv, va trebui sa imitam sau mai degraba sa ne rugam ca sa dobandim virtutile atat ale unuia, cat si ale celuilalt: "Sa ne sarguim a imita virtutile fariseului si a ravni cu aprindere smerenia vamesului; urand ceea ce este nepotrivit de la amandoi, adica lipsa de minte a unuia si intinaciunea pacatelor celuilalt".

Imitarea smereniei lui Hristos

Aceasta prima smerenie reprezinta intaiul si poate cel mai pretios dintre darurile Duhului Sfant si temelia realizarii celui de al "doilea Botez". Dar aceasta nu este decat calea ce duce la adevarata smerenie ce se identifica cu piscul vietii duhovnicesti si al luminarii. Aceasta smerenie superioara e negraita si dumnezeiasca. Numai cine a avut experienta ei poate vorbi despre ea. Sfantul Ioan Scararul o compara cu "cerul" si o numeste "poarta a imparatiei" si "a nepatimirii". Prin aceasta smerenie ajungem la cunoasterea intima a lui Dumnezeu si la indumnezeire. Ea este "pecetea Duhului" pusa pe "inscrisul de slobozenie" al omului. Ea consta din a ne recunoaste in intregime in Dumnezeu, din a-I atribui toate pentru ca numai El intreg sa se gaseasca in om. Ea se da ca un har si ca plinatatea darului Duhului Sfant numai celor desavarsiti. Caci ea este "Smerenia dumnezeiasca" si "haina Dumnezeirii". Fiindca Dumnezeu insusi e nesfarsit de smerit: "Sunt bland si smerit cu inima" (Mt 11, 29), spunea Hristos, desemnand astfel o insusire a firii dumnezeiesti pe care a descoperit-o prin intruparea Sa.

Aceasta cununa a virtutilor este asadar smerenia lui Hristos insusi si la ea nu vom putea ajunge decat traind in El si urmandu-L in toate etapele iconomiei Sale. Adeseori mentionata incepand cu Duminica Vamesului si Fariseului, aceasta dimensiune hristologica a smereniei e dezvoltata mai cu seama in timpul Saptamanii Mari. in timpul Postului Mare, credinciosul a fost inaltat virtual de intaia virtute pana pe culmea "faptuirii" pentru a se invrednici sa se impartaseasca pe deplin de Patimire si inviere si a fi astfel initiat in smerenia dumnezeiasca.

Smerenia lui Hristos a fost descoperita de intruparea Sa, de kenoza Lui, care devine astfel modelul intregii smerenii crestine: "Aratat-a Cuvantul smerenia a fi calea cea mai buna a inaltarii, smerindu-se pana la chipul cel de rob; pe care imitand-o fiecare, smerindu-se se inalta". Intreaga Iconomie nu e de altfel decat o aratare a smereniei Sale. Dupa ce a declansat o miscare de "pogorare" prin intrupare, Hristos implineste toate pogorandu-Se pana la limita acestei umilinte: moartea Dumnezeului-om. Comemorarea spalarii picioarelor in Joia Mare e prilejul de a evidentia maretia smereniei si a iubirii dumnezeiesti fata de om aratate de Hristos Care S-a plecat in fata ucenicilor Sai pentru a le spala picioarele. "Aratat-a ucenicilor Stapanul pilda de smerenie; caci Cel ce imbraca cerul cu nori S-a incins cu stergarul si si-a plecat genunchii pentru a spala picioarele slugilor, Cel in a Carui mana e suflarea tuturor celor ce sunt".

In acest fel El i-a indemnat sa practice o smerenie asemanatoare unii fata de altii si i-a invatat "cum sa alerge pe calea cea dumnezeiasca" pentru a vesti Evanghelia. Pentru Sfantul Ioan Scararul, acest episod arata ca prin smerenia trupeasca ajungem la smerenia sufletului si prin "faptuire" ajungem la smerenia suprema a lui Hristos-Dumnezeu.

"Catre dumnezeiasca inaltare suindu-ne pe noi pururea, Mantuitorul si Stapanul a aratat smerenia facatoare de inaltime; ca a spalat cu mainile Sale picioarele ucenicilor".

Limita smereniei lui Hristos si modelul ultim al smereniei crestine au fost dezvaluite insa pe Cruce de moartea Sa:

"Covarsirea smereniei Tale, Hristoase Dumnezeule, a surpat pe Cruce trufia demonica". In adancul kenozei lui Dumnezeu si in actualizarea ei morala omul gaseste "axa" plecand de la care se realizeaza "rasturnarea polilor" si se deschide calea spre inaltime: asemanarea cu Dumnezeu prin impartasirea de smerenia lui Hristos.

"Sa ravnim cu aprindere purtarile lui Hristos Mantuitorul si smereniei Lui, noi cei ce dorim a dobandi salasul bucuriei celei fara de sfarsit, salasluindu-ne in pamantul celor vii".

In fond, culmea vietii duhovnicesti, dobandirea acestei smerenii dumnezeiesti, consta in faptul de a ne gasi oarecum tot timpul la sfarsitul Postului Mare, din a trai in toate zilele Crucea si Patima lui Hristos, pentru a-L insoti in miscarea ascendenta a invierii Lui si a descoperi atunci experimental, in lumina Pastilor, ca smerenia e o insusire a Firii dumnezeiesti si miscarea naturala a Iubirii.

Makarios Simonopetritul

Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Editura Deisis

21 Februarie 2016

Vizualizari: 7865

Voteaza:

Vamesul si fariseul in Triod 4.50 / 5 din 4 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE