Rusaliile - Pogorarea Sfantului Duh

Rusaliile - Pogorarea Sfantului Duh Mareste imaginea.

Rusaliile - Pogorarea Sfantului Duh

Ascultand de porunca Domnului si reintorcandu-se la Ierusalim, dupa ce privisera cu ochii lor trupesti inaltarea lui Hristos, Apostolii ramasera in cetatea sfanta, asteptand implinirea fagaduintelor. Sfantul Luca arata ca in tot timpul ei "staruiau in rugaciune impreuna cu femeile si cu Maria, mama lui Iisus, si cu fratii Lui" (FA. 4, 14).

Cei ce fusesera legati sufleteste de Iisus ramasera deci impreuna, neincetand sa se roage laolalta, astfel incat comunicarea dintre ei sporea necontenit.

Apostolilor si sfintelor femei li se alaturasera si alti frati, in numar de o suta douazeci, dupa cum afirma Sfantul Luca atunci cand relateaza alegerea lui Matia in locul ramas liber in colegiul apostolic prin indepartarea lui Iuda. Din acesti o suta douazeci faceau parte desigur si cei saptezeci si doi de ucenici, mentionati ca atare numai in Evanghelia lui Luca. Reiese deci ca, indata dupa inaltarea Domnului, la Ierusalim se constituise o mica comunitate crestina, care traia in asteptarea Paracletului fagaduit de Hristos.

Toti acestia impreuna cu apostolii si cu Sfanta Maica - prezenta Maicii Domnului la Cincizecime este atestata de intreaga Traditie - se aflau adunati impreuna "la un loc" in ziua cand iudeii sarbatoreau Cincizecimea. Dupa cum se stie, la Cincizecime - sarbatoare numita astfel fiindca era praznuita la cincizeci de zile dupa Pasti - se comemora primirea Legii de catre Moise pe muntele Sinai. Nu este lipsit de semnificatie faptul ca in ziua in care evreii sarbatoreau instituirea vechii aliante va avea loc coborarea Sfantului Duh, eveniment menit sa instaureze o noua era in istoria spirituala a omenirii.

Cincizecimea era totodata si sarbatoarea secerisului, in toi la acea vreme, prilej cu care se aducea la altar cel dintai snop, parga a noii recolte. Secerisul este sarbatoarea culegerii roadelor, a implinirii nadejdilor puse in grauntele de grau. Si aici se observa deci o randuiala tainica:

Sfantul Duh, vine spre a desavarsi lucrarea Fiului, coboara tocmai in acea zi cand poporul praznuieste minunea - caci minune este - prefacerea semintei aruncate in pamant in snop incarcat de boabe, din care se va plamadi painea. Este o sarbatoare a plenitudinii, a abundentei, care se afla intr-o tainica corespondenta cu caracterul misiunii Duhului Sfant.

Un punct care a nascut multe nedumeriri, dat fiind ca textul scripturistic nu este perfect clar, se refera la cei care s-au aflat impreuna in acea zi, invrednicindu-se de primirea Duhului Sfant. In versiunea greaca, in Vulgata, precum si in Biblia franceza de la Ierusalim se spune: "Cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc" (FA. 2, 1), fara sa se precizeze cine sunt acesti toti. In versiunea romana a Noului Testament s-a introdus insa aici un cuvant menit sa aduca mai multa precizie, dar care, dimpotriva, a pricinuit o confuzie: este vorba de termenul "apostoli". Iata cum suna textul romanesc: "Erau toti apostolii impreuna".

Daca se omite cuvantul "apostoli", desi textul pare mai ambiguu, poate rezulta ca in acea zi se gaseau laolalta nu numai cei doisprezece, ci toti cei o suta douazeci de frati mentionati mai sus. Despre acesti frati Sfantul Petru spusese cu prilejul alegerii lui Matia ca s-au aflat impreuna cu apostolii alaturi de Iisus, incepand cu Botezul savarsit de loan si pana la inaltare (F.A. 1, 22). In acest mod au interpretat versetul Sfantul loan Hrisostom, Teofilact si multi alti exegeti. Admitand ca la Cincizecime au fost prezenti nu numai apostolii, ci si alti frati, se trage concluzia ca Sfantul Duh s-a revarsat peste toti membrii Bisericii, si nu numai peste ierarhia reprezentata de apostoli. Exegeza ortodoxa, precum si cea romano-catolica, bazate pe Traditie, afirma de asemenea ca la Cincizecime era de fata si Maica Domnului. De altfel, chiar Sfantul Luca consemneaza ca Sfanta Maica se afla in mijlocul apostolilor, dupa Inaltarea la cer a lui Iisus, staruind impreuna cu ei in rugaciune (F.A. 1, 14), fara insa a o pomeni cu prilejul Cincizecimii. Prezenta Sfintei Fecioare la Cincizecime apare perfect justificata, in perspectiva istoriei mantuirii. Aceea peste care Sfantul Duh se coborase la Buna Vestire, prefacand-o in vas ales in vederea zamislirii lui Hristos, nu putea lipsi din mijlocul ucenicilor in clipa cand, prin pogorarea Duhului Sfant, avea sa ia fiinta Biserica. Prin smerita sa acceptare, Sfanta Fecioara facuse odinioara posibila mantuirea omului, deschizand intreg ciclul rascumpararii. Acum ea este din nou prezenta in momentul hotarator in care are loc intemeierea Bisericii, menita sa-l sfinteasca pe om si sa-l calauzeasca pe calea mantuirii, dupa cum se afirmase si la nunta din Cana in clipa cand, la indemnul ei, Hristos descoperise mai inainte de vreme taina Imparatiei.

Din cer, unde se va inalta cu trupul indata dupa adormirea ei, Sfanta Maica nu va inceta, stralucind mai presus de cetele sfintilor, sa tina sub o continua obladuire Biserica, precum si pe toti cei ce fac parte din ea.

Sfantul Luca descrie intr-un mod sumar, dar sugestiv - ca de altfel toate naratiunile evanghelice - scena pogorarii Sfantului Duh. Ucenicii se aflau in casa, la ceasul al treilea din zi. Deodata, fara de veste s-a auzit un vuiet, asemanator unui vant ce vine repede, care a umplut toata casa. In acelasi timp, limbi impartite "ca de foc" s-au asezat pe fiecare dintre cei de fata "si s-au umplut toti de Duhul Sfant si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai" (F.A. 2,4).

Sfantul Grigorie Teologul spune ca venirea Sfantului Duh are loc in mod progresiv: intai vine suflarea de vant si apoi limbile de foc. Suflarea de vant sugereaza ideea de fluiditate spirituala, de vesnica miscare. Sfantul Duh este trait ca o mireasma care patrunde in suflete si le trezeste la viata. El nu este ingradit de nici un hotar, de aceea "sufla unde voieste" (Ioan 3, 8), precum aratase chiar Hristos, subliniind astfel totala libertate a Duhului Sfant. Dar Duhul coboara si sub forma de limbi "ca de foc", dupa cum accentueaza Sfantul Luca. Deoarece chipul Sfantului Duh ramane ascuns, in ciuda coborarii Sale ipostatice, El Se infatiseaza intr-un mod menit sa sugereze cat mai bine caracterul lucrarii Sale: este vant care nu se stie de unde vine si incotro se duce si limbi de foc ce se pogoara peste capetele tuturor celor ce participa la aceasta minune. Focul lumineaza, dar si arde; Duhul aduce in suflet lumina, dar il si curata de toata intinaciunea pacatului.

Trebuie de asemenea observat ca Sfantul Duh a coborat atunci cand toti apostolii si cei ce erau impreuna cu ei se aflau adunati laolalta, intemeind astfel Biserica vizibila. Dat fiind ca Duhul Sfant este Duhul comuniunii, a carui misiune este de a uni sufletele intre ele si cu Hristos, trebuia ca El sa coboare peste intreaga comunitate crestina, prefacand-o in Biserica. Se stie ca, in esenta ei, Biserica este participarea oamenilor la viata Sfintei Treimi. Totodata insa, deoarece limbile apar "impartite" - nu este o valvataie unica, ci o flacara divizata dupa numarul celor prezenti -, se constata ca fiecare persoana se invredniceste in mod individual de primirea Duhului.

Intr-o strafulgerare de o clipa s-a putut astfel intrezari destinul persoanei umane, ce constituie o valoare unica, dar care, spre a atinge plenitudinea, nu poate ramane izolata, ci trebuie sa tinda spre comuniune in vederea desavarsirii.

Aspectul personal si cel comunitar al vietii spirituale, aflate intr-o permanenta interdependenta, sunt admirabil puse in lumina de minunea Coborarii Duhului Sfant.

Indata dupa ce primira Sfantul Duh, apostolii, care de la Patimi incoace statusera tacuti si retrasi, iesira din casa si incepura sa-L propovaduiasca pe Hristos. Ei vorbeau in diferite limbi, caci in acel timp, fiind sarbatoare mare, sosisera la Ierusalim iudei si prozeliti din tot Orientul, si astfel se facura intelesi de toti. Pelerinii fura uimiti sa constate ca acesti galileeni predicau in atatea graiuri, neputand sa-si explice un fapt atat de extraordinar. De aceea, chiar unul dintre ei ii acuza ca ar fi "plini de must" (F.A. 2, 13). Atunci Sfantul Petru lua cuvantul pentru a-i apara pe apostoli de o asemenea invinuire, precum si pentru a vorbi multimilor despre Hristos. El arata celor care il ascultau ca in acea zi se implinise profetia lui Ioil: "Iar in zilele din urma, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul" (F.A. 2, 17, Ioil 3, 1).

Trebuie retinut ca din primul moment Sfantul Petru este constient de minunea experiata: el stie ca, impreuna cu ceilalti ucenici, s-a invrednicit de primirea Sfantului Duh, eveniment ce fusese intrezarit cu veacuri in urma de profeti.

Coborarea Duhului ascute lucrarea mintii, daruind chiar o superluciditate. Cel ce il primeste atinge o adevarata plenitudine spirituala, de care este perfect constient.

Sfantul Simeon Noul Teolog a staruit asupra faptului ca ascetul, pornit pe calea desavarsirii, cunoaste cand se afla sub razele binefacatoare ale lucrarii Sfantului Duh. Un suflet purificat percepe deci prezenta harului, care inunda fiinta sa launtrica, ca si absenta sa, in clipele de ariditate spirituala.

Nu intra in iconomia volumului de fata o analiza mai amanuntita a cuvantarii Sfantului Petru. Ceea ce trebuie insa subliniat este ca, din prima clipa a primirii Duhului Sfant, apostolul nu pregeta sa marturiseasca dumnezeirea lui Iisus, infatisand ascultatorilor Sai principalele momente din viata Dumnezeului intrupat. Astfel, Sfantul Petru afirma ca Dumnezeu L-a adeverit "prin puteri, prin minuni si prin semne" (F.A: 2, 22). De retinut distinctia semnificativa intre puteri, minuni si semne.

Iudeii L-au ucis pe Iisus, dar moartea nu a avut putere asupra Lui, caci "Dumnezeu a inviat pe Acest Iisus, Caruia noi toti suntem martori" (2, 32). Dupa inviere El S-a inaltat "prin dreapta lui Dumnezeu si primind de la Tatal fagaduinta Duhului Sfant, L-a revarsat pe Acesta, cum vedeti si auziti voi" (2, 33).

In incheierea cuvantarii sale, apostolul adauga: "Sa stie deci toata casa lui Israel ca Dumnezeu, pe Acest Iisus pe Care voi L-ati rastignit, L-a facut Domn si Hristos" (2, 36). Este o expunere rezumativa, cuprinzand esenta invataturii crestine care va constitui baza catehezei apostolice.

Trebuie observat ca Sfantul Petru insista indeosebi asupra Invierii si a Inaltarii lui Iisus la dreapta Tatalui, precum si asupra trimiterii Duhului Sfant, despre care afirma ca S-a coborat chiar in acea zi. De aceasta minune au luat cunostinta toti cei veniti la praznic, de aceea subliniaza: "Cum vedeti si auziti voi acum".

Cuvantarea lui Petru a trezit o mare emotie, dovada ca, indata ce el sfarsi, trei mii de oameni cerura sa se boteze. Acestia se alaturasera comunitatii alcatuite din ucenici, adica Bisericii, ce luase nastere prin coborarea limbilor de foc.

La Cincizecime a avut loc coborarea ipostatica a Duhului Sfant. In perioada veterotestamentara, chiar cand unii drepti se invredniceau de primirea darurilor Sfantului Duh, nu era vorba decat de impartasirea cu energii divine, iar nu de prezenta ipostatica a Paracletului. De data aceasta coboara Mangaietorul insusi, adica a treia Persoana a Sfintei Treimi, asa cum fagaduise Iisus la Cina cea de Taina.

In acea ultima cuvantare, Domnul a vorbit in repetate randuri de trimiterea Duhului Sfant ca de venirea unei Persoane. Astfel, El a spus: "Dar Mangaietorul, Duhul Sfant, pe Care-L va trimite Tatal, in numele Meu" (loan 14, 26) si de asemenea: "Iar cand va veni Acela, Duhul Adevarului, va va calauzi la tot adevarul" (Ioan 16, 13), cuvinte care indica in mod limpede ca nu este vorba de o infuzare de daruri, ci de prezenta nemijlocita a Duhului. Totusi, Paracletul va ramane invizibil pentru ochii trupesti, ascunzandu-se sub chipul limbilor de foc, asa cum la Botez se aratase sub forma de porumbel. Bulgakov spune ca Sfantul Duh Se descopera intr-un mod impersonal, caci ipostasul Sau ramane pururea necunoscut. De altfel, aceasta este dupa el limita Cincizecimii: desi coboara in suflete si in Biserica, Duhul nu este deplin manifestat, cel putin in cursul actualului eon. De aceea in Scriptura nu se vorbeste de vederea Duhului, ci doar de primirea Lui.

Inca din epoca patristica, toti comentatorii si-au pus intrebarea unde se situeaza momentul din seara de Pasti, cand Iisus a suflat Duh Sfant peste apostoli, fata de coborarea personala a Sfantului Duh, de la Cincizecime.

Cei mai multi dintre Sfintii Parinti, printre care si Sfantul loan Hrisostom si Sfantul Chiril al Alexandriei, sunt de parere ca, asa cum s-a mai aratat, in seara de Pasti apostolii au primit de la Iisus doar un dar al Sfantului Duh, si anume harul preotiei, care insa nu a fost pus indata in lucrare. Abia prin coborarea ipostatica a Sfantului Duh, darul preotesc, ca si alte slujiri mai deosebite, precum si o serie de harisme vor deveni actuale si se vor putea manifesta, caci Cincizecimea reprezinta plenitudinea darurilor si a harurilor. Mantuitorul ii prevenise de altfel pe ucenici in ultima seara inainte de Patimi: "Va este de folos ca sa Ma duc Eu. Caci daca nu Ma voi duce, Mangaietorul nu va veni la voi, iar daca Ma voi duce, il voi trimite la voi" (Ioan 16,7). Asadar, inca de atunci Domnul le aratase ca venirea Duhului Sfant era strans legata de inaltarea Sa cu firea omeneasca la cer. Cincizecimea constituie deci un eveniment esentialmente nou, avand virtuti unice. Deoarece asupra omenitatii din Hristos S-a revarsat din plin Duhul Sfant, Fiul a capatat privilegiul de a trimite la randul Sau Duhul peste cei ce au crezut in El. Umanitatea preluata de Hristos devine mijlocitoarea trimiterii Sfantului Duh, fiind astfel integrata in circuitul lucrarii divine de sfintire a omului.

Coborarea Duhului Sfant a fost deci posibila datorita Jertfei Fiului si a inaltari Sale cu firea omeneasca la cer, dar si datorita prezentei unor vase alese, caci Paracletul nu S-a coborat la intamplare peste niste oameni oarecare, ci anume peste aceia care L-au recunoscut pe Iisus drept Fiu al Tatalui si au crezut in El.

Totusi, daca Duhul Sfant este trimis oamenilor de catre Fiul, asa cum s-a mai subliniat, din punctul de vedere al originii, El purcede din Tatal, ceea ce de altfel a afirmat si Mantuitorul: "Iar cand va veni Mangaietorul, pe care Eu il voi trimite voua de la Tatal, Duhul Adevarului, Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine" (Ioan 15, 26). Acest verset rezuma tot ceea ce ne dezvaluie Scriptura mai esential cu privire la Persoana Duhului.

Teologia latina, prin introducerea lui Filioque, a dus la rationalizarea misterului divin si a contribuit astfel la slabirea credintei in monarhia Tatalui, precum si in diversitatea absoluta a ipostaselor. Biserica ortodoxa apara cu fermitate invatatura purcederii Duhului numai din Tatal tocmai pentru ca doar astfel se afirma diferentierea personala a Celor trei, simultan cu unitatea Lor, pastrandu-se un echilibru perfect intre unitatea fiintei si diversitatea ipostaselor. Tatal ramane deci ipostasul ce se cere revelat, in timp ce Fiul impreuna cu Duhul sunt ipostase revelatoare. Sfantul Duh este prin excelenta ipostasul manifestarii, misiunea Sa fiind de a-L descoperi pe Fiul si prin El pe Tatal: "Acela va marturisi despre Mine", "Acela Ma va slavi"...

Intre Fiul si Duhul exista insa o relatie de reciprocitate si in ce priveste revelarea: Sfantul Duh il descopera pe Hristos si Hristos Se descopera prin mijlocirea Duhului Sfant. Totodata, atat Fiul cat si Duhul reveleaza plenitudinea divina in unitate nemijlocita cu Tatal. De aceea intre ceea ce graieste Duhul si revelatia Fiului este totala concordanta: "Acela va va invata toate si va va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu" (Ioan 14, 26).

Cincizecimea confirma cele de mai sus, caci Pogorarea Sfantului Duh a pus in lumina in primul rand dumnezeirea lui Hristos. Numai dupa ce au primit Duhul au inceput apostolii sa-L propovaduiasca pe Hristos ca pe Fiul Tatalui. Este caracteristic faptul ca Sfantul Petru, chiar in ziua Cincizecimii, cand a vorbit multimilor adunate la Ierusalim, aratand ca ucenicii L-au primit pe Duhul Sfant trimis lor de la Tatal de catre Hristos (FA. 2, 33), nu vorbeste despre Duhul, ci despre Iisus.

La Cincizecime ia nastere Biserica istorica, a carei origine din veac se afla in insasi viata intratrinitara. Ea nu a putut lua fiinta insa decat in clipa cand Duhul Sfant, trimis de Fiul, S-a coborat peste cativa alesi, sfintindu-i si readucandu-i in comuniune cu Dumnezeu. Sa nu se uite insa ca, prin marturisirea sa de pe drumul Cezareii, Petru, peste care S-a revarsat acum Duhul Sfant, facuse ca omul sa raspunda afirmativ la chemarea divina, creand una din premisele intemeierii Bisericii. Apar astfel cele trei dimensiuni ale acestei entitati teandrice: cea hristologica, cea pnevmatologica si cea umana.

Sfantul Duh, despre Care Iisus spune ca va fi cu ucenicii in veac (Ioan 14, 16), asigura prezenta permanenta a lui Hristos in Biserica, zidita pe o dubla temelie, hristologica si pnevmatologica, ilustrata de dubla ico-nomie a Fiului si a Sfantului Duh, caci acolo unde este Duhul Se afla si Hristos. Biserica este trupul lui Hristos, in care El nu inceteaza a-L trimite pe Sfantul Duh, iar Duhul ii hristifica la randul Sau pe cei ce participa la viata Bisericii si la sacramente. in orice taina a Bisericii, credinciosul se uneste atat cu Hristos cat si cu Sfantul Duh.

Lossky a subliniat specificul lucrarii Fiului si, respectiv, a Duhului, vizibile indeosebi in minunea de la Cincizecime. Pe cand Hristos restaureaza natura umana ce fusese viciata prin pacat si o sfinteste, Duhul, Care Se revarsa peste fiecare ucenic in parte, impartaseste persoanelor plenitudinea darurilor. Daca lucrarea Fiului unifica, cea a Sfantului Duh diferentiaza, ingaduind inflorirea unei multitudini de daruri.

Unitatea se exprima, dupa cum subliniaza Olivier Clement, in diversiunea chipurilor, fiecare manifestand la lumina Duhului ceea ce are mai personal.

Fiind inradacinata atat in hristologie cat si in pnevmologie, Biserica impaca unitatea cu multiplicitatea, facand ca aceasta entitate teandrica sa prezinte o stabilitate absoluta - doar este zidita de Hristos si pe Jertfa Sa -, dublata insa de un dinamism nelimitat, propriu libertatii Duhului. Desigur insa ca, mai presus de orice, timpul Bisericii este timpul Duhului, deoarece in centrul oricarei lucrari sacramentale, ca si al Liturghiei, se afla epicleza, orice adunare euharistica fiind locul unei repetate Cincizecimi.

Biserica se intemeiaza la Cincizecime deoarece atunci si numai atunci viata patrunde in lumea inchisa mai inainte in limitele inguste ale creatului. Limbile de foc cazute peste capetele apostolilor arata ca intre cer si pamant nu mai este un hotar de netrecut si ca cei ce cred in Hristos pot participa la o viata spirituala ce-si are radacinile in chiar viata divina.

Pe plan imanent, Biserica se constituie prin crearea unei stari de maxima comuniune intre cei ce se impartasesc din acelasi izvor dumnezeiesc, caci prin definitie ea este o entitate comunitara, alcatuita din persoane ce adera liber la credinta. Sfantul Duh, Care prin vocatie este Duhul comuniunii, constituie cheagul spiritual ce ii leaga pe credinciosi intre ei.

Martin Buber spune ca acolo unde se intalneste un "eu" cu un "tu" se intinde imparatia Duhului Sfant. Sfantul Duh este Persoana sustinatoare de relatie, misiune indeplinita de Duhul si in cadrul Sfintei Treimi. Duhul Sfant face legatura dintre Tatal si Fiul si tot El mijloceste apropierea dintre oameni.

Odinioara pe Sinai, Dumnezeu ii aparuse omului din departare si ii daduse porunci menite sa pastreze distanta dintre el si Creatorul sau. Acum, dupa Jertfa si inaltarea la cer a lui Hristos, Duhul coboara peste oameni si ii sfinteste in fiinta lor launtrica. Sfantul Atanasie spunea ca Dumnezeu S-a facut purtator de trup pentru ca omul sa poata deveni purtator al Duhului Sfant - "pnevmatofor".

Desigur insa ca, asa cum a subliniat Sfantul Maxim, intr-un anume mod Duhul nu a fost niciodata absent din mijlocul creatiei, la zidirea careia Si-a avut partea Sa de contributie, asa cum rezulta chiar din Geneza, unde se spune ca "Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor" (Facere 1, 2). Aceasta purtare peste ape este comparata de Bulgakov cu o prima Cincizecime, constituind un adevarat preludiu la crearea omului.

Sfantul Maxim spune ca Sfantul Duh mentine in existenta toate fapturile, fiind putere proniatoare. intr-un mod specific El Se afla deci in tot ce exista. Totusi, dupa cum s-a mai subliniat, prin cadere omenirea pierduse darul Sfantului Duh, menit sa o calauzeasca spre mantuire, desi existenta ei continua sa atarne de o anume prezenta a Duhului, fara de care tot ce vietuieste s-ar prabusi in haos.

Prin pogorarea de la Cincizecime, Sfantul Duh nu S-a mai marginit doar sa mentina zidirea prin mijlocirea energiilor Sale, ci a patruns personal in suflete, zidind intru ele "infierea cea dupa har". In acelasi timp, intemeind Biserica, Duhul a adus la implinire fagaduiala facuta de Iisus pe drumul Cezareii lui Petru si, prin el, intregului colegiu apostolic. Odinioara, Domnul le vestise apostolilor ca va lua fiinta Biserica, pe care nici portile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Acum, prin pogorarea Duhului Sfant, in mijlocul unei lumi ostile apare o entitate sfanta, respectiv Biserica, unde omul se intalneste cu Hristos si cu Duhul Sfant, putandu-se in continuu adapa din izvorul inepuizabil al harului. Prin mijlocirea Sfintelor Taine, Biserica transmite harul celor vrednici a-l primi si astfel membrii ei se unesc fara incetare atat cu Hristos, cat si cu Sfantul Duh. Pentru cei ce fac parte din Biserica lucrarea Duhului in suflete are un caracter bivalent: pe de-o parte, El sterge pacatele si purifica - de aceea este foc care arde -, iar pe de alta zideste, refacand chipul divin ce fusese intunecat prin cadere.

Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca intre chipul divin si Sfantul Duh exista o legatura tainica inca de la crearea omului. Duhul Sfant il face pe om partas la viata Sfintei Treimi, deoarece Persoanele divine nu Se intiparesc separat in suflet, ci prezenta Uneia le imprima simultan si pe Celelalte. Sfantul Duh restaureaza chipul divin, sadindu-L pe Hristos in suflet, iar Hristos il apropie pe om de Tatal. De aceea se poate spune ca Sfanta Treime vine la fapturi prin Duhul Sfant, iar ele, la randul lor, se urca la Tatal tot prin Sfantul Duh. Este ceea ce Parintele Staniloae a numit "circuitul slavei".

Prin cadere, omul, pierzandu-l pe Sfantul Duh, a Carui menire consta in a pune creatura in relatie de dependenta filiala fata de Ziditorul ei, se indepartase de Dumnezeu, pe care nu il mai privea ca pe un Tata, ci ca pe un Stapan neindurator. Redobandind Duhul Sfant prin jertfa lui Hristos, omul se simte din nou copil al Tatalui ceresc, caci numai in Duhul Sfant il poate el chema pe Dumnezeu "Parinte" (Rom. 8, 15). De aceea chiar Sfantul Pavel il numeste pe Sfantul Duh "Duhul infierii", misiunea Sa fiind de a-i face pe oameni sa se simta legati de Dumnezeu ca de un Tata iubitor, caci "iubirea lui Dumnezeu s-a varsat in inimile noastre prin Duhul Sfant, cel daruit noua" (Rom 5, 5). Trezind in suflete simtamantul filiatiei divine, Paracletul face ca in acelasi timp sa creasca in ele si dragostea fata de semeni, pe care cel sfintit de Duhul incepe sa-i socoteasca drept frati.

Astfel, Sfantul Duh restabileste comuniunea dintre oameni, adevar pus pregnant in lumina de faptul ca la Cincizecime apostolii au putut sa se faca intelesi de pelerinii care vorbeau in diferite limbi. incepand cu Sfantul Chiril al Ierusalimului, numerosi exegeti au facut o paralela intre amestecarea limbilor ce a avut loc cu prilejul zidirii turnului Babei si darul limbilor, dobandit de apostoli la Cincizecime. Fenomenul petrecut la inceputul istoriei indica pierderea comuniunii cu Duhul Sfant, a carei consecinta directa a fost faramitarea unitatii neamului omenesc. Incapacitatea oamenilor de a se mai intelege, fiecare ramanand inchis in propriul sau univers spiritual, constituie semnul ruperii de Dumnezeu. Sentimentul izolarii, resimtit atat de acut de omul de astazi, se datoreste tocmai faptului ca el s-a instrainat de Duhul Sfant si ca urmare s-a indepartat si de semeni. Numai Duhul poate face ca oamenii sa vorbeasca aceeasi limba si sa-si deschida inimile unii fata de altii.

Restaurand chipul divin din om, Sfantul Duh face sa infloreasca in suflete virtutile, caci in El isi are originea orice dar si orice virtute. De fapt, se poate spune ca Duhul este fauritorul vietii noastre spirituale, care se zideste prin El, caci Sfantul Duh zamisleste in noi libertatea harismatica, dupa cum subliniaza Lot Borodine. Libertatea, rod al harului, se supune ca atare vointei lui Dumnezeu, constituind semnul prezentei Sfantului Duh in suflete, si face ca fiecare credincios sa raspunda intr-un mod ce-i este propriu la chemarea divina. Ea se afla la polul opus fata de spiritul luciferic de independenta, expresie a afirmarii egoiste si a revoltei. Sfantul Pavel a subliniat cel dintai stransa legatura dintre prezenta Duhului Sfant si existenta libertatii launtrice: "Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate" (II Cor. 3, 17).

Rezidindu-l duhovniceste pe om, care fusese purificat prin Jertfa lui Hristos, Sfantul Duh lucreaza asemenea unui artist care, cu grija si migala, se straduieste sa modeleze in suflete o imagine cat mai apropiata de aceea a arhetipului divin.

Sfantul Chiril al Ierusalimului spune ca Duhul Sfant vine sa mantuiasca, sa tamaduiasca, sa invete, sa sfatuiasca, sa intareasca, sa mangaie, sa lumineze mintea. El indeparteaza nestiinta si ii invata pe credinciosi cele despre care le vorbise Iisus ucenicilor Sai (Ioan 14, 26), caci tot ceea ce graieste Duhul isi are originea in lucrarea si in cuvantul Fiului. Paracletul perpetueaza opera lui Hristos si actualizeaza ceea ce El a zidit o data pentru totdeauna, dand posibilitatea fiecarui om, izbavit prin Jertfa Mantuitorului, sa-si dezvolte propriile daruri, in vederea mantuirii personale.

Euforia resimtita de apostoli indata dupa primirea Duhului Sfant nu vadeste intunecarea mintii, asa cum insinuau nestiutorii, ci dimpotriva, o stare de iluminare, care le inzecea posibilitatea de cunoastere. Sfantul Chiril al Ierusalimului spune ca ei sunt beti pentru ca au baut vinul vitei celei vesnice. La Cincizecime, fiecare apostol a devenit, prin primirea Duhului Sfant, un focar de iradiere a harului, pe care il va transmite celor ce vor crede in cuvantul Evangheliei si vor veni sa se boteze.

Zidindu-l pe omul cel nou, despre care Mantuitorul spusese ca se va naste din apa si din Duh (Ioan 3, 5), Paracletul nu Se va margini sa-l lumineze launtric, ci il va calauzi pe potecile aspre ale vietii pamantesti. in ultima Sa cuvantare de dupa Cina, Domnul insusi a schitat principalele linii pe care se va desfasura lucrarea Sfantului Duh. El nu a limitat-o la mediul haric al Bisericii, ci a aratat ca aceasta se extinde asupra intregii zidiri si evolutii istorice. Duhul va marturisi despre Hristos (Ioan 15, 26), pe Care il va slavi (Ioan 16, 14), ii va invata toate pe ucenici (Ioan 14, 26), ii va calauzi la tot adevarul si cele viitoare le va vesti (Ioan 16, 13), si tot Paracletul va vadi lumea de pacat, de dreptate si de judecata (16, 8).

Intrucat toate aceste afirmatii au fost analizate la locul cuvenit, nu se va mai starui asupra lor. Subliniem doar din nou relatia stransa existenta intre Sfantul Duh si Adevar. Tocmai pentru ca este Duh al Adevarului, Paracletul va dezvalui pacatul din lume. Apare aici cealalta fateta a lucrarii Duhului, si anume misiunea de a lupta impotriva fortelor intunericului si de a le nimici. Mantuitorul a afirmat ca hula impotriva Duhului Sfant este un pacat de neiertat tocmai fiindca orice incercare de razvratire impotriva lui Dumnezeu este si un pacat impotriva Sfantului Duh, Paracletul fiind Acela care sadeste in suflete sentimentul dependentei filiale fata de Tatal. A nega dumnezeirea lui Hristos constituie de asemenea un pacat impotriva Sfantului Duh, deoarece Duhul este cel care marturiseste despre Fiul.

Sfantul Duh nu va inceta pana la sfarsitul istoriei sa risipeasca ratacirile si sa combata toate incercarile de negare a divinitatii lui Hristos. Lucrarea Sa de proslavire a Fiului se desfasoara paralel cu aceea de spulberare a tuturor nascocirilor demonice. Dar tocmai din pricina aceasta lumea nu-L primeste pe Sfantul Duh. La Cina, Domnul a spus ca lumea nu-L poate primi pe Mangaietorul "pentru ca nu-L vede, nici nu-L cunoaste" (Ioan 14, 17). Aceasta afirmatie ar putea nedumeri, de aceea trebuie facute unele distinctii. in primul rand, sa nu se confunde prezenta "functionala", daca se poate spune asa, a Duliului in lume, mentionata de Sfantul Maxim, prezenta fara de care existenta creatiei nu ar mai fi posibila, cu prezenta harica, de care se invrednicesc numai cei ce-si deschid sufletul fata de Dumnezeu.

Asa cum s-a mai subliniat, notiunea de lume are in conceptia lui Hristos un caracter ambiguu, ce tine de mai multi factori. Daca prin creatie lumea apartine lui Dumnezeu, prin drept de cucerire ea se afla, din pricina pacatului, sub stapanirea celui rau, fiind insa recucerita de Hristos prin Jertfa Sa mantuitoare.

In cursul actualului eon, desi indreptandu-se catre imparatie, lumea ramane locul unde, sub influenta fortelor intunericului, au inca loc cumplite inclestari din care nu intotdeauna binele iese invingator. Din aceasta perspectiva trebuie intelese unele afirmatii ale lui Iisus cu privire la lume si mai ales cele privitoare la rolul Duhului de a descoperi pacatul acesteia.

Urmarind nimicirea uneltirilor duhului celui rau, Sfantul Duh indeplineste paralel si o lucrare de purificare a creatiei si a elementelor ei constitutive. Sfintirea apei, in vederea indepartarii acelor forte malefice care o intineaza, reprezinta primul pas in opera de restaurare a omului - ea devine materia principala in taina botezului, prin care neofitul patrunde in Biserica lui Hristos - si de transfigurare lenta a intregii zidiri.

Daca, de la Cincizecime incoace, Sfantul Duh ramane in Biserica, precum si in sufletele credinciosilor, totusi, prezenta Sa in lume nu implica inca plenitudinea darurilor Paracletului, asa cum observa Bulgakov. Aceasta ingradire tine de gradul de receptivitate al oamenilor. Duhul intalneste adesea rezistenta si impotriviri, si atunci El Se retrage, lasandu-l pe om singur cu pacatul sau. Peste cei ce isi deschid sufletul si raspund la chemarea divina Sfantul Duh revarsa insa noi energii harice, menite sa faca sa rodeasca toate puterile lor spirituale. Lucrarea Paracletului este inepuizabila in sine, caci "Dumnezeu nu da Duhul cu masura" (Ioan 3, 34) si, ca urmare, infinite sunt caile spre desavarsire oferite omului dc catre Sfantul Duh.

In toata perioada istorica, ce se intinde pana la transfigurarea finala, Sfantul Duh sufera o chenoza tocmai pentru ca binevoieste sa coboare pana la creatura, sa Se adapteze la inertia si la rezistenta opusa de om si de lume, a caror libertate o respecta. Chenoza Duhului nu va inceta decat atunci cand va fi definitiv instaurata imparatia. Pana atunci insa, El continua sa lucreze tainic in suflete, intristandu-Se de cate ori pacatuim (Efes. 4, 30) si rugandu-Se pentru noi.

Actiunea Sfantului Duh se face simtita si in creatia pe care o rezideste prin har. Prin moartea Sa pe cruce Hristos a exorcizat natura, eliberand-o de sub stapanirea fortelor malefice. Ea continua totusi sa se afle, ca si omul, intr-o stare de nedesavarsire, asteptand transfigurarea finala, pregatita de lucrarea Sfantului Duh, care, prin sacramente si prin ierurgii, incepe sa prefaca tainic chipul acestei lumi. Existenta Sfintelor Taine dovedeste ca materia este permeabila pentru energiile divine, care creeaza din elemente neutre din punct de vedere spiritual vehicule purtatoare de har. Pe aceasta cale si pe multe altele nestiute de nimeni, Duhul lucreaza prefacerea lenta a intregii zidiri.

Prezenta Sfantului Duh nu numai in Biserica, ci si in lume, este izvor de daruri, care se manifesta sub multiple forme, fara ca totdeauna sa li se poata deosebi originea. Sfantul Pavel a formulat, cu pregnanta care-i era proprie, invatatura despre darurile duhovnicesti, pe care le face sa rodeasca unul si acelasi Duh (I Cor. 12, 1-11). Indraznim insa sa credem ca afirmatia paulina: "Darurile sunt felurite, dar acelasi Duh" (I Cor. 12, 4) are o semnificatie mult mai larga, ea putandu-se aplica tuturor darurilor cu care sunt inzestrati oamenii si pe care ei le folosesc intru slava lui Dumnezeu si in vederea slujirii aproapelui. Sfantul Maxim spune ca Duhul Sfant misca ratiunea naturala din fiecare. Tot ceea ce oamenii faptuiesc din dragoste pentru semeni si din dorinta de a aduce mai multa lumina in lume este, in ultima instanta, indeplinit sub inraurirea Duhului Sfant.

Sfantul Duh dispune, de asemenea, de forta invincibila a Frumusetii, intrucat El este, asa cum au subliniat Parintii Bisericii, ipostasul Frumusetii, frumusetea lumii fiind efectul lucrarii Sale.

Sfantul Chiril al Alexandriei a afirmat ca Sfantul Duh este Duhul Frumusetii si ca prin El participam la Frumusetea naturii divine. Sa nu se uite ca in cartea din Biblie intitulata "Intelepciunea lui Solomon" se spune ca dreptii "vor primi din mana Domnului imparatia frumusetii" (5, 16), imparatia, intemeiata prin lucrarea conjugata a Fiului si a Sfantului Duh, oglindind intr-un oarecare mod Frumusetea Divinitatii.

Teologia ortodoxa contemporana, mergand pe linia traditiei patristice, subliniaza ca vocatia spre frumos este una din trasaturile definitorii ale misiunii Duhului Sfant. Ca atare, orice incercare de a intruchipa frumosul in forme sensibile isi are originea in lucrarea Sfantului Duh. Paracletul este deci Acela care il investeste pe om, indiferent de apartenenta sa la Biserica crestina, cu darul de a zamisli opere menite sa aduca in lumea supusa stricaciunii un slab reflex al Frumusetii divine.

Din pricina caderii s-a produs insa scindarea Frumosului de Bine, astfel incat nu orice creatie care tinde spre frumos se va mai afla sub inraurirea Duhului Sfant. Frumosul, rupt de transcendent si intinat de intentii si de mobile imorale sau ostile Divinitatii, poate deveni o unealta a spiritului demonic. De aici ambiguitatea Frumosului si primejdia estetismului.

Ganditorii rusi si in primul rand Dostoievski au intuit admirabil aceasta dialectica a Frumosului, semn al prezentei lui Dumnezeu si a Duhului in lume, si ca atare cale spre mantuire, dar si ispita amagitoare, atunci cand se constituie ca valoare autohtona si primeste sugestii din sfere potrivnice Divinitatii. Credinta lui Dostoievski ca lumea s-ar putea mantui prin Frumusete ramane valabila, in masura in care Frumosul nu va mai constitui un ideal despartit de Bine. Atunci cand creatorul va izbuti sa inchida in opera sa o scanteie din lumina pururea fiitoare, Frumusetea va contribui la izbavirea omului si va grabi transfigurarea finala.

Ii revine, credem, teologiei viitorului misiunea de a dezvolta pana la ultimele consecinte doctrina despre rolul soteriologic al Frumusetii, precum si despre caracterul ambiguu al frumosului si al artei in actualul eon. Evdokimov spunea ca teologia Adevarului si a Binelui trebuie sa fie intregita cu o teologie a Frumosului.

Ca la Cincizecime, o data cu intemeierea Bisericii, ia fiinta si imparatia, desi ea va continua sa ramana o realitate tainica pana la sfarsitul istoriei, a fost confirmat de insusi Hristos, Care, chiar inainte de Schimbarea Sa la fata, spusese: "Adevarat graiesc voua ca sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, pana ce nu vor vedea Imparatia lui Dumnezeu, venind intru putere" (Marcu 9, 1).

Natalia Manoilescu Dinu
Iisus Hristos Mantuitorul, Editura Bizantina

Cumpara cartea"Iisus Hristos Mantuitorul"


29 Mai 2015

Vizualizari: 11677

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE