Psalmul 50 in talcuirea Sfintilor Parinti

Psalmul 50 in talcuirea Sfintilor Parinti Mareste imaginea.


Psalmul 50 in talcuirea Sfintilor Parinti

Intru sfarsit. Psalm al lui David. In vremea cand a intrat la dansul Natan Proorocul, dupa ce intrase el la Batseba, femeia lui Urie.

Intru sfarsit adica se suprascrie psalmul acesta, deoarece cuprinde proorocii care trimit mintea celor ce le citesc intru sfarsit, de vreme ce dumnezeiescul David cu psalmul acesta a alcatuit o doctorie, prin marturisire, potrivita ranii cu care s-a ales, atat pentru preacurvia Virsaviei, cat si pentru uciderea lui Urie, barbatul ei. Dar prin psalmul acesta prooroceste si pentru alte lucruri, adica pentru a doua zidire a Ierusalimului, care s-a facut in urma, dupa ce s-au intors iudeii din sclavia (robia) Babilonului.

Pentru ca [chiar] si dupa pacat nu a lipsit cu totul de la David darul cel proorocesc, fiindca Dumnezeu cunostea ca David in graba va spala intinaciunea pacatului sau si se va face mai stralucit decat intai [era mai-nainte], pentru aceasta nu a ridicat nici cu totul darul proorociei de la dansul.

Si aceasta este aratata din insesi cuvintele lui David, pentru ca el nu a de la Dumnezeu sa ia din nou Duhul cel Sfant ce [de ca si cum] L-ar fi pierdut se roaga numai sa nu-l lipseasca de Acela, ca asa a zis: Si Duhul Tau Cel Sfant nu-L lua de la mine. Se potriveste insa marturisirea ce este in psalmul acesta si tuturor oamenilor care au pacatuit (1) , care atunci s-a scris si s-a ispravit de David, cand a mers Proorocul Natan si l-a mustrat, deoarece atunci a venit David intru simtirea pacatului sau, iar in trecuta vreme [ce a urmat pacatului] se afla fara ingrijire. Iar zicerea dupa ce intrase el la Batseba se intelege nu ca atunci cand a preacurvit David cu ea a mers Natan catre dansul - fiindca a trecut destula vreme in mijloc [intre timp, dupa aceea], precum istoriseste Cartea a II-a a imparatilor -ci zicerea dupa ce arata aici in mod nehotarat timpul din urma, adica dupa ce a intrat David la Batseba si o a ingreuiat pe ea (2).

1. Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta.

"Miluieste-ma, zice, dupa vrednicia milei Tale celei mari, fiindca tare foarte am grresit. (3) Si precum eu am facut foarte mari pacate, asa si Tu, cu mare mila, miluieste-ma."

2. Si dupa multimea indurarilor Tale, sterge faradelegea mea.

Ceea ce a zis mai sus - mare mila - insasi aceea o zice aici [ca] multime de indurari, indoind cererea cu potrivite ziceri, pentru ca acesta este obicei al celor ce se roaga: a indelunga rugaciunea lor cu multe potrivite cuvinte, ca prin acestea mai mult sa-l indemne pe cel pe care il roaga spre a plini cererea lor. Iar faradelege zice calcare de lege a preacurviei si a uciderii, fiindca amandoua acestea le opreste legea lui Dumnezeu, zicand: Sa nu ucizi, sa nu preacurvesti (Ies. 20: 15). Faradelege insa, calcarea de lege o a numit David, fiindca si el, ca unul de alta semintie ce nu are lege, a pacatuit. (4)

3. Mai vartos ma spala de faradelegea mea,

Si macar ca s-a iertat David prin Proorocul Natan, cand a zis lui: Domnul a inlaturat pacatul tau (II Imparati 12;12). Cu toate acestea, David, din multa fierbinteala ce avea pentru pocainta, roaga pe Dumnezeu inca mai mult sa se spele si sa se curateasca. Ori mai vartos este in loc de "foarte", adica roaga pe Dumnezeu mult si cu covarsire sa-l curateasca de faradelegea lui.

si de pacatul meu ma curateste.

Ceea ce a zis mai sus David faradelege, aceasta aici o numeste pacat, fiindca chiar pacat este calcarea dumnezeiestii legi; insa David intrebuinteaza de mai multe ori cu neosebire si din alaturare numele faradelegii, si a calcarii de lege si a pacatului'', si [sau] pe unul il zice in loc de altul. (5)

4. Ca faradelegea mea eu o cunosc, si pacatul meu inaintea mea este pururea.

"Miluieste-ma, zice, Doamne, si spala-ma, si curateste-ma, pentru ca nu am uitat, nici am defaimat pacatul meu din pricina greutatii si grijilor celor multe ale imparatiei mele, caci pacatul meu n-a fost vrednic de uitare si de nebagare de seama, ci, desi de oameni l-am ascuns si n-au aflat relele ce am facut, eu insa cunosc cat de mare este pacatul meu si vad inaintea mea ziua si noaptea cu ochii constiintei mele care-mi loveste si-mi raneste sufletul". Care aceasta [lucru] -adica a-si aduce aminte omul totdeauna de pacatul sau - este semn de adevarata si curata pocainta si pricinuitor de iertarea pacatelor. Drept aceea, aceasta o porunceste Dumnezeu si prin isaia: Eu sunt Cel ce sterg faradelegile tale, si pacatele tale, si nu le voi pomeni (Is. 43: 25). (6)

5. Tie Unuia am gresit,

"Tie, zice, numai lui Dumnezeu am gresit, pentru ca si numai Tie, Domnului si Stapanului a toate, sunt supus, caci eu, imparat fiind pe pamant, pe Tine numai Te am judecator al faptelor mele, iar al oamenilor celor supusi mie, eu sunt domn si stapanitor. Drept aceea, si dupa stapanirea mea fac cele ce voiesc, fara sa fiu oprit de altul." Ori si intr-alt fel se intelege: "Ca eu, de vreme ce am calcat legile Tale, Doamne, pentru aceasta numai Tie, Datatorului de lege, am gresit". (7)

si rau inaintea Ta am facut,

"Inaintea Ta, zice, Doamne, am facut pacatul, pentru ca Tu vezi toate, si nu numai cand se fac, ci si mai-nainte de a se face." Insa acest cuvant l-a zis David pe sine rusinandu-se, ca de Dumnezeu nu s-a rusinat atunci cand facea pacatul si il vedea. Vezi insa, o cititorule, ca David, macar ca a facut doua pacate, insa pretutindeni se vede zicand nu ca a facut pacate, si nelegiuiri, si rele la plural, ci cu nume [la] singular: pacat, nelegiuire si rau; iar pricina este aceea ca uciderea ce a facut lui Urie atarna de preacurvia Virsaviei [Batsebei], femeia lui, ca preacurvia acesteia a pricinuit uciderea barbatului ei si, dupa chipul acesta, ambele acestea se arata ca unul, caci unul s-a facut pricina celuilalt.

ca sa Te indreptezi intru cuvintele Tale si sa biruiesti cand Te vei judeca Tu.

"Am facut, Doamne, zice, raul inaintea Ta, impotriva capului meu, ca atunci cand Tu ma vei judeca, si vei arata faptele de bine cate mi-ai facut - ca Tu adica m-ai facut imparat, si atat de mult m-ai slavit, iar eu, ca un nemultumitor, am calcat legile Tale, si atata Te-am amarat, incat zic ca atunci cand Te vei judeca cu mine pentru acestea, Tu adica sa Te indreptezi, iar eu, ticalosul, sa ma osandesc, pentru ca m-am aratat nemultumitor catre facatorul meu de bine. Ca acestea au fost scopul si socoteala vicleanului Diavol, care m-a silit oarecum si m-a biruit cu caderea in pacat. Care scop? Ca adica eu insumi sa ma fac pricinuitor osandirii mele." (8) Si cum ca acesta este intelesul zicerii acesteia, marturiseste si dumnezeiasca Scriptura, ca se vede intr-insa ca S-a indreptat Dumnezeu catre David, oarecum judecandu-Se cu dansul prin Proorocul Natan, si l-a mustrat, pentru ca Dumnezeu, cioban si pastor de oi luand pe David, l-a facut imparat, si l-a izbavit de nenumarate primejdii, iar David, prin fapta aceasta a pacatului, a rasplatit Facatorului sau de bine: Eu sunt Cel ce te-am uns imparat peste Israil, si Eu sunt Cel ce te-am izbandit din mana lui Saul. (.) Pentru ce dispretuiesti cuvantul Domnului, ca sa faci rau in ochii Lui? (II imparati 12: 7, 9). Dupa urmare dar adauga Dumnezeu osandire asupra lui, zicand: Iata, Eu ridic rau asupra casei tale.(II imparati 12: 11). Si iarasi: Nu se va departa sabia din casa ta pana in veac (II imparati 12: 10) si celelalte.

6. Ca iata, intru faradelegi m-am zamislit, si intru pacate m-a nascut maica mea.

Vrand David a trage pe Dumnezeu spre indurare si mila, se suie cu cugetarea la nasterea oamenilor cea afara de fire, ca de n-ar fi pacatuit Adam, nu s-ar fi amestecat trupeste cu Eva, drept care, pacatul a nascut amestecarea cea trupeasca, iar amestecarea aceea a nascut pe stranepotii lui Adam si ai Evei, iar stranepotii acelora au nascut pe cei din urma, si aceia pe altii, pana la David. (9) Ca desi nunta s-a facut pentru nasterea de fii, dar insa [cu toate acestea], dupa fire, din pacat are inceputul pentru patimasa indulcire. Drept aceea, bine zice ca din pacat s-a zamislit si s-a nascut.

7. Ca iata, adevarul ai iubit,

Aceasta s-a zis de David pentru adevarata marturisire ce a facut, a pacatului, zicand ca: "De vreme ce Tu iubesti adevarul, pentru aceasta si eu am marturisit adevarul acesta, si am spus ca am pacatuit". Iar zicerea ca iata este de prisos, atat la stihul acesta, cat si la stihul de mai sus, dupa obiceiul limbii evreiesti, care intrebuinteaza multe ca acestea.

cele nearatate si cele ascunse ale intelepciunii Tale mi-ai aratat mie.

Cuvantul acesta l-a zis David spre a sa rusinare si infruntare, de ca si cum ar zice ca: "Tu, Doamne, atat de mult m-ai iubit, incat mi-ai descoperit tainele ascunse ale purtarii Tale de grija si ale intelepciunii Tale prin Sfantul Tau Duh, iar eu m-am aratat nemultumitor fata de atata dar; si nu am gresit intru nestiinta, ci avand cunostinta legii Tale, si stiinta tainelor Tale".

8. Stropi-ma-vei cu isop, si ma voi curati;

Multi au zis multe cuvinte despre graiul acesta, nici unul insa nu a zis ceva aratat si neimpotrivit. Iar eu zic ca David, prin cuvintele acestea, prooroceste pentru sine, cum ca se va ierta pacatul lui mai desavarsit, si ca pentru iertarea aceasta i se va umple inima de bucurie, deoarece legea curata, prin stropirea cu isop, pe unii care se spurcau care este un fel de planta (buruiana) foarte curatitoare: "Pentru aceasta, dupa asemanarea buruienii acesteia curatitoare, nadajduiesc ca ma vei stropi cu curatitoare stropire". Iar aceasta este [una cu] un cuvant de iertare de la Dumnezeu, ori si lacrima pocaintei, fiindca si lacrima, de la Dumnezeu se daruieste, si mai ales ceea ce iese fara osteneala. (10)

spala-ma-vei, si mai vartos decat zapada ma voi albi.

Ceea ce a zis mai sus - mai vartos ma spala de faradelegea mea - aceasta zice si aici, indoind [repetand] cuvintele pentru indulcirea sufletului sau. (11)

9. Auzului meu vei da bucurie si veselie,

"Doamne, zice, Tu vei rasuna in urechile sufletului meu bucurie si veselie cum ca s-au iertat desavarsit pacatele mele."

bucura-se-vor oasele mele cele smerite.

"Oasele mele, zice, cele ce s-au smerit si s-au ticalosit de greutatea pacatului, se vor bucura, usurandu-se prin iertarea lui." Iar [pornind] de la oase, se arata David in intregime. Hrisostom inca si Chirii zic cum ca aceasta o a zis David pentru inomenirea Domnului, adica cum ca: "imi vei vesti, Doamne, bucuria cea a toata lumea ce se va face tuturor pentru negraita inomenire a Fiului Tau, si de smeritele mele oase, indata cu vestirea aceasta, vor sari oarecum si vor salta de multa dulceata". (12)

10. Intoarce fata Ta de catre pacatele mele,

"Aratate, zice, se afla inaintea atotvazatoarei Tale cercetari, Doamne pacatele mele, intoarce dar cercetarea Ta aceasta de catre pacatele mele si trecandu-le cu vederea, sterge-le toate din cartea faptelor mele." (13)

si toate faradelegile mele sterge-le.

11. Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule,

Inima insemneaza multe lucruri, uneori insemneaza pe ea insasi ca parte trupeasca, iar alteori pe cea mai din adanc stapanitoare parte, dupa zicerea: Pentru ce se suie ganduri in inimile noastre (Lc. 24: 38). Uneori insemneaza socotinta (mintea, judecata) si vointa, precum aceasta: Iar inima lor departe este de Mine (Is. 29: 13). Alteori insa, buna-vointa si placere, precum aceasta: Aflat-am pe David, fiul lui lesei, om dupa inima Mea (I imparati 13: 14; fapte 13: 22). Uneori insemneaza sufletul, dupa zicerea aceasta: Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, adica rogu-Te, Dumnezeule, nu sa infiintezi si sa zidesti alt suflet intru mine, ci pe acesta ce este intru mine sa-1 innoiesti si sa-l faci sa fie in frumusetea lui cea dintai si fireasca, caci de vei departa Tu de la sufletul meu vechimea pe care o a dobandit din spurcaciunea pacatului, vei zidi intru mine inima curata". Deci zicerea zideste se intelege aici in loc de "prefa-l precum era". (14)

si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele.

Innoieste se intelege in loc de "pune din nou", adica: "De acum inainte pune, Doamne, duh drept, adica dar de dreptate intru maruntaiele mele pentru ca sa indrepteze miscarile cele strambe si sucite pe care diavolul le-a pus intr-insele" Iar prin cele dinauntru, David numeste partile sufletului. Zice insa si Dumnezeu prin Iezechiil pentru iudeii ce se aflau robiti in Babilon: Si voi da voua inima-noua, si duh nou voi da intru voi, si voi lua din trupul vostru inima cea de piatra si voi da inima de carne (Iez. 36: 26), adica: "Voi innoi inima voastra care s-a bolnavit, si osardia voastra care a slabit". (15)

12. Nu ma lepada de la fata Ta, si Duhul Tau Cel Sfant nu-L lua de la mine.

"Sa nu ma lepezi, zice, Doamne, de la cercetarea dumnezeiestii Tale fete, cu toate ca eu m-am facut nevrednic de cercetarea Ta, nici sa ma lipsesti de Sfantul Tau Duh, adica sa nu iei darul proorociei din pricina pacatului." Drept aceea, din zicerea aceasta se incheie cum ca si dupa pacat nu a lipsit cu totul si desavarsit de la David darul proorocesc, precum am zis la inceputul psalmului. (16)

13. Da-mi mie [inapoi] bucuria mantuirii Tale,

"Da-mi, zice, Doamne, bucuria aceea de mantuire pe care o aveam mai-nainte de pacat, de la Tine luand-o." Vezi insa, o cititorule, ca David, pentru proorocescul dar - pe care nu-1 pierduse - se ruga mai sus ca sa nu-l ia de la el, iar aceasta ce a pierdut, adica bucuria constiintei cea mai-nainte de pacat, aceasta se roaga sa i se dea iarasi, fiindca mai-nainte de pacat se bucura cu constiinta [anume pentru] ca are un astfel de mare Mantuitor al Sau, pe Dumnezeu. (17)

si cu duh stapanitor ma intareste.

"Intareste-ma, zice, Doamne, cu stapanitorul dar al Sfantului Duh, ca adica sa stapanesc patimile, si sa ma povatuiasca catre faptele bune." Prin dar de indreptare si dar stapanitor se inteleg puterile si lucrarile ce de Duhul Sfant se dau sufletului.

14. Invata-voi pe cei faradelege caile Tale, si cei necredinciosi la Tine se vor intoarce.

Si aceasta zicere este proorocie a lucrului ce urma a se face: ca dupa ce propovaduirea Evangheliei s-a latit intre neamurile cele nelegiuite, atunci si cartea aceasta a psalmilor lui David s-a facut tuturor celor faradelege si necinstitorilor de Dumnezeu invatatoare de fapte bune si de cunostinta de Dumnezeu, fiindca in toate zilele se citeste aceasta in Biserica. (18)

15. Izbaveste-ma de varsarea de sangiuri, Dumnezeule, Dumnezeul mantuirii mele;

Dupa istorie si dupa litera, sangiuri numeste David uciderile cele nedrepte, si mai ales uciderea nedreapta a lui Urie. Iar anagogic (mai cu inalta intelegere), sangiuri se zic demonii, pentru ca se bucura si se tavalesc in sangiuri, atat cand se ucid oamenii, cat si cand se jertfesc celelalte vietati. Iar Dumnezeul mantuirii zice in loc de "Mantuitorul meu". Iar repetarea zicerii Dumnezeule, Dumnezeul. arata rugaciunea lui David cea din inima si covarsitoare.

bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta.

"Si insasi limba mea, zice, se va bucura pentru vestirea judecatii Tale, Doamne." Dreptate insa numeste aici David pe aceea pe care Dumnezeu o a dat lui, adica slobozenia [libertatea] si neinvinovatirea pacatului si a osandei. Caci cel ce se sloboade, acela se si indrepteaza. (19)

16. Doamne, buzele mele vei deschide, si gura mea va vesti lauda Ta.

"Fiindca, zice, m-am invatat de la darul cel proorocesc al Sfantului Tau Duh, pentru aceasta stiu ca iarasi vei invrednici buzele mele si gura mea spre slavoslovirea si lauda numelui Tau, precum le deschideam si mai-nainte de pacat care acum sunt inchise de prihanirile si mustrarea constiintei mele." (20)

17. Ca de ai fi voit jertfa, Ti-as fi dat, arderile de tot nu le vei binevoi.

Vezi, o cititorule, ca si aici iarasi leapada David jertfele cele legiuite ale dobitoacelor celor necuvantatoare, zicand: "De ai fi voit Tu, Doamne, jertfa, eu Ti-as fi dat Tie, dar Tu nu numai ca nu doresti simplu jertfa, ci nici arderi de tot nu primesti, pentru ca arderile de tot, adica jertfele cele ce ardeau de tot inaintea lui Dumnezeu, acelea erau mai cinstite decat celelalte". Drept aceea, David, desi mai in urma aducea jertfe lui Dumnezeu, aceasta o facea intai [pe de-o parte] fara buna-vointa, pentru singura porunca legii (care dupa pogoramant poruncea aceasta, precum mai-nainte am zis la Psalmul 49, stih 9), si alta inca [pe de alta parte], ca nu venise vremea jertfei celei noi ale Evangheliei Darului, care este jertfa cea de lauda si cea fara de sange a dumnezeiestilor Taine. (21)

18. Jertfa lui Dumnezeu: duhul zdrobit,

"Jertfa, zice, bine-primita lui Dumnezeu este sufletul acela ce din smerenia sa cea de bunavoie se zdrobeste si se sfarama."

inima zdrobita si smerita Dumnezeu nu o va defaima.

Scriptura numeste de multe ori prin inima sufletul (si vezi inapoi la Inima curata, in acelasi psalm), fiindca inima este prea-unita cu sufletul, asijderea si sufletul este prea-infiintat cu inima, pentru aceasta, si cand patimeste vreo vatamare inima, indata sufletul zboara si se duce din trup: "Sufletul dar, zice, cel zdrobit si smerit, Dumnezeu nu-l va defaima, adica [deoarece] nu-l uraste". (22)

19. Fa bine, Doamne, intru bunavoirea Ta, Sionului,

Cu aceste cuvinte se roaga David pentru zidirea cea de-a doua si innoirea Ierusalimului - care urma a se face in urma dupa slobozirea iudeilor din Babilon. Sa-i faca bine intru bunavointa Sa, adica cu impreuna-lucrarea Sa.

si sa se zideasca zidurile Ierusalimului.

Se roaga sa se zideasca zidurile Ierusalimului, care au fost risipite de babilonieni.

20. Atunci vei binevoi jertfa dreptatii, prinosul si arderile de tot;

"Atunci, zice, vei primi jertfit dreapta, Doamne." Fiindca in alt loc afara de Ierusalim nu era drept ca iudeii [nu le era ingaduit iudeilor] sa aduca jertfa, ca asa poruncea legea. Iar prinos numeste partile cele ce se luau din fiecare dobitoc ce se aducea jertfa. Iar arderi de tot zice de acele jertfe ce se ardeau intregi [in intregime] pe jertfelnic, adica se jertfea tot trupul vitei. (23)

atunci vor pune pe altarul Tau vitei.

Aici iarasi aceeasi zice David, de multa bucurie a sufletului sau, cum ca, atunci cand se vor slobozi iudeii din Babilon, vor aduce vitei intregi la jertfelnicul cel din Ierusalim". (24)

Aceasta este cu adevarat talcuirea psalmului acestuia dupa istorie si dupa slova, iar dupa mai-inalta intelegere, prooroceste David in psalmul acesta despre Biserica crestinilor si de jertfa Evangheliei, dupa talcuirea dumnezeiescului Chirii si a lui Eusebie. Si bunavointa [v. 20] adica numeste inomenirea Mantuitorului (dupa Isihie), ca pe un bun sfat si mai intai vointa" lui Dumnezeu. Iar Sion numeste petrecerea crestinilor. (25) Iar ziduri ale lui numeste pe episcopi si pe invatatori (26), si aceasta in vremea petrecerii crestinilor: "Va primi, zice, Dumnezeu, de la Biserica, jertfa de dreptate, adica de fapta buna, si ca un prinos va primi oarecari arderi de mucenicii pe care pentru Hristos le-au luat marturisitorii, iar ca arderi de tot va primi pe mucenici care, desavarsit muncindu-se si jertfindu-se, au murit". Ori ca prinos va primi Dumnezeu de la Biserica fapta buna cea din parte [particulara] si intreaga-intelepciune cumpatarea], adica pe ceea ce este in nunta, ori intr-alta ceata lumeasca. Iar arderi de tot [numeste] fapta buna cea desavarsita, adica fecioria si singuratica [monahiceasca] petrecere.(27)

Iar prin vitei se intelege credinciosii crestini, ca lucreaza fapta buna si sunt ingrasati cu darurile Sfantului Duh, si ca bat cu cornul patimile si pe Diavol si, pe scurt, toti cati sunt desavarsiti in fapta, in cuvant si in vedere, aceia sunt vitei, si se aduc la cerescul jertfelnic al lui Dumnezeu intru buna mireasma. (28)

Note:

(1) Zice insa Sfantul Grigorie al Nyssei: "David arata tuturor oamenilor (prin psalmul acesta) cale de mantuire pocainta, ca un oarecare mestesug de neincetata biruinta impotriva vrajmasului, ca cel ce cugeta mestesugul acesta de-a pururea, si-1 ispraveste, totdeauna se face biruitor al necontenitului sau luptator". A zis insa si dumnezeiescul Ambrozie marelui Teodosie imparatul - atunci cand el a facut stricaciunea aceea in Tesalonic - acestea: "Cel ce a urmat celui ce s-a amagit urmeaza si celui ce s-a pocait (adica lui David)".

(2) Zice Grigorie al Nyssei: "Nu numai dupa ce o a ingreunat, ci si dupa ce l-a nascut pe copilul cel din preacurvie, atunci a mers Proorocul Natan si l-a mustrat pe el; ca zice dumnezeiasca Scriptura: Si s-a facut (Batseba lui David) intru femeie, si s-a nascut lui fiu, si rau s-a aratat in ochii Domnului ceea ce a facut David (II imparati 11: 27). Drept aceea, dupa preacurvia lui David, au trecut cel putin zece luni pana 1-a mustrat pe el Natan Proorocul". Iar Eusebie zice ca dupa un an a mers, fiindca nu se cuvenea sa-l mustre in vremea cand era beat de patima si sufletul lui era tulburat, si [de altfel] nu ar fi primit mustrarea, ca poate ar fi facut rau si Proorocului, ca si cei ce patimesc de vreo boala covarsitoare si stau impotriva doctorilor si a nascatorilor lor. Ca se vede insa ca o diavoleasca putere s-a rapit David si a facut aceste doua rele, precum zice acelasi Eusebie, dupa pilda ce a adus Proorocul Natan, zicand ca: "A mers la un bogat un oaspete strain (ca strain era diavolul) caruia s-a ingaduit a se da David", pentru ca a fost zis acel cuvant mandru: Nu ma voi clatina in veac (Ps. 29: 6). S-au scris insa pacatele sfintilor -precum ni s-au facut ei noua invatatori si pilda de fapta buna, asa sa ni se faca si pilda de pocainta, dupa Hrisostom. Al 50-lea insa se numara psalmul acesta, care este despre iertarea pacatelor fiindca, dupa Eusebie, numarul 50 are potrivire si asemanare cu mila, ca si Anul Jubileu (pe care il pazeau [tineau] evreii in legea veche) se numara dupa cincizeci de ani, cand se faceau curmari de datorii si sloboziri de robi, si lasari de castig. Adauga insa Hrisostom zicand ca psalmul acesta este trebnic si celui drept si celui pacatos, celui drept adica pentru ca sa nu fie lenevos, iar pacatosului pentru a nu se deznadajdui de mantuirea sa. Si Isihie a zis: "David, la mantuire privind, a scris psalmul acesta, nerusinandu-se a-si vadi de obste ranile sale [tocmai] ca sa arate pacatosilor doctoria pocaintei".

(3) Zice insa si Marele Atanasie: "Pentru pacat mare, mila cea mare a lui Dumnezeu se roaga sa o dobandeasca, ca de mare iubire de oameni au trebuinta pacatele cele mari (La Nichita)". Iar altii, prin mare mila, inteleg pe Hristos, precum si Biserica la sfarsitul a multor tropare obisnuieste a-L numi pe El; deci mila cea mare a lui Hristos o cere David, ca printr-insa marit sa se miluiasca, precum si marit a pacatuit. Zice insa si Sfintitul Augustin: "Cel ce cere mare mila, mare nenorocire marturiseste". Si iarasi: "Cati au pacatuit intru nestiinta, sa ceara si mila mica". Cu luare-aminte insa a talcuit un dascal, zicand ca: "David n-a cutezat a numi Dumnezeu al sau pe Dumnezeu in psalmul acesta, Precum in alta parte prin alti psalmi il numeste, pentru ca, pacatuind, s-a lipsit de Dumnezeu, de ca si cum ar zice: "Eu nu cutez a Te numi Dumnezeu al meu, pentru ca, Pacatuind, Te-am pierdut; numeasca-Te Dumnezeu al lor nevinovatii si dreptii, iar eu, Pacatosul, aceasta zic numai: o Dumnezeule, miluieste-ma"".

(4) Iar Teodorit zice: "Ranile cele mari au trebuinta de o doctorie de aceeasi masura [pe Rasura ranilor]: cel ce a facut pacate mari, de mare iubire de oameni are trebuinta". Iar altul zice: "Cei care cer mare mila, pentru mare pacat marturisesc ca cer aceasta, si nimic nu trage asa de mult pe Stapanul spre milostivire ca marturisirea pacatului; pentru aceasta si David, toata mila se roaga sa toarne asupra sa, tot izvorul indulcirilor, ca precum la mila, pe cea mare o a cerut, asa si la indulciri, multimea [indulcirilor] o a cerut, precum si greseala mare este, iar aminatirea nu se poate sterge de nu va dobandi potrivita iubire de oameni". Iar dumnezeiescul Chiril zice: "Poate ca mai-nainte cunoscand David ca la va straluci peste cei de pe pamant Hristos, stergand tot pacatul lumii, darul cel asa de stralucit il numeste mare mila, ca scris este ca toata faradelegea isi va astupa gura sa (Ps. 106: 42), iar dupa Apostolul: Dumnezeu este cel ce indrepteaza, cine poate a ne osandi? (Rom. 8: 34)". Iar Isihie: "A se sterge faradelegea se roaga, incat nu numai a se vindeca rana, ci voieste ca nici semn de rana sa ramana; pentru aceasta adauga cerand multimea indulcirilor, ca nici de o singura indurare, adica de iertarea cea pentru un pacat, poate pacatosul a se mantui, ci avem trebuinta si de multe indurari pentru multele pacate ca sa scapam de ingrozire si de munca". Si Didim zice: "Precum vopselele cele ce cu anevoie se spala nu cu o spalare, ci cu multe se sterg, asa si pacatele cele mari cu multe indurari ale lui Dumnezeu se sterg (La Nichita)". Zice insa si Sfintitul Augustin: "De la mila cea mare, multe sunt indurarile". Si dumnezeiescul Ieronim talcuieste: "De vreme ce pacatul lui David a fost un nod impletit cu multe alte pacate, pentru aceasta, precum erau multe pacatele lui, asa ruga pe Dumnezeu sa le stearga cu multimea indurarilor Sale, adica cu osebite chipuri ale milei Sale. Si, fiindca pacatul, de indata ce se face, se scrie in cartea lui Dumnezeu si in cartea Diavolului, si in cartea constiintei noastre, pentru aceasta se roaga sa se stearga acestea din cele trei, pentru ca desavarsit sa se uite si sa nu se mai pomeneasca (La talcuirea aceluiasi psalm)".

(5) Zice Marele Vasile: "Iar faradelegea cea pentru preacurvie zice ca are trebuinta de spalare, iar pacatul cel pentru ucidere are trebuinta de curatire. Sa se stie ca pacatelor celor pe deasupra [obisnuite, superficiale] asemanandu-se cu oarecare intinaciune, si care strica fata sufletului, spalare le trebuie, iar cele ce intru adanc se pacatuiesc din asezarea cea catre rautate a celor ce le fac, cu sangele potrivindu-se, de curatire au trebuinta [ o data ce s-au imprimat adanc in sangele (sau fiinta, sufletul) omului, au nevoie curatire]". Iar dumnezeiescul Chiril zice: "Zicand insa mai vartos ma spala, iarasi la taina lui Hristos dupa cuviinta priveste, ca si puterea cea prin Botez - covarsind curatirea care se facea in legea veche spre singura curatirea trupului - mai cu desavarsire spala, si mai cu seama si cu totul face curatirea si a insusi sufletului". Zice insa si Teodorit: "Deci si iarasi spala-ma, Stapane, ca pe toata intinaciunea pacatului sa o razi de la mine, ca, Proorocul: Va spala Domnul intinaciunea fiilor si a fiicelor Sionului cu Duh de judecata si cu Duh de ardere (is. 4: 4)". Si Isihie: "Precum haina cea putin intinata cu lesnire se spala si se curateste, iar cea mult si de multe intinata are trebuinta de o spalare mai sarguitoare si mai ostenicioasa, asa si sufletul: cel ce o data a si masurat [judecat], [sau] a pacatuit, cu masurata pocainta se curata, iar cand pacatele lui se fac multe si cumplite, nu oricum trebuie a se face pocainta, ci cu multa osteneala si cu fapte bune. Si bine a numit pacatul faradelege, vrand sa arate cum ca nici lui nu-i era cu neputinta a calca legea, cu toate ca era imparat, ca a gresit imparatului Celui mai inalt decat toate (La Nichita)". Iar Sfintitul Augustin, in loc de mai vartos ma spala, a zis "mai mult si mai mult ma spala". Iar Origen zice ca: "Cel ce se va curata de pacat, de nevoie [musai] trebuie a se curata si de urmele pacatului; iar urme si ramasite ale pacatului sunt obisnuirea, deprinderea si lesnirea in pacat [inclinatia, usuratatea prin care se face pacatul]. Pentru aceasta si David ruga pe Dumnezeu sa-l spele de ramasitele pacatului iertat".

(6) Isihie zice: "Fericit e cineva atunci cand stie pacatul [il constientizeaza], si totdeauna isi are in vederea sa gresealele; ca cel ce le stie, le si pomeneste, si cu ochii sufletului Pnveste ranile gresealelor sale; se rusineaza de aducerea-aminte si sufletul i se strapunge, S1 de rusine fiind silit, vine in cainta; iar cel ce patimeste de uitare, se aduce iarasi la alte Pacate, de ca si cum n-ar fi facut nici un rau (La Nichita)". Si Hrisostom: "Pacatul, daca °& Peste om, nimeni parandu-1, nimeni prihanindu-1, face pe pacatos fricos". [Pacatosul devine fricos, nu mai nici o siguranta a zilei de maine sau de azi, nu mai crede ca lucrurile vor fi bune, deoarece nu mai simte acoperamantul de har protector al lui Dumnezeu. Prin nnare, va cauta prin toate mijloacele desarte ale acestei lumi sa-si alunge frica prin dobandirea de cat mai multe avutii ce i-ar putea asigura niscai siguranta in viata].

(7) Altul insa zice ca Tie unuia am gresit se intelege in loc de "numai Tie s-a facut cunoscut pacatul meu". De ochii tuturor fiind ascuns, de ai lui Dumnezeu nu s-a ascuns, ci s-a mustrat prin Proorocul, caci de vreme ce nu era cunoscut de multi ceea s-a facut de el, o arata Natan, zicandu-i ca: Tu ai facut intr-ascuns, iar eu voi face graiul acesta [cunoscut] inaintea, a tot Israilul, si inaintea insusi soarelui (II imparati 12: 12). Zice insa Sfantul Chiril: Necinstitor este cel ce zice imparatului: faci calcare de lege, zice oareunde dumnezeiasca Scriptura (Iov 34: 18). Deci, fiindca nu era nimeni care sa ma poata mustra pentru ca am gresit, Tu insa singur vazandu-ma, Tie Unuia am gresit"; si bine a adaugat si rau inaintea Ta am facut, ca aceasta Natan o a zis lui David: Pentru ce ai dispretuit cuvantul Domnului, ca sa faci rau in ochii Lui? (II imparati 12: 9)"- Iar Hrisostom zice [parafrazand]: ""imparat eram, numai de Tine ma temeam, imparat eram, [dar] de cel nedreptatit nu ma temeam; ostas al meu era, a ma pedepsi nu putea; dar de Tine ma ingrijesc, ca nu cumva sa-mi iei dare de seama; multe si mari faceri de bine de Ia Tine luand, cu cele dimpotriva am rasplatit darurile, indraznind a face cele lepadate de lege". Ca nu zice aceasta: "pe Urie nu l-am nedreptatit", ca 1-a nedreptatit si pe acela si pe femeia lui, ci calcarea de lege cea mare este ca o a cutezat catre insusi Dumnezeu, Ce ce 1-a ales, si imparat 1-a facut". Aceleasi le zice si Teodorit, ca Hrisostom. Iar Isihie zice-"Tie Unuia am gresit, zice, fiindca singur lui Dumnezeu a nu pacatui noi ii place, Facatorului a toate, Cel ce isi cruta faptura. Poate insa ca zice si "rautatea inaintea Ta a facut", caci toti, ca unui imparat, ii iertau pacatul, cu tacerea acoperindu-i pacatul Dumnezeu insa pe Natan 1-a trimis, si rea fiindu-i fapta lui, 1-a mustrat (La Nichita)"-

(8) Hrisostom si Teodorit si Origen zic: "Zicerea aceasta - ca - nu este aratatoare de pricina [cauzala], ci de isprava [de scop], ca nu pentru aceasta a pacatuit David, ca sa se indrepteze Dumnezeu, ci dimpotriva, pentru ca nu a fost cunoscator de facerile de bine ale lui Dumnezeu, avea dreptatea a-1 invinovati pe el: "Ca cercetandu-se, zice, cele din partea Ta, si cele din partea mea, biruirea se face de la Tine"". Zice insa si Marele Vasile: " Nu trebuie cu adevarat a socoti ca urmeaza a se cheltui vreme spre a sti fiecare dupa faptele sale, si pe Judecatorul, si pe cele ce urmeaza la dumnezeiasca Judecata. Caci cu o Putere negraita, intru o clipa a mintii, cei ce-si nalucesc [imagineaza] si toate le inchipuie intru sine ca intru oglinda in mintea cea stapanitoare privesc inchipuirile [tiparirile, imaginile, copiile] celor facute".

(9) Altii insa zic, precum se vede la Meletie Pigas [patriarh al Constantinopolul " cunoscut istoric bisericesc din secolul XVI], ca oamenii s-ar fi nascut fara de patima [adica fara placerea patimasa, strict trupeasca, si suferintele pe care le implica apropierea barbatului de femeie si urmarile acesteia]. Dar scrie si Marele Atanasie la intrebarea 50 catre Antioh asa: "Oarecari insa zic ca: "Dumnezeu, dupa ce a facut parte barbateasca si parte femeiasca, aratat este ca prin nasterea cea semanata a voit Dumnezeu a se alcatui neamul oamenilor, insa nu voia prin neascultare, ci cu cinste sa se faca aceasta". Aceasta socotinta se vede ajutand-o si [e sprijinita si de] domnul Evghenicos [Evghenie Voulgari (1716-1804), cleric monah si mare carturar contemporan Sfantului Nicodim Aghioritul in tiparita sa carte teologhiceasca [e vorba de un compendiu de teologie numit Theologikon, publicat postum, Venetia, 1872], aducand [vorba de] ceea ce mai-nainte de neascultare s-a zis de Dumnezeu catre stramosi, adica aceasta - cresteti si va inmultiti, si cuvantul acela al lui Adam - pentru aceasta va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va alipi de femeia sa (Fac. 2: 24).".

Iar dumnezeiescul Maxim zice asa: ".Fiindca scopul cel mai dintai si cu dinadinsul al lui Dumnezeu era a nu ne cunoaste noi prin amestecare trupeasca si stricaciune, iar aceasta o a introdus calcarea de porunca, si toti cei intru Adam intru faradelege se zamislesc, cazand in stramoseasca osandire; ori fiindca Eva cea dintai a zamislit pacatul de ca si cum ar fi starnit indulcirea, pentru aceasta si noi, intru a maicii osandire cazand, ne zicem ca ne-am zamislit intru pacate". Iar Hrisostom zice ca: "De nu ar fi pacatuit aceia si nu ar fi primit pedeapsa mortii, si nefiind [nedevenind] muritori, ar fi fost mai buni decat stricaciunea, si impreuna cu nestricaciunea negresit ar fi fost si nepatimirea; si de s-ar fi urmat nepatimirea, incapere [loc] nu ar fi avut pacatul. Iar prin toate acestea invatam ca lucrarea pacatului nu este fireasca (ca de ar fi fost asa, am fi fost slobozi de pedeapsa), ci ca se pleaca firea spre a gresi, de patimi ingreuindu-se. Biruieste insa socotinta [yvcou/n], intrebuintand osteneli ajutatoare". Foarte frumoase sunt si acelea ce dumnezeiescul Chiril al Alexandriei zice la aceasta: "Obicei este sfintilor insa si prin alte glasuri a atrage spre milostivire pe Dumnezeu, dar si prin graba de a prihani neputinta lorusi. Deci se pot auzi oameni care striga: Adu-Ti aminte ca tarana suntem (Ps. 102: 14), si adu-Ti aminte care este ipostasul meu (Ps. 88: 46).

Mai puternic insa mult patimitorul Iov a strigat catre Dumnezeu: Au nu ca pe un lapte m-ai scos, si ca pe un cas m-ai inchegat? (Iov 10: 10). Una ca aceasta insa si David arata acum, ca si insusi inceputul nasterii noastre nu fara de spurcaciunea iubirii de trup zice ca se face; [dar] ca cinstita cu adevarat este nunta (Evr. 13: 4), si departe de prihanire intrebuintarea ei inaintea lui Dumnezeu. insa de ar lua cineva aminte bine prihanirea insotirii, afara ca pofta trupului [lit. carnii] indeamna spre aceasta, macar desi nu opreste legea, pacat este ceea ce se face. Insa impreunarea e pedepsita daca nu are in vedere legea care rasplateste si dorinta facerii de copii ca adevarata pricina a lucrului. Deci, dupa ceea ce este numai pentru pofte si pentru miscare trupeasca [lit. carnala], in faradelegi este zamislirea noastra, si in pacate ne nasc maicile; iar daca nasterea pruncilor are ca radacina iubirea de trup [carne], bolesc oareunde cu adevarat de aceasta si cele ce se nasc dintr-insele. (.) Deci prea spurca firea stricaciunea ceea ce se adauga

[respectiv] moartea ceea ce stapaneste din pricina diavolestii pizme, iar aceasta o canta David: Ca iata, intru faradelegi m-am zamislit., ca necurata este firea, ca una ce sufera stricaciunea din calcare de porunca si din blestem, fara de a voi Dumnezeu". Si Isihie zice: "Maica a pacatului a obisnuit Scriptura cea insuflata de Dumnezeu a numi poftele; si iarasi, nastere a amandurora: moartea. Si marturiseste Iacov zicand: Pofta, zamislind, naste pacatul, iar pacatul, savarsindu-se, naste moartea (Iacov 1: 15). Drept aceea, cand pacatuim, intru pacate ne zamislim". [Se face aici o distinctie subtila intre carne si trup, in sens de persoana, desi termenul nu e pomenit. In Antichitate, dar si la Apostolul Pavel, carnea este purtatoarea simtamintelor si dorintelor pacatoase, precum si mijloc al desfatarilor senzuale de diferite tipuri. in schimb, trupul - care se intemeiaza pe carne si pe suflet - este forma organizata a acesteia, expresia, ansamblul ei, personalitatea. Cand ne gandim la trup, avem in vedere mai mult persoana umana, cu minte, ratiune, afectivitate, vointa etc; lipsa ocarmuirii lui Dumnezeu, sau a vietii noastre in El, duce la o slabire a partii carnale, ce nu-si mai trage astfel viata din izvorul vietii, manifestata in principal prin mintea cea conducatoare prin ratiune, automat omul cautand o sustinere din afara, o placere revitalizanta, ce nu se poate compara cu placerea plinatatii de viata pe care ne-o da Dumnezeu. In privinta aspectului pacatos al impreunarii, unii teologi spun ca nu acest act e cel care mijloceste transmiterea pacatului stramosesc, mai ales atunci cand sotii sunt crestini.

Acest pacat vine deosebit de vointa parintilor, venind de la primii oamenii, fiind curatit prin Botez. Problema poate fi pusa si altfel: in ce masura ne putem (sau nu) identifica - fie ca nou-nascuti, fie ca parinti - cu primii oameni, cu alegerea lor? Aspectul juridic (vinovatia ce atrage pedeapsa) nu ne spune prea multe. Relatia dintre Dumnezeu si primii oameni se dorea una de iubire, dar fiindca omul a refuzat, s-a alaturat gandirii dobitoacelor, pentru revenirea lui in sine fiind necesar un fel de "dresaj" intemeiat pe legea veche, pentru ca omul sa se miste cat de cat rational. Dupa Apostolul Pavel (Rom. 8), asa-numitul pacat stramosesc pare a fi legat de legea (sau deprinderea) pacatului si a mortii, introdusa de om prin neascultare, adica, dupa Sfantul Maxim, prin abaterea constienta de catre om a puterilor firii (fizice si intelectuale) de la viata cu Dumnezeu la viata de sine si pentru sine. Legea pacatului e modul gresit de raportare al omului fata de Dumnezeu si lume, respectiv neascultarea de El, mod prin care omul isi creeaza - din indemnul Satanei si prin propriile inchipuiri - o lege proprie de existenta, legea pacatului. Pacatul e in primul rand departarea de Dumnezeu, poruncile Lui, dreptatea Lui etc, celelalte intelesuri ale lui fiind strict legate de acest sens de baza. Legea pacatului inchipuita de el duce la toate nenorocirile ce se pot inchipui, sfarsind in moarte. Fara Dumnezeu, care sa semene viata dumnezeiasca in suflet, omul seamana numai moarte.

Ce sunt exact aceste doua legi pomenite mai sus, o poate afla numai cel ce a prins gandul Apostolului, care la randul lui a prins gandul lui Hristos. Prin urmare, asa judecand, impreunarea cea din pacat de care se zice mai sus e binecuvantata in masura in care nu se resimte de legile mai sus-zise; dar aceasta nu se va putea face desavarsit niciodata. Ce stim din notele Parintilor de mai sus e ca slabiciunea, inclinatia spre pacat nu ii este fireasca omului, nu e stapanit in mod necesar de ea, altminteri el n-ar mai fi fost liber, ci controlat ca o marioneta de ceva sau cineva din afara lui (Diavolul); totusi, ea constituie o lege de care, pana la invierea cea de obste, cu greu se pot lepada desavarsit oamenii.

(10) Iar dumnezeiescul Chiril zice: " Indirect dar (prin fierbinteala si curatirea isopului) arata lucrarea Sfantului Duh ceea ce se face intru noi, al Carui dar ne face pe noi fierbinti cu duhul, si toata spurcaciunea cea dintru noi o sterge, ca un foc nevazut intrand intru noi. Pentru aceasta dar zic purtatorii de Duh ca ne botezam de Hristos cu Duhul Sfant si cu foc (cf. Mt. 3: 11). Caci cinstitul sange al lui Hristos nu numai de stricaciune ne izbaveste, ci si de toata necuratia cea inauntru ascunsa, si de a ne raci catre lenevire nu ne lasa". Zice insa si Teodorit: Isopul este o ghicitura de alte lucruri, amintind ca in Egipt au stropit pe praguri cu sangele mielului cu manunchi de isop, scapand de mainile pierzatorului [cf. Ies. 12: 26, 27; atunci s-a asezat Sarbatoarea Pastilor]. Iar acelea erau inchipuire a mantuitoarelor patimi, ca si aici, sange si lemn mantuitor este, si mantuire care se daruieste celor ce vin catre Domnul cu credinta". Inca si dumnezeiescul Atanasie:""Tu, Doamne, zice, Cel ce esti adevarul si iubesti adevarul, vrand sa petrecem noi intri adevar, ne vei curata de pacatul cel din inceput". Cu isopul insa aseamana lucrarea Sfantului Duh, ca una ce infierbanta [incalzeste] si toata spurcaciunea cea dintru noi o curateste". Si Isihie: "Precum si noi, intru darul Botezului, cu apa ne spalam, iar cu Duhul ne luminam (La Nichita)".

(11) Iar Marele Vasile zice: "Pentru ce, intru cele albe, zapada s-a luat pentru inchipuirea albetii? Caci zapada, apa fiind cu lucrul [de fapt], prin adaugirea vazduhului [prin trecerea prin aer, prin amestecarea cu el] se face alba, tot asa si sufletul, pricinuirile [prilejurile, temeiurile] cele firesti, cu ajutorul Duhului impreuna crescand el, se face vrednic de luminarea ceea ce se da sfintilor". Zice insa si Teodorit: "Singur darului Botezului poate sa lucreze aceasta curatire; si aceasta si prin Isaia Proorocul fagaduia a o da Domnul a toate: De vor fi, zice, pacatele voastre cafinicul, ca zapada le voi albi (Is. 1: 18). Acesta Si insusi Marele David le pre-vesteste, zicand: Cand imparatul Cel ceresc va aduna pe tmparati in tara Sa, ei vor fi albi ca zapada in Selmon (Ps. 67: 15). Deci aceasta o zice si aci: "De darul acesta ce se va da tuturor oamenilor am trebuinta, ca singur acela cu scumpatate [cu de-amanuntul] poate a ma curati si a-mi da albirea zapezii [si a ma face alb ca zapada]"".

(12) Iar dumnezeiescul Chiril zice: "Si care ar fi aceasta bucurie, fara de cat cunostinta cea despre inviere? Dar cand altcandva se vor bucura oasele noastre, daca nu in vremea Invierii, cand, precum zice proorocia: Oasele noastre ca iarba vor rasari (Is. 61: 14)? Cu cuviinta insa dupa zicerea stropi-ma-vei cu isop a adaugat acestea, caci nadejdea invierii urmeaza cu harului Sfantului Duh, aducand pe cei ce au crezut in Hristos la inceputurile vietii nesfarsite si de trei ori fericite. Drept aceea, curatirea cea prin Sfantul Botez se face indata; iar ca darul Sfantului Duh Celui ce sfinteste si uneste inimile credinciosilor se da intru Hristos si se aude este o nadejde nemincinoasa, [adica] bucuria si veselia cea pentru bunatatile ce vor sa fie". Iar altul zice ca prin oase se inteleg aici puterile sufletului, pe care le innoieste Hristos dupa ce au patimit zdrobire. Iar mai simplu: "Voi auzi, zice glasul bucuriei, ca mi se iarta pacatul cel indoit". A zis insa si Isihie: "Se smeresc cu adevarat oasele sufletului, adica puterile, si se zdrobesc de pacat, si, cu pocainta schimbandu-se dinauntru, infloresc si se intorc la bucuria cea din inceput (La Nichita)".

(13) Isihie insa zice: ""Sterge nu unul, ci toate pacatele mele, ca indestul e si unul a trimite in Gheena". Deci noi sa nu ne lenevim dinspre ingrijirea vreunui pacat in care s-ar intampla sa cadem, ca de s-ar afla haina noastra intinata prin orice fel de intinaciune, in camara cea de nunta a imparatului a intra, sau in cartea Lui a calca nu putem. Si Pavel, adeverind-o, zice: Nu va amagiti, nici curvarii, nici malachienii, nici lacomii de averi, nici ocaratorii, nici rapitorii imparatia lui Dumnezeu nu o vor mosteni (I Cor. 6: 9). Se roaga insa Proorocul, zicand: intoarce fata Ta de catre pacatele mele; ca de nu va trece cu vederea Dumnezeu gresealele noastre, nu putem a ne mantui. Dar cum se ispraveste aceasta? Cand noi ne vom iscusi in fapte bune si in virtuti, caci catre acestea sa tragem ochiul Domnului, ca asa vom putea a-L departa si de la privirea pacatelor noastre (La Nichita)". Iar Augustin zice: "De voiesti sa te asculte Dumnezeu si sa intoarca fata Sa de la pacatele tale, si sa nu le vada, trebuie ca tu sa le ai totdeauna inaintea ta si sa le plangi, pentru ca daca tu vei arunca inapoia ta pacatele tale si le vei uita, Dumnezeu le vede inaintea ta si isi aduce aminte ca sa te munceasca (in talcuirea aceluiasi psalm)". Si Hrisostom zice: "Aduna toate pacatele tale, si ca intru o carte scrie-le, ca, de le vei scrie tu, Dumnezeu le sterge, si de nu le vei scrie tu, Dumnezeu Si le va scrie, si seama iti va cere [si-ti va cere socoteala].

Deci mult mai bine este de catre noi a se scrie, si de sus a se sterge decat, dimpotriva, noi uitandu-le, Dumnezeu inaintea ochilor nostri a le aduce in ziua aceea". [Hrisostom pare a propune sa ne "scriem" pe tablele mintii pacatele noastre; este o chemare la constientizarea amaraciunii si ranilor pricinuite de pacat; cine nu cugeta bine la pacate pana in momentul marturisirii sau nu le vede in gravitatea lor, pe acela nu il doare pentru ele, inseamna ca inca se indulceste sau se foloseste de "leacurile" patimilor si ale placerilor, care i se par mai la indemana, prin care isi inchipuie ca-si poate obloji ranile si indulci amaraciunea pricinuita de pacat. Dar la aceasta constientizare se ajunge prin cunoasterea a ceea ce am pierdut si la ce am ajuns. Fara o calauzire puternica, duhovniceasca din partea unui duhovnic este putin probabil ca credinciosul sau omul in general sa ajunga la o asemenea constientizare; totusi, o simpla ascultare a pacatelor din partea unui duhovnic si acordarea iertarii lui Dumnezeu printr-o scurta rugaciune si recomandarea unui canon nu sunt in general suficiente. Cel ce cauta iertarea lui Dumnezeu prin duhovnic trebuie, sau este de dorit, pe langa rostirea rugaciunilor personale, sa gaseasca sau sa recunoasca in acesta Duhul lui Dumnezeu, nevointa si viata lui sfanta, de unde sa ia pilda de sfintenie, cuvant cu putere in stare sa cutremure patimile celui zdrobit de ele; se poate intampla ca slabiciunea unui duhovnic sa fie pricinuita si de delasarea fiilor sai duhovnicesti care il dezamagesc adesea, dar daca el intr-adevar are o viata sfanta, e mai putin probabil sa slabeasca asa de usor; este pana la urma o interdependenta, dar responsabilitatea cea mai mare cade totusi pe duhovnic, caci el trebuie sa fie calauzitor dumnezeiesc sau sa nu fie deloc]

(14) Iar Marele Vasile asa talcuieste: "Aici, zidirea nu insemneaza fiinta, ci imbunatatirea: "Zideste, zice, adica nu ma infiinta acum, ci sufletul meu cel invechit si putrezit din rautatea pacatului innoieste-1"". Si Chiril zice: "in Scriptura, zidirea nu se zice numai aducerea din nefiinta la fiinta, ci si prefacerea intru imbunatatire a lucrului ce este [cu Pncina]. Aici, zidirea este prefacerea lucrului spre mai bune. (.) Ca, de vreme ce David era cu inima lui zidita, a cazut insa impreuna in preacurvie si ucidere, si se povarnea spre stncaciune; zice inima curata zideste intru mine nu despre fiinta sufletului, ci despre Petrecerea mai buna". Zice insa si Teodorit: ""De vreme ce am primit batranetea Platului, cu iubirea Ta de oameni intinereste-ma". (.) Acestea si prin Proorocul Ezechiil le fagaduieste Stapanul: Ca voi da lor, zice, inima noua, si duh nou (Iez. 36: 26). Aceasta si Fericitul David o a cerut aici: inima sa cea vatamata sa se innoiasca, [la fel] si rationalitatea, ca sa curateasca socotinta sufletului si sa o indrepteze, spurcata fiind cu indulcirile si cu bantuielile Diavolului. Ca "a zidi" in dumnezeiasca Scriptura de multe ori se zice in loc de "a indrepta" (La Nichita)". [O sistematizare foarte precisa a antropologiei biblice nu va fi posibila niciodata. De altfel, Parintii n-au incercat sa faca tratate de antropologie, asa cum intelegem noi astazi, prin care sa pretinda ca omul se poate defini exact intr-un fel sau altul.

Omul se intelege pe sine cel mai bine in relatie cu Dumnezeu (si cu aproapele in general) in suspinurile rugatoare, in contemplatie. S-a spus de catre cineva ca evreul din Scriptura gandea cu inima (inteleasa aici ca cer duhovnicesc sau spatiu al intalnirilor cu Dumnezeu, sau ca mijloc al robiei in care ne aduce Satana), adica avand-o ca temei de inspiratie pe aceasta, starea duhovniceasca a acesteia fiind determinanta pentru functionarea rationalitatii si a socotintei sufletului. Nu intamplator zice Zigabenul mai sus ca prin inima se intelege uneori in Scriptura mintea. Omul biblic, religios gandeste in primul rand prin legile duhovnicesti sau ganditoresti ce vin pe diferite cai de la Dumnezeu, restul realitatilor fiind de ordin secundar, in schimb, pentru omul necinstitor de Dumnezeu, legat de realitatile acestei lumi, ordinea este inversata, realitatile secundare fiind criterii de evaluare si de viata ale celor superioare, duhovnicesti. Toate remediile pe care psihologia pagana actuala sau omul secularizat in general le cauta pentru "indreptarea" disfunctionalitatilor psihicului uman s-au soldat si vor solda cu esecuri si dezamagiri. Intunericul lipsei de discernamant in propriile actiuni si ganduri nu poate fi risipit decat prin lumina Dumnezeului celui viu ce voieste a con-vietui si impreuna-lucra cu noi, El este Logosul, Ratiunea, Cuvantul Suprem, Calauza adevarata a socotintei si rationalitatii noastre; El, Cel ce este Lumina, ne poate face si pe noi lumini si calauze ale celorlalti prin identificarea de simtaminte cu El, adica prin impartasirea in Sfanta Euharistie; parintii ne nasc cu trup neputincios, omenesc, supus slabiciunilor, El ne naste din nou cu trup plin de puterea Dumnezeirii Lui, si a puterii Lui prin care a biruit toate ispitele si slabiciunile trupesti.]

(15) Iar Grigorie Teologul zice: "Prin inima si cele dinauntru socotesc ca zice lucrarea cea intelegatoare, pornirile [lit. miscarile] ori gandirile acesteia; si le cere pe acestea nu ca si cum nu le-ar avea - ca cine altul putea sa le aiba, fara de David cel atat de mare? - ci ca pe un nou cunoscand pe acesta [duhul] ce i se adauga acum [cerand sa aiba lucrare intelegatoare (intelectuala) a inimii innoita prin duh drept sau stapanitor]; si s-a zis duh drept, adica fiindca este dimpotriva [contrar] vicleniei sarpelui, ca, dupa Scriptura, Duhul Sfant al invataturii va fugi [Sau: va pune pe fuga vicelsugul] de viclesug (intel. 1: 5); si ca Cel ce este insusi Dreptatea, si insusi Adevarul, abateri si plecari intr-o parte si intr-alta neavand, puterea stapanitoare si domneasca si stapanitoarea minte poate a o indrepta". Dupa Marele Atanasie insa, mintea o a numit duh, iar drept, intarirea mintii, de ca si cum ar fi zis: "intareste-mi mintea mea, ca sa nu mai fie lesnicioasa a cadea in pacat". Iar dumnezeiescul Maxim zice: "Inima curata e aceea ce-I infatiseaza lui Dumnezeu pomenirea cu totul nestiutoare (pomenire socotesc insa a fi mintea), si gata fiind a insemna in sine numai inchipuirile cele placute lui Dumnezeu prin care fireste [Dumnezeu] este a Se face aratat; intru care minte, ca pe o tabla bine netezita, pentru nemarginita stralucire, intrand Dumnezeu, scrie intr-insa legile Sale; de se va zidi de Dumnezeu intru noi inima curata, indata are incapere [loc] Duhul a Se innoi in camarile cele mai dinauntru ale sufletului nostru". Iar Teodorit zice: "Duh insa nu pe Cel Preasfant il zice, ci pornirea puterii celei cuvantatoare [rationale]".

 Iar Atanasie: ""Sufletul meu, zice, cel ce s-a invechit si s-a facut carne de catre pacat, innoieste-l"; ca inchipuirile cele din pacat stergandu-se, se zideste inima curata. Iar cele dinlauntru ale sufletului sunt dreptele intelegeri, despre care zice [psalmul]: .si toate cele dinlauntrul meu binecuvanteaza numele cel sfant al Lui (Ps. 102: 1). Iar duh drept ori este Sfantul Duh, ori constiinta cea dreapta, despre care zice Pavel: Duhul omului, cel ce este intr-Insul (I Cor. 2: 11) (La Nichita)". [Cuvintele Parintilor de mai sus par sa se contrazica, dar nu este asa: Teodorit zice ca duhul omului nu este una cu Preasfantul Duh, iar Atanasie zice ca aceasta este cu putinta, desi ofera si o alternativa, asemanatoare cu cea emisa de Teodorit. Daca duh drept se refera la Preasfantul Duh, atunci David cheama cumva Duhul pentru a-i innoi, indrepta sau intari duhul sau, care innoire e menita a zidi o constiinta dreapta (dupa Atanasie) si o putere cuvantatoare, rationala (dupa Teodorit), ca expresie a acestei constiinte. Iata cum cugetul Parintilor e intotdeauna unul.]

(16) Iar Marele Atanasie zice dimpotriva, anume ca 1-a parasit pe el Duhul din pricina Pacatului. Si Hrisostom zice: "Darul Duhului il cer, darul cel mare; s-a dus de la mine darul, ca o porumbita vazand noroi; ca pe o albina il voiesc sa se intoarca". Poate insa dupa aceasta se invoiesc aceste doua socotinte ce se arata potrivnice una alteia, ca Eftimie zice ca nu s-a dus de la David darul Duhului desavarsit si pentru totdeauna. Iar Atanasie si Hrisostom zic ca in parte s-a dus de la dansul, macar ca iarasi insusi Hrisostom in alcuirea aceluiasi stih zice: "Luminat invatam prin aceste cuvinte ca nu s-a dezbracat de darul Sfantului Duh, ca nu ca dezbracat se roaga sa-l dobandeasca, ci a nu se lipsi de el cere". Insusi aceasta o zice si Teodorit, aceleasi ziceri ale lui Hrisostom, pentru aceasta se si conglasuiesc [se pun acord] cu socotinta domnului Eftimie. Vezi insa si talcuirea zicerii: Si sa nu iei din gura mea cuvantul adevarului. Unde zice insusi Eftimie: "Sa nu ridici, Doamne, de la mine darul cel proorocesc in vreme indelungata, ca, desi s-a oprit dupa iconomie la o vreme, iarasi [cer] sa mi se dea". Iar Isihie zice: "Cu adevarat, rau este slugii cand se pagubeste de fata stapanului sau, asijderea si fiului de a parintelui, si a ostasului de a imparatului, ca unul ca acesta se afla izgonit. Iar la Dumnezeu aceasta pricinuieste pierire celui ce o patimeste, ca nici Parinte numai, nici Stapan si imparat este noua Dumnezeu, ci tot din ce-ai zice din cele ce ajuta vietii si mantuirii noastre se afla. Drept aceea, cand isi intoarce fata Sa de la noi Duhul cel Sfant, intru Care este toata darea bunatatilor noastre, de toate pagubindu-ne, indata pierim (La Nichita)". [Sfintitul Augustin, in Comentariul sau la Psalmi, zice ca in versetele 12, 13a si 13b se gasesc pomeniti Tatal, Fiul si Duhul Sfant.]

(17) Iar Atanasie zice: "Bucurie de mantuire zice pogorarea Mantuitorului, de toata bucuria fiind plina". Asemenea si Didim zice.

(18) Acelasi Atanasie zice: "Izbavindu-ma, zice, Tu, de pacat, indata da-mi mie Sfantul Tau Duh, si atunci iarasi voi invata caile Tale pe cei ce calca poruncile Tale, si celor ce pacatuiesc le voi fi pilda de pocainta, si pe toti ii voi intoarce la bunatatea Ta". Ca asemenea cel ce se curateste si cel ce se intoarce prin pocainta se facura pilda la multi". Zice insa si Isihie: "Si precum acela zice despre vindecare, mai mult se crede [este crezut] cel ce a fost bolnav, luand iscusire de doctorie, asa si cei ce s-au mantuit prin pocainta se afla usa de intoarcere si de mantuire altor pacatosi, incat si Pavel cu indrazneala striga: Hristos a venit in lume ca pe pacatosi sa mantuiasca, dintre care cel dintai sunt eu (I Tim. 1: 15), adica: "De nu credeti propovaduirii propovaduind mantuirea pacatosilor, de la mine, propovaduitorul, invatati-va, ca prigonitor al Bisericii lui Hristos fiind, mi s-a incredintat a ma face slujitor al Evangheliei"". De unde si Hrisostom zice: "Naufragiul dreptului (sfaramarea corabiei) este port (liman) al pacatosilor".

(19) Chiril insa, prin dreptate, intelege darul cel ce indrepteaza prin credinta pe pagani si sterge pe cei intinati. Adica pe insusi Hristos, Care S-a facut noua, de la Dumnezeu si Tatal, Dreptate, si Sfintenie, si Izbavire". Iar Teodorit zice: "Aceasta asa o a talcuit Simmah: "Limba mea va povesti dreptatea Ta, ca dobandind iertare, nu voi tacea, ci voi Petrece laudandu-Te, si darurile Tale povestindu-le"".

(20) Ca zice dumnezeiescul Hrisostom: "Pacatul fireste urmeaza a lega limba si a astupa gura, a o sugruma si a o sili pe ea sa taca". Asemenea intocmai si Teodorit zice. inca si Isihie zice: "Vezi ca buzele lui David erau inchise din pricina pacatului, dar iarasi s-au deschis cu pocainta si povestesc lauda lui Dumnezeu (La Nichita)".

(21) Iar oarecare nenumit zice ca aceste zise David vederat le-a aratat, ca in vremea pocaintei sale nu a adus nici o jertfa dintr-ale legii. Pentru aceasta, nici in Cartea imparatilor nu o aflam pe aceasta a fi. Si pentru ce? Pentru ca, prooroc fiind, el stia ca Dumnezeu intr-acest fel de jertfe nu binevoieste, caci jertfele de acest fel nici nu erau indestulate [suficiente] pentru a-1 curata de ucidere si de curvie, ca [de altfel,] nici legea nu a fagaduit aceasta, ci pentru a se pedepsi totdeauna (La Nichita).

(22) Zice insa Marele Vasile: "Zdrobirea inimii este pierzarea omenestilor cugetari. Caci cel ce a defaimat pe cele de aici, si s-a dat pe sine Cuvantului lui Dumnezeu, si mintea sa o a adancit in intelesurile cele mai presus de om si mai dumnezeiesti, acesta ar fi care are inima zdrobita si care o ar face pe ea jertfa nedefaimata de Domnul. Ca aceia carora Dumnezeu le face bine, voindu-i a umbla intru innoirea vietii, zdrobesc pe omul lor cel vechi; pentru aceasta, jertfa (placuta) lui Dumnezeu este zdrobitul duh ca se zdrobeste duhul lumii care lucreaza pacatul ca sa se innoiasca intru cele dinauntru cel drept, si trebuie inima cea mandra si falnica sa o zdrobim, ca smerirea ei sa se faca jertfa lui Dumnezeu". Zice si Cuviosul Marcu [Marcu Ascetul, cunoscut scriitor filocalic, ale carui scrieri se gasesc in Filocalia, Voi. I]: "Fara zdrobire de inima, cu neputinta este a ne izbavi de rautate, iar inima o zdrobeste intreita infranare: a somnului, a pantecelui, si a trupestii odihne".

Zice insa si Teodorit: "Dumnezeiescul glas auzindu-l Preadumnezeiescul David - nu voi primi din casa ta vitei, si din turmele tale tapi (Ps. 49: 10) -, zice: "Jertfa, jertfa placuta Tie si poftita este smerirea cugetarii; pentru aceasta, foarte smerind inima mea, si ca cum [asa-zicand, cu alte cuvinte] zdrobind-o si subtiind-o, jertfa placuta Tie o aduc". Aceste cuvinte si fericitii tineri din cuptor le-au intrebuintat, ca ziceau: Intru inima zdrobita si intru duh de smerenie ne rugam sa fim primiti inaintea Ta, ca niste arderi de tot de berbeci si de tapi grasi (Dan. 3: 9)". Asemenea si Isihie zice: "Smerita cugetare o numeste Duhul a fi jertfa primita lui Dumnezeu, zicand: Fericiti cei saraci cu duhul, ca acestora este imparatia lui Dumnezeu (Mt. 5: 3). Cum insa vom zdrobi duhul nostru spre a se smeri? Atunci cand, facand noi cu adevarat binele, nu ne vom inalta, si necurmata pomenirea pacatelor de o vom avea (La Nichita)". insemneaza ca Sfintitul Augustin numeste lacrimile sudori ale inimii si sange al sufletului; iar cel ce plange pentru pacatele sale, prin lacrimi aduce lui Dumnezeu jertfa bine-primita sudoarea inimii sale si sangele sufletului sau. Pentru aceasta, un sfant, la aceasta privind, a zis: "Mai bine primeste Dumnezeu pocainta celui smerit cand se pocaieste, decat nevinovatia dreptului celui lenes si neosardnic".

(23) Prin jertfa a dreptatii, Sfantul Ambrozie intelege jertfa cea mare a Mantuitorului, pe care preotii darului o aduc pe sfintele Mese, dupa predanisirea insusi Domnului la cina zicand: Faceti aceasta intru pomenirea Mea.

(24) Iar dumnezeiescul Dionisie zice: "Pe dumnezeiescul jertfelnic insa este Hristos, intru Care, dupa cuvantul (poate acesta) afierosindu-ne si in mod tainic de tot aprinzandu-ne, apropierea o avem, intru Care cele ce se savarsesc se implinesc si se sfintesc - caci Preasfantul Iisus Se sfinteste pe Sine pentru noi, si ne umple pe noi de toata sfintenia. Cele ce la Dansul cu iconomie s-au savarsit au trecut apoi la noi prin facere de bine la cei de Dumnezeu iscusiti".

(25) Chiril si Eusebie inteleg insa prin Sion iar Biserica, iar Sion era Ierusalimul.

(26) Dupa aceiasi, Zid mare si nebiruit al Bisericii si cuprinzator al celorlalte este insusi Hristos, iar ziduri ale ei, altele, adica ingerestile si intelegatoarele puteri care pazesc Biserica.

(27) "Iar Teodorit zice: "Fiindca a aratat ca Dumnezeul a toate jertfele legii nu le voieste, se roaga sa se arate noul Sion si cerescul Ierusalim [si] pe pamant sa se zideasca, si ca degraba foarte sa se daruiasca vietuirea cea noua, care va aduce jertfe nu din cele necuvantatoare, ci prinosul si jertfa dreptatii, si arderi de tot pe cele cuvantatoare si vii, despre care zice Fericitul Pavel: Va rog, fratilor, pentru indurarile lui Dumnezeu, sa aratati trupurile voastre jertfa vie, sfanta, bine-placuta lui Dumnezeu, cuvantatoarea pastra slujba (Rom, 12: 1)".

(28) Si Didim a zis: "Pe duhovnicescul jertfelnic vor aduce noi aratori, tragand plugul, adica suflete, acestea nefiind altele decat sufletele mucenicilor care se vor arata pe Jertfelnicul cel din cer, aducandu-se pe el ca niste vitei. Ca in Apocalipsa lui Ioan, sufletele celor imbunatatiti pentru numele lui Iisus si pentru marturisirea Lui s-au vazut cerescul jertfelnic". Iar dupa Eusebie, jertfa dreptatii este cea duhovniceasca si curata, ce se aduce in Biserica lui Dumnezeu in toata lumea, despre care a zis Maleahi: in tot pamantul se va aduce numelui Meu tamaie si jertfa curata (Mal. 1; 10) [dar] si fiindca vitelul este dupa lege dobitoc sfintit si curat, si dupa trup mai mare decat capra si oaia, care si acestea se aduceau lui Dumnezeu, dupa dumnezeiescul Chiril. Ori prin vitei se inteleg si propovaduitorii popoarelor, pentru duhovniceasca si gandita lor vitejie, dupa acelasi Chiril. De unde si Pavel a zis despre acestia: Sa nu legi gura boului care treiera, apoi adaugand, zice: Au doara pentru boi se ingrijeste Dumnezeu? (I Cor. 9: 9-10)".

Cuviosul Eftimie Zigabenul

Nicodim Aghioritul

 

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 13570

Voteaza:

Psalmul 50 in talcuirea Sfintilor Parinti 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE