Raportul dintre natura si har

Raportul dintre natura si har Mareste imaginea.


CONCEPTII TEOLOGICE ERONATE ASUPRA RAPORTULUI DINTRE NATURA SI HAR

 

Raportul dintre natura si har a fost si este unul dintre cele mai complexe subiecte fapt care explica multimea conceptiilor emise pentru solutionarea ei. In Biserica Ortodoxa, problema raportului intre natura si har nu a fost si nu este, o problema, adica o intre­bare care inca nu si-a primit raspunsul unic si adevarat.

 

I.  RAPORTUL DINTRE NATURA SI SUPRANATURA IN TEOLOGIA

ROMANO-CATOLICA

 

Natura umana pura ca monada autonoma  si antiharica

 

Daca in Rasarit intreaga cugetare patristica afirma si sustinea ca natura umana participa la har, in Apus intreaga, cugetare scolastica ducea o lupta tocmai in sens invers pentru autonomia si independenta naturii umare pure lipsita de har. In acest scop dogmatistii catolici tin cu tot dinadinsul nu numai sa distinga, dar si sa separe net natura  de  supranatura,  naturalul  de  supranatural, ca fiind doua ordine de existenta ontologic deosebite, cu finalitati si mijloace dife­rite. Pentru a ajunge aici au trebuit sa admita mai intai in general posi­bilitatea crearii si a existentei unei naturi pur primordiale, adica a unei naturi lipsite de pacat si har, lasata exclusiv la puterile sale naturale, pentru a evidentia mai bine ceea ce apartine naturii prin creatie si ceea ce apartine harului. De asemenea omului i-ar fi fost proprii slabiciunile care rezultau   din   natura  lui  spiritual-sensuala.  Teologii   sustin  posibilitatea acestei  stari tocmai  pentru  a  scoate in relief prin  aceasta ca  darurile supranaturale  nu  tin   de  natura   omeneaca,  fara  ca   Dumnezeu   prin aceasta sa fie nedrept fata de ea, deoarece aceste daruri supranaturale nu erau necesare pentru dezvoltarea sau scopul sau natural, ci numai pen­tru scopuri supranaturale.

Fata de harul supranatural care inseamna o inaltare a naturii; deasupra limitelor ei, spiritualizand-o si sfintand-o, natura umana in starea sa pura este un principiu animalic, pamantesc, lumesc si profan. Harul face natura capabila spre o viata spirituala si sfanta, si de aceea el este un principiu de viata spirituala si sfanta. Nu mai e nevoie sa spunem ca de aici a rezultat o grava saracire si minimalizare a naturii umane. Natura umana prin creatie este o natura pura, lasata exclusiv la posibilitatile si puterile ei.

Harul ca supranatura creata, supraadaugat si nedatorat naturii umane

 

Fata de natura umana pura, harul apare pe de o parte ca ceva absolut supranatural, ca o transcendenta absoluta, iar pe de alta parte ca ceva care numai gradual si nu esential ontologic se deosebeste de ordinea creata, deci ca ceva care intra tot in categoriile crea­tului. Pentru ca harul este ceva absolut supranatural, nedatorat si supraadaugat naturii, el este numit supranatura, intrucat astfel se exprima mai bine raportul sau fata de ea, supranatura si harul fiind sinonime. Transcendenta absoluta a harului reiese indeo­sebi din aceea ca el nu este da­torat absolut deloc naturii, ca un drept al ei din partea lui Dumnezeu, intrucat el nu tine de ea, nu este natural ei, si in fine intrucat el nu cores­punde si raspunde unei exigente ontologice a naturii, de vreme ce el nu este necesar pentru dezvoltarea si scopul sau natural, ci numai pentru scopul supranatural, fapt pentru care el nici nu poate fi o necesitate creaturala. De aceea harul nu poate fi  decat supranatural si  supraadaugat,  si  prin  aceasta  exterior  naturii. Pentru  a exprima totusi imanenta sa  si legatura cu natura  spirituala, s-a recurs la notiunea de har creat.   E   adevarat ca  si  teologii  catolici admit harul  necreat  dar acesta este Duhul  Sfant insusi, care nu se poate salaslui in suflet decat numai printr-un har creat. Harul  creat  este  deci  punctul   de  legatura  sau  mijlocitorul intre Dumnezeu-Harul necreat si creatura.

Daca natura umana fata de har este o monada autonoma, animalica, profana si antisupranaturala ; daca harul este absolut supranatural neraspunzand nici unei exigente a naturii si daca el insusi creeaza dispozitia pentru harul necreat, inseamna ca natura umana nu poseda nici o capa­citate naturala pentru el.

Din cele de pana acum, am putut vedea ca nu numai natura a fost minimalizata si naturalizata, ci si harul conceput ca supranatura creata este minimalizat si naturalizat, devenind un simplu lucru creat ce intra tot in categoriile naturalului creat.

Raportul si sinteza neorganica intre natura si suprnatura

 

 Am vazut ca natura si harul, privite originar, nu formeaza un tot organic complementar, intrucat natura nu cere in mod natural harul, si harul nu raspunde unei exigente naturale a naturii. De aceea intre ele nu se poate vorbi de o legatura sau sinteza organica reala, ci se raporteaza unul fata de celalalt cu totul exterior, harul ca supranatura sau si natura ca o monada inchisa antisupranaturala.

Pacatul este numai o privatiune a darurilor, care atinge numai suprana­tura, nu si natura, care in sine ramane aceeasi. Rana produsa in suflet prin privarea de darurile adaugate, nu inseamna propriu zis o atingere a integritatii sale naturale, ci numai pierderea integritatii sale  supranaturale. 

Faptul ca pacatul originar priveaza numai de darurile adaugate, iar natura umana o lasa integra, neatinsa, exprima tocmai lipsa unui raport si a unei sinteze organice intre natura si har, ca harul nu a fost absorbit si asimilat de catre natura, organic. Pacatul fiind, esential, o privatiune a darurilor supranaturale si nu o stricaciune reala a naturii ca atare, in mod consecvent teologii catolici nu vorbesc de o refacere a naturii cazute, de o transfigurare potentiala a ei in intruparea, jertfa, moartea si invierea Mantuitorului Iisus Hristos, si actuala in Biserica prin harul Duhului Sfant in Sfintele Taine si efortul uman. Rascumpararea e mai mult o readucere a omului in starea de har conditionata numai de un act juridic extern, implinit de Hristos, prin care aduce satisfactie drep­tatii divine lezate prin pacat. Ba mai mult, natura nefiind intrinsec ranita prin pacat, ci numai privata de har, nu era nevoie de coborarea lui Dum­nezeu pentru a lua natura omeneasca si a-i transmite iarasi darurile adau­gate. Caci putea foarte bine sa-i fie transmise si printr-un alt mijloc, asa ca omul sa se gaseasca iarasi in starea originara. Nu se poate vorbi de o trans­figurare si prefacere a naturii in har si pentru mo­tivul ca natura, cu toate infirmitatile si defectele ei, nu poate fi modificata in sine, deoarece ele sunt naturale, si a lucra contra lor ar insemna a lucra contra naturii insasi, iar prin har acestea nu sunt suprimate printr-o induhovnicire treptata a intregii naturi, ci numai sunt reduse la o stare de potenta, natura ramanand virtual continuu antisupranaturala.

Si in starea de desavarsire, natura si supranatura raman  doua  entitati  separate  si  juxtapuse,  fara  sa  ajunga la o sinteza organica, la modul teandric de existenta crestin, ca expresie a acestei sinteze. In catolicism, modul de existenta crestin este sau unul pur uman, sau pur supranatural, sau ceva foarte hibrid, nici uman, nici divin, deoarece harul este un simplu, produs creat, care nu poate avea efecte divine. Asadar, nu se poate vorbi de un raport complementar si de o sin­teza vie organica intre natura si har, ci mai degraba de un raport neor­ganic si necomplementar, caci natura fiind aharica si  antisupranaturala, ramane exterioara, harului si harul fiind supranatural ramane exterior si supraadaugat naturii.

 

II. RAPORTUL INTRE NATURA SI HAR IN TEOLOGIA PROTESTANTA


Natura umana primordiala esential desavarsita si aharica, si natura cazuta esential pacatoasa si antiharica

 

Daca teologia catolica pacatu­ieste prin aceea ca face din distinctia intre natura si supranatura o separatie hotarata, teologia protestanta confunda dreptatea originara sau asemanarea cu insasi natura sau chipul lui Dumnezeu, fara sa le distinga, aratand ca dreptatea originara, este acelasi lucru cu chipul lui Dumnezeu, deci cu totul naturala. Respingand distinctia intre chip si asemanare, teo­logia protestanta sustine ca natura in starea originara a fost creata intr-o stare de perfecta integritate si desavarsire in toate privintele, atat in ce priveste structura sa, cat si in raporturile sale fata de Dumne­zeu, fata de sine si fata de lume. Starea sa de desavarsire era insasi fiinta si existenta sa creata, nu ca o stare potentiala incipienta, ci ca o stare de desavarsire naturala si actuala.

Natura originara era intr-o stare de desavarsire naturala, fara sa aiba nevoie de un har special distinct. Prin aceasta, teologia protestanta ajunge la un naturalism tot atat de extrem ca si teologia catolica. Fireste, dintr-un punct de vedere, conceptia protestanta reprezinta un real progres fata de cea catolica, deoarece ea nu mai intelege natura scindata in doua etaje: natura pura nedesavarsita si darurile supraadaugate.

Natura fiind in mod natural desavarsita, de vreme ce dreptatea originara este insusi continutul chipului Sau divin , prin caderea in pacat ea a pierdut chipul lui Dumnezeu, caderea fiind totala si abisala, si a ramas paralizata pentru totdeauna.  Natura s-a corupt total, in ea nu a mai ramas nimic bun in sens spiritual, incat omul intreg cu toate puterile sale, este absolut mort inaintea lui Dumnezeu. Pacatul nu este un simplu defect sau o lipsa a tuturor bunurilor privitoare la lucrurile spirituale fata de Dumne­zeu, ci, in locul chipului lui Dumnezeu pierdut, apare coruptia totala si abisala a intregii naturi si a tuturor puterilor sale spirituale. Omul, prin puterile sale, nu mai poate face nimic bun, nici sa cugete sau sa creada, nici sa inceapa sa lucreze sau sa conlucreze cu Dumnezeu, ci este ca o piatra si un bustean mort complet, iar pozitiv petrece intr-o stare de ignoranta, de neiubire sau ura totala fata de Dumnezeu, incat natura corupta, prin puterile sale, nu poate face nimic altceva inaintea lui Dumne­zeu, decat sa pacatuiasca.

Exista trei conceptii care incearca sa explice conservarea acestui umanului. Prima e cea reprezentata de reformatori, care introduc o no­tiune neclara si dogmatica foarte problematica a unui rest din imago Dei: in esenta, chipul lui Dumnezeu in om este distrus, insa un rest totusi a ramas pentru a putea intelege umanul teologic, sau ceea ce distinge pe om de animal. Dar acest rest e inteles numai ca o capacitate ratio­nala de orientare in lumea naturala si civila si nu ca o capacitate pozi­tiva de relatie cu Dumnezeu, caci in aceasta privinta el este mort complet. A doua este cea reprezentata de Karl Barth, care sustine ca chipul, prin cadere, s-a pierdut total, dar umanul s-a pastrat integru. A treia e cea reprezentata de Emil Brunner care, in opozitie cu teza barthiana si a reformatorilor, intelege umanul ra­mas in om exclusiv din si in relatie cu Dumnezeu, ca chipul formal al lui Dumnezeu in om.

 

Harul, ca act de gratiere absolut nemotivat si nefundamentat, de nimic si pentru nimic

 

Am vazut ca in starea primordiala nu se poate vorbi de un har divin propriu zis, distinct dar neseparat de natura, ea insasi fiind har. Dupa cadere natura pervertindu-se total, ramane in ace­easi secularitate aharica si antiharica. In general, prin har teologia protestanta intelege aplecarea binevoitoare a lui Dumnezeu catre omenirea pacatoasa, sau e identificat direct cu iubi­rea spontana absolut nemotivata a lui Dumnezeu. In special insa, prin har se intelege actul de gratiere al Drept Judecator, Care, pe temeiul Jertfei rascumparatoare a Mantuitorului Hristos, ii iarta omului pacatos pacatele,  respectiv il elibereaza numai de vina pacatului, nu si de pacatul insusi , si il declara drept. Indreptarea inseamna numai o declarare ca drept si nu o facere de drept, deci o gratiere care nu desfiinteaza real pacatul din om, omul ramanand in continuare pacatos.

 

Sola gratia sau monergismul haric ca expresie a raportului neorga­nic si unilateral intre natura si har

 

Daca natura umana prin pacat a pierdut total chipul sau divin, prin care statea in relatie si conlucra cu Dumnezeu, pervertindu-se total si devenind moarta pentru Dumnezeu, inseamna ca ea nu mai poate face nimic, nici sa lucreze, nici sa conlu­creze cu Dumnezeu, atat inainte cat si dupa indreptarea sa. De aceea omul sta cu totul pasiv fata de Dumnezeu, Care singur este activ si exclusiv El lucreaza.  Natura nu a pierdut numai puterea de a lucra si conlucra, dar si vointa. Omul zice Luther se raporteaza fata de Dumnezeu cu totul pasiv, ca un fierastrau in mana lui Dumne­zeu. De aceea, intreaga viata noua, de la inceput si pana la sfarsit, este opera lui Dumnezeu.


III. RAPORTUL   COMPLEMENTAR   SI   SINTEZA   ORGANICA   INTRE NATURA SI HAR IN CONCEPTIA ORTODOXA

 

Chipul lui Dumnezeu sau structura participabila a naturii umane

 

Am vazut cum in Apus, teologia catolica si cea protestanta au denaturat profund misterul naturii participante la har, concepand-o ca o monada autonoma si aharica, cat si sensul harului indumnezeitor, care este conceput ca o simpla supranatura creata, suproadaugata sau ca un act de gratiere. Teologia catolica si cea protestanta, deci, nu ajung la o sinteza organica reala. Aceste conceptii despre natura si har si despre raportul dintre ele, care cu toate ca pornesc de la puncte de plecare diferite, sunt aproape identice in consecintele lor ultime, sunt insa o grava denaturare nu numai a invataturii Bisericii crestine si Tra­ditiei crestine dreptmaritoare, dar si a realitatii umane insasi. In nici o problema teologica nu se evidenteaza mai bine realismul, justetea si spe­cificul conceptiei ortodoxe fata de cele apusene, ca in problema raportu­lui dintre natura si har. Traditia patristica ortodoxa nu stie nimic de o separatie hotarata intre natura si har, de o natura pura autonoma aha­rica, statica si inchisa, fara participare la harul sau iubirea lui Dumne­zeu si lipsita de ea, precum nici de un har sau de o iubire a lui Dumne­zeu, nedatorata si nenaturala creaturilor.

Natura umana este esen­tial participabila, dinamica si intentionala, orientata creational a se realiza pe sine conform modelului sau prin participare. In aceasta dinamica de realizare a naturii dupa modelul sau vesnic, harul este implicat ontologic si creational, deoarece natura are prin sine numai miscarea si intentionalitatea spre realizarea ideii sale, nu si realizarea sau desavarsirea insasi, ceea ce arata ca natura nu este autarhica, ci ea se poate desavarsi numai prin participare, numai in comuniune, numai prin iubirea altuia, prin har. De aceea harul sau energiile necreate prin care e sustinuta si desavarsita intentionalitatea naturii spre realizarea ei apare la Sf. Maxim Marturisitorul ca o putere innascuta, ca o necesitate creaturala pentru desavarsirea ei, astfel ca natura si harul formeaza o unitate sau o totalitate concreta, ambele neputandu-se separa functional.

Insa omul, dintr-o stare conforma cu natura sa s-a asezat astfel intr-o stare contrara naturii, voind autonomia si viata de sine fara participare, fara sa-si dea seama ca prin aceasta s-a saracit oprind revarsarea dragostei lui Dumnezeu in sine. Totusi, natura umana nu iese complet din tiparul sau destinul sau hotarit in insusi sfatul vesnic al lui Dumnezeu, adica din viata de har si de participare, tocmai datorita structurii sale deiforme care poate fi intune­cata, dar nu stearsa. Ea ramane mai departe o natura participanta in potenta la har, la iubirea lui Dumnezeu. Origen exprima  permanenta faptului divin interior : ve­nirea lui Dumnezeu nu este o schimbare de loc, ci aparitia Aceluia care nu era vazuit inainte.  Sfintii Parinti nu stiu nimic de o natura complet  aharica fara  participare la  iubirea lui  Dumnezeu, de o monada autarhica si inchisa in sine, deoarece aceasta ar insemna iesirea ei din tiparul si predeterminarea sa creationala, anularea insasi a planului lui Dumnezeu cu privire la creatura Sa, deci insasi moartea sa, caci toate din lumea aceasta exista numai in masura participarii lor la energiile divine si Dumnezeu este prezent prin ele in toate. De aceea absenta harului nu se poate concepe; aceasta ar insemna o perversiune care desfiinteaza natura, echivaleaza cu moar­tea. Astfel, prin afirmarea continua a naturii participante la har, Traditia ortodoxa apara  insusi adevarul fiin­tei umane  care nu poate sa existe decat ca intentionalitate sau partici­pare, in relatie de comuniune cu un altul, care creational sta si trebuie sa stea in har, in iubirea lui Dumnezeu, singura prin care poate creste si se poate   desavarsi,   manifestandu-si   prin   aceasta   realismul,   optimismul   si marea sa incredere in om si in destinul sau.

 

Harul sau energiile necreate avand ca scop realizarea si desavar­sirea naturii

 

Am vazut ca legatura organica dintre natura si har a fost cugetata in insusi planului vesnic al lui Dumnezeu, ca harul este sadit in insasi dinamica naturii de realizare dupa modelul Sau, ca el era o necesitate naturala ceruta de insasi dezvoltarea, realizarea si desavirsirea naturii umane. Dumnezeu Cel absolut incomunicabil in fiinta Sa, creeaza, conserva si sustine lumea prin miscarea sa naturala spre scopul ei, prin energiile Sale necreate, dis­tincte dar neseparate de fiinta Sa, fiintiale si personale in acelasi timp. Intreaga bogatie nesfarsita a energiilor necreate formeaza harul divin, care se poate spune ca este fata lui Dumnezeu intoarsa in afara, ad extra, spre creatura». In starea actuala deformata de pacat, harul are un dublu rol: refacerea chipului si realizarea asemanarii sau desavarsirea lui. Harul nu este conceput ca in catolicism,  unde nu raspunde nici unei exigente a naturii umane pentru dezvoltarea sa, ci are numai scopul supranatural, crearea unei alte naturi mai inalte sau, ca in protestantism, un act de gratiere cu totul nemotivat, care nu .atinge ontologic natura umana lasand-o tot in pacat.

 

Induhovnicirea si desavarsirea naturii sau raportul  organic intre natura si har

 

Natura ca chip al lui Dumnezeu trebuie sa ajunga la desavarsirea pentru care a fost creata si pe care nu au putut-o realiza protoparintii din cauza pacatului, dar acum, o data refacuta in Hristos si primind intreaga bogatie a vietii harice prin Sfintele Taine, ea poate si trebuie sa ajunga la desavarsirea sa, conlucrand cu harul la rea­lizarea ei. Dar harul nefiind un lucru creat sau o energie impersonala, ci o energie divina personala, iubirea insasi a lui Dumnezeu, el nu poate lucra in noi decat tot personal, adica trebuie mai intai sa fie insusit personal si asimilat organic de catre noi, introdus in inima sau in centrul fiintei noastre, caci el nu intra si nu lucreaza irezistibil. Dar aceasta se poate realiza numai prin golirea de patimi si induhovnicirea noastra. De aceea harul nu suprima activitatea noastra, ci dimpotriva, slabita fiind prin  pacat, intr-un mod contrar firii, o intareste, pentru a lucra iarasi conform firii, ca sa poata conlucra astfel cu el.

In lumina conceptiei ortodoxe asupra raportului dintre natura si har, s-a putut vedea mai bine realismul si justetea ei fata de conceptia catolica si protestanta, care nu s-a putut ridica la sin­teza organica a naturii si a harului, dat fiind ca, in conceptia lor, intre natura si har nu exista un raport complementar, natura fiind prin defi­nitie aharica si harul nedatorat sau nemotivat de nimic. De aceea intre ele nu exista un raport organic si reciproc sau sinergetic, ci unul cu totul exterior, paralel sau unilateral in care natura umana ramane tot in starea sa naturala, in tot cazul nu ajunge la starea sa de desavarsire si aceasta este important, intrucat harul e numai un lucru creat sau un act de gratiere. De aceea numai in Ortodoxie, unde natura si harul sunt complementare, natura fiind esential participanta la har, ca chip al lui Dumnezeu si harul esential natural naturii, ele se unesc intr-o sinteza organica.

Pe aceeaşi temă

10 Iulie 2012

Vizualizari: 7305

Voteaza:

Raportul dintre natura si har 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE