Adevarata asceza este cea duhovniceasca

• « Inapoi
• Inainte »

Cuvantarea VII

Adevarata asceza este cea duhovniceasca

Statornicia experimentelor duhovnicesti

In lumea vazuta, cei care au parcurs vremurile prin incercarile vieti nu si-au pierdut nadejdea nici cand a fost foamete, ca si cum lumea avea sa piara, si nici cand a fost recolta imbelsugata nu si-au inchipuit ca nu va mai fi foamete, ci asteptau intotdeauna, cand era belsug, lipsa din timpul foametei, si cand era lipsa, belsugul. Astfel de oameni sunt pururea egali cu ei insisi.

Tot la fel este si in lumea duhovniceasca si nevazuta si in lucrarea de indrumare a harului Duhului (Sfant): cei care au fost educati de-a lungul timpurilor prin incercare nu-si pierd nadejdea cand vine peste ei vreun necaz din pricina pacatului, ca si cum n-ar mai dobandi harul, dar nici cand sunt linistiti si bucurosi cu duhul, nu se mai lasa prada nepasarii si arogantei ca si cum n-ar mai veni necazuri (peste ei), ci dimpotriva, ei sunt pururea aceiasi, ramanand (statornici) in ei insisi, fara sa sufere vreo schimbare, fiindca sunt bine intemeiati si puternic intariti, avand ca scop desavarsirea si asteptand eliberarea prin duhul infierii, adica dezlegarea intru totul de omul cel vechi.

Fericiti sunt cei care au trecut inspaimantatoarele intinderi ale intunericului, ingrozitoarea noapte, clima secetoasa si rea a pacatului, cei care au intrat in odihna si bucurie.

Primejdii si exigente in slujba duhovniceasca prin cuvant

Sunt altii (slujitori ai cuvantului dumnezeiesc) mai tineri, inteligenti, evlaviosi, fiindca ii insoteste harul. Acestia incep de-acum a vorbi cuvantul si cuvantul lor este frumos (desi harul nu le-a curatat inca adancul sufletului raul avandu-l in inteligenta lor). Cei care-i asculta, fiind sensibili, incep sa-i laude, sa-i admire si sa-i cinsteasca, fiindca graiesc cuvantul lui Dumnezeu. Altii insa, chiar daca vorbesc cu har, raul este inca prezent in mintea lor si le sugereaza iubirea de slava desarta si placerea de laude, ca sa-i impinga in pacatul slavei desarie. Chiar daca cineva se intoarce de la pofta trupeasca si rezista (atacurilor) acesteia, trebuie de asemeni, si cu ratiunea si cu gandurile sa se impotriveasca slavei desarte. Si chiar daca vorbeste cu har, fiind fortat de imprejurari sa propovaduiasca, trebuie sa se dezgusteze si sa fuga ca de foc de (parerea de sine), impotrivindu-se in sufletul sau si tinand departe o astfel de parere, ca nu cumva tocmai prin a cuvanta sa cada in slava desarta.

Si Moise, cel devotat Domnului, silit sa vorbeasca si sa predice cuvant lui Israel, a refuzat spunand: "nu sunt in stare sa vorbesc". La fel a fost constrans si Ieremia, cu inima lui arzatoare ca focul, s-a impotrivit zicand: "ca sunt mai tanar si nu pot sa accepte aceasta ca nu cumva din profetie sa-mi vie slavire si laude (de la ascultatori) ". Si Pavel: "Daca fac aceasta de voie, am dreptul la rasplata; iar daca-i impotriva vointei mele, este o sarcina ce mi s-a incredintat".

Dupa cum in lumea vazuta arhitectul face un proiect, faurarul si argintarul vara materia prima in foc si modeleaza un obiect, iar constructorul duce la bun sfarsit lucrarea, tot la fel si oamenii lui Dumnezeu sunt intru totul pregatiti sa graiasca, nu ca sa fie laudati si slaviti de oameni, ci ca predica lor sa-si atinga scopul. Ei nu rostesc pur si simplu un cuvant gol si nefolositor, ci ca sa foloseasca sufletele, ca sa lumineze mintile scufundate si cazute in rautati, calauzindu-le si ducandu-le la bune moravuri si la o laudabila conduita; ei ii pregatesc sa mearga spre viata.

Sa se duca lupta impotriva tuturor patimilor

Sunt asadar multe fortaretele raului: mai intai pofta trupeasca si iubirea de arginti (avaritia). De aceea este necesar ca, ascetul, precum se impotiveste placerii celei din cugete, tot la fel, si impotriva iubirii de arginti. Caci se intampla ca vreunul, sarac si lipsit pe dinafara, sa se desfateze in sufletul lui cu bogatia (imaginara) si in felul acesta sa fie printre cei bogati. Daca se intampla ca cineva sa-i lase averea ca testament, el o respinge. Sa se caute deci modul de viata din care sa lipseasca iubirea de arginti, ca, daca se intampla sa-i vina vreo bogatie, sa se dezguste mai bine de ea, s-o deteste, sa fuga de ea ca de foc. Odata biruita aceasta patima, exista alte redute: cele ale slavei desarte si mandriei. Trebuie sa se poata sfarama aceste divizari si sa se surpe peretii despartitori. Se impune ca nevoitorul (crestinul) sa aiba in suflet munca, lucrari, foame si sete.

Se intampla ca unii sa se fi lepadat (de lume) si sa vietuiasca in saracie si in post. Dar cum ei savarsesc aceste nevointe cu ardoare, ar dori ca oamenii sa-i cinsteasca si sa-i laude. Exista insa altii care, datorita mangaierii de la Domnul, isi gaseasc placerea si odihna in saracie si in nevointe trupesti mai mult decat ar face-o cel care-i bogat, care se bucura si se indestuleaza de bunurile pamantesti. Si daca il vei sili sa se departeze de trairea in lipsuri, acesta se va intrista mai mult decat bogatul pe care 1-ai sili sa traiasca in saracie.

Ceea ce numim osteneala launtrie (zdrobire a inimii), foame si sete, acestea nu sunt numai de la specificul firii, ci, pentru cea mai mare parte, se produce de la puterea dumnezeiasca. Si doar cei care au intrat in navodul harului pot avea zdrobire a inimii si teama, foame si sete, caci, fara dumnezeiescul har ei nu pot avea nici zdrobirea inimii si nici teama, intrucat n-au intrat in navodul harului, intr-adevar multi intra in navod: unii potrivindu-se harului, se izbavesc si intra in viata; altii se intorc (din navod) si merg spre pieire.

Afara de aceasta, harul nu are un singur fel de a lucra si nici o metoda unica. Unii il cunosc in zdrobirea inimii sau in foame si in sete, iar altii in frica si cutremur. Sunt insa si altii care totdeauna se odihnesc in har, in dragoste, in bucurie si in (mare) veselie, continuand sa se cutremure, precum zice: "Slujiti Domnului cu frica si va. bucurati de ei cu cutremur". Cu adevarat timpul acesta este al zdrobirii de inima si al lacrimilor, iar acela al vesniciei este al rasului si al bucuriei; timpul de acum este al crucii si al mortii, timpul cel de dincolo al eliberarii si al nespusei placeri. Timpul de aici este cel al caii inguste si aspre; timpul de dincolo este al odihnei si al pacii. Si de asemenea, (timpul de acum) este al arvunei Duhului si al mangaierii in suferinta, ce insoteste intr-acest veac pe cei care sunt in necazuri, iar odihna si rasplata desavarsita se gasesc acolo in veacul care va veni.

Vei gasi pe unii care s-au lepadat (de lume) avand sufletul bolnav si ratiunea tot bolnava, care sunt de parca ar pluti in vazduh, ratacitori, nestatornici. Trebuie ca mintea lor si omul dinauntru sa fie robust, sa aiba inima hotarata, gandirea si vointa barbatoase si voinice, asa cum sunt armele la razboi, ca sa porneasca la lupta cu barbatie, sa fie curajos si antrenat in lupta pe un astfel de teren, ca sa aiba musculatura si suflet de atlet. Toate acestea au loc in omul cel dinauntru; acestea sunt miscarile sufletului spre a avea o inima vie. Sunt intr-adevar unii care poarta chipul cel dinafara, dar inteligenta lor descompusa rataceste fara intoarcere. Trebuie dobandita o inima noua, o minte cereasca in omul cel dinauntru, un suflel dumnezeiesc in sufletul (omenesc), un trup (duhovnicesc) in trupul (cel de carne), ca astfel omul sa devina dublu. Incredintandu-te (lui Dumnezeu), El ti se va incredinta, iubindu-L, El te va iubi, cunoscandu-L, El te va recunoaste, caci omul primeste de la firea lui ceva care-i este strain, ceva ceresc, devenind astfel dublu.

• « Inapoi
• Inainte »