Despre mila si despre adevarata dragoste

• « Inapoi
• Inainte »

Cuvantarea XI

Despre indurare (mila) si despre adevarata dragoste

Impotriva nerabdarii

Cei care isi fac locuinta inimii pe nisip si, pe terenul stancos al inimii lor invartosate primesc cuvantul, aceia nu au in ei insisi adevarata temelie, nici nu pot indura ispitele in necazurile pricinuite de diavolul, in schimb suporta cu nerabdare toate necazurile ce se abat asupra lor. Ei nu pot face fata atacurilor si ispitelor pe care relele duhuri le pornesc asupra lor, cand (astfel de insi) cauta imparatia (lui Dumnezeu). Se intampla asa pentru ca delibereaza zicandu-si fiecare in sinea lui: daca nu primesc indata harul Duhului (Sfant), imi vad de treaba, caci imi este cu neputinta sa rezist si nici nu mai pot sa starui multa vreme. Cand o sa-l primesc, atunci raman (pe aceasta cale). Unul ca acesta nu va putea duce povara necazurilor, fiindca nu s-a pregatit pentru astfel de situatii.

(nota: Aici (ca si in alte locuri) Sfamul Macarie precizeaza ca Dumnezeu nu-i dator sa dea harul perceput cu simturile, la un anume moment.

Sa-L slujim pe Dumnezeu pentru totdeauna

Oare dupa ce unul s-a impartasit de har, nu se mai razboieste, nu mai are necazuri?; oare valurile ispitelor de la cel rau nu se mai ridica?! Abia de-atunci incercarile sunt si mai multe, abia atunci (sunt necesare) marile nevointe pana la sudoare, abia atunci marile impotriviri (fata de rau). Dupa o astfel de sporire a sufletului in har, se ridica si ispitele celui rau, dar acestea numai cat ii este cu putinta sufletului sa reziste. Dar nevoitorii ce pretind harul inainte au venit in slujba Domnului doar ca sa fie platiti (cu leafa, ca naimitii), ca niste necunoscuti si straini si care nu si-au propus, precum slugile credincioase si care tin cu casa, sa se osteneasca a deveni placuti si a lucra in casa stapanului lor. Dimpotriva, ei, inainte sa lucreze pretind rasplata; desi ar trebui ca, in calitatea lor de datornici si de slugi, sa fie devotati si credinciosi Domnului (Dumnezeului) lor, caci ei nu au calitatea sa puna randuiala in slujba lor buna si de cinste a ascultarii poruncilor lui Hristos, ci doar sa se sileasca a placea neincetat lui Dumnezeu in tot lucrul, fie ca au primit o parte din dar, fie ca n-au primit inca.

Sa se multumeasca lui Dumnezeu

Ar trebui mai bine sa judece in felul acesta: Sunt dator cu intreaga mea bunavointa sa-I slujesc si sa-I fiu totdeauna placut. Fie ca mi se da sau nu mi se da harul Duhului (Sfant), eu nu voi lasa calea si nici slujirea Lui atat cat imi sta in putinta. Nu voi parasi nadejdea in Domnul - caci Cel Care a fagaduit este Adevarat; nu voi inceta de a-I multumi pentru bunatatile cu care m-a rasplatit, anume ca de la El am primit existenta, faptul ca Se preocupa de mine si m-a invrednicit de toata purtarea Sa de grija, ca prin harul Sau am venit aici (in obstea duhovniceasca n.n.) si datorita Lui duc aceasta viata de nevointa. El este in stare sa ma umple de har - caci Credincios si Adevarat este - si ceea ce a fagaduit si aduce la indeplinire, daca staruiesc pana la sfarsit in credinta si in practicarea tuturor virtutilor, pe cat imi sta in putere.

Sa-L slujim pe Dumnezeu pana la moarte

Am sa-mi mai spun mie insumi si aceasta: cine sunt eu si cu ce sunt vrednic eu, ca numele Lui sa fie invocat asupra mea, cel care nu-s bun de nimic? Asadar, daca voi statornic si voi implini cu ravna pana la sfarsit ce-I place Lui, prin aceea ca Ii voi sluji cu toata osteneala si voi practica toate virtutile, El, Care este bun si drept, Isi va implini fagaduintele cand va vrea El, cunoscut fiind ca El nu poate minti. Si chiar daca ar voi sa ma dea gheenei, ca acolo sa fiu pedepsit pentru pacatele mele, eu nu am sa ma despart de El si nu voi inceta sa-L iubesc, cum zice fericitul Iov: "Chiar daca ma vei ucide, nu te voi parasi si nu ma voi departa de naivitatea mea fata de Tine".

Intr-o astfel de stare trebuie sa fie crestinul, ca sa fie numit sluga credincioasa si bun iconom (chivernisitor), care si-a dovedit devotamentul numai fata de Stapanul Sau, desi a trecut prin multe osteneli si necazuri, si n-a lasat nimic neimplinit din nobila sa slujire intru toate virtutile. Unul ca acesta, pe drept si dupa cuviinta va deveni mostenitor al vietii, intrucat nu pentru rasplata a venit sa-I slujeasca si sa-L multumeasca, ci din bunavointa a ales sa se dea pe sine insusi, spre a placea si a fi multumitor Stapanului Sau. Si aceasta pentru ca s-a socotit vrednic de a dobandi infierea Duhului (Sfant) si a deveni mostenitor al imparatiei. La o astfel de persoana, care se lupta pentru imparatie si-si mantuieste sufletul, se refera Domnul zicand: "Pastorul cel bun isi da viata pentru oi, devorat fiind pana la moarte"; "iar cel platit (naimitul), care nu-i pastor, cand vede lupul ca vine" -adica atunci cand incercarile si ispitele vin (asupra lui), el dezerteaza "si fuge"- din slujba lui Dumnezeu si de la paza inimii lui privind sfintele porunci.

Sa ne ostenim, asadar, cu nadejde, cu credinta si cu toata taria de a ne da pe noi insine intru totul Domnului, pazind toate poruncile, calauziti hotarator prin toate poruncile si echipati cu tot felul de bine (virtute). Fiindca El isi va implini numaidecat toate fagaduintele, (caci nu este mincinos), dar cu conditia ca noi insine sa implinim tot ce-I place Lui, folosind libera noastra vointa printr-un efort neincetat, ca niste slugi casnice si credincioase. In felul acesta, fiind noi socotiti vrednici de har si avand deja castigata atat temelia cea adevarata in insasi inima noastra cat si puterea Duhului Sfant, vom putea fi rabdatori (si rezistenti) fata de toate ispitele si necazurile, si asa ajungand fara prihana prin Duhul (Sfant), ne vom invrednici de bunatatile cele vesnice in vecii vecilor. Amin.

• « Inapoi
• Inainte »