Adevarata cunoastere a lui Dumnezeu

• « Inapoi
• Inainte »

Cuvantarea XVI

Adevarata cunoastere a lui Dumnezeu

Dumnezeu este cu neputinta de inteles

Certurile asupra cuvintelor si increderea in stiinta nu aduc nici-un folos sufletului, ci numai joc de cuvinte si paguba. Si cei care sunt sclavi unor astfel de lucruri (discutii) se aseamana cu omul care mananca iarba in loc de paine, neputand sa aiba vreo placere sau vreo putere in trup. Sau (se aseamana) mai degraba cu un om desenat pe perete, al carui chip lasa impresia ca-i viu si are toate madularele, dar nici nu merge si nici nu misca.

Cu adevarat insa ca toate ereziile de la inceput aici si-au gasit temeiul de plecare, caci nu s-au increzut in Apostolul care zice: "O, adancul (dumnezeiestii) bogatii". Si asa vrand sa sesizeze (si sa cuprinda) in cuvinte intelepciunea lui Dumnezeu, s-au ratacit: "O, adancul bogatiei si al intelepciunii si al stiintei lui Dumnezeu. Cat sunt de necercerare judecatile Lui si cat de nepatrunse caile Sale! Caci cine a cunoscut gandul (mintea) Domnului". Asadar, nici aceia care au cautat prin studii, sa sesizeze cu exactitate pe Dumnezeu n-au putut sa-L descopere si nici invatatii n-au dat incredintari. Iscusiti fiind ei in invatatura despre Dumnezeu, n-au putut sa exprime nimic sau sa sesizeze in mod evident ceva. Adevarul depaseste atat toate stiintele, cat si invataturile de credinta, dar nici unii nici altii nu-si dau seama ca se inseala (afirmand ca stiu ceva).

Caci daca invatatorul iti spune ca Dumnezeu este foc (cum sta scris) "Domnul Dumnezeul tau este foc mistuitor", vei descoperi ca El devine apa vietii. Daca-ti spune ca El apare si Se arata ca un rege, vei descoperi ca El Se face vazut unuia ca o umbra, altuia ca un sarac, unora ca Dumnezeu, altora ca un om smerit (de rand). Daca-L vei cauta in ceruri, Il vei gasi pe pamant, daca-L vei cauta pe pamant, El Se muta in ceruri. Si inca, intru intampinarea unora, li Se descopera in necaz, survenit dupa iconomie (adica tactul Sau) iar altora ca o usurare.

De aceea, (vorbind despre Dumnezeu) se cuvine sa lepadam vorbariile excesive, desarte, caci acestea nu pot duce la nici un rezultat. Caci facand asa, noi judecam si ne exprimam dupa cunoasterea naturala proprie fiecaruia, neprimind cuvantul lui Dumnezeu.

Dumnezeu face sa fie cunoscute darurile Sale

Lasand, asadar, deoparte acestea (aratate pana acum), sa aratam cum poate omul sa vina si sa se apropie de Dumnezeu, invatand de la El si primind in inima lui o realitate straina de veacul acesta (adica pe Dumnezeu, care isi are locul in inima credinciosului n. n). Sa dam crezare Celui Care a zis: "Nimeni dintre oameni nu stie cele ale omului decat duhul omului cel din el".

Deci daca omul, semenul tau, nu poate sa-ti cunoasca si sa-ji priceapa intentiile, cum oare niste oameni stricaciosi vor putea sa cerceteze cu amanuntul si sa patrunda planul lui Dumnezeu? Si "nimeni dintre oameni nu stie cele ale lui Dumnezeu, decat numai Duhul lui Dumnezeu Cel dintr-insul". Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul Cel de la Dumnezeu ca sa cunoastem darurile harazite noua de Dumnezeu, caci despre aceste daruri va vorbim.

Sa cautam deci pe Domnul si El insusi ne va calauzi si ne va invata sa putem cunoaste tainele lui Dumnezeu, atat cat pot fi cunoscute omului, sau ce este Dumnezeu (in fiinta lui). Al nostru este, deci, sa stim cum se naste omul din Duhul, cum trebuie sa se impotriveasca duhurilor vicleniei; de asemenea, sa invatam a cere ajutor de la Domnul si sa purtam razboi impotriva celui potrivnic. Caci se bucura Domnul de sufletul curat al omului si El va sui in Imparatia Sa pe cei care se apropie de Dansul cu frica si cu neintinare.

(nota: Sfantul Macarie insista si mai mult in aceste comparatii pentru a arata ca nici una nu I se potriveste. Dumnezeu scapa oricarei imagini sau notiuni prin care cineva ar voi sa-L circumscrie. In felul acesta sfantul ramane la imaginile Sfintei Scripturi )

Prefacerea savarsita de har

Si inca pot sa-ti mai spun ca omul care cauta pe Dumnezeu primeste puterea Duhului Sfant si fiinta lui se elibereaza de greseala si de teama, caci a primit de sus (din cer) hrana, adica firea focului celui sfant.

Sa privim un trunchi desfrunzit, uscat, nefolositor, care, desi are numeroase craci, nu-i bun de nimic, ci oamenii se aseaza pe el numai pentru a-si sterge noroiul de pe sandale. Dar, daca este aruncat si bagat in foc, ajunge sa se transforme in carbune, ramanand totusi un lemn, in mijlocul focului si nimeni nu mai poate sa-l atinga si sa stea pe el. Sa-ti imaginezi tot astfel cele intamplate cu firea noastra dupa calcarea poruncii: stearpa si uscata, avand crengile incarcate cu duhurile rele si necurate. Dar aceasta (firea umana}, fiind schimbata prin puterea lui Dumnezeu, se aprinde in flacara si lumina. Iar daca demonii dupa vechiul lor obicei se apropie de suflet ca sa-i faca rau, ei sunt arsi de foc (acel foc dumnezeiesc) si fugariti de lumina care tasneste si invaluie sufletul. Aceasta este transformarea ce se petrece din momentul in care omul insusi simte si-si da seama ca nu mai are infierbantata pornire a gandurilor trupesti. Si aceasta se petrece pentru ca firea sufletului ia infatisarea lui Dumnezeu.

Dumnezeu voieste sa se uneasca cu sufletul care-L cauta cu simplitate

Dupa cum o mama care are un copil, il iubeste, il imbratiseaza cu multa caldura, ducandu-l la san, tot asijderea Duhul (Sfant) vine in suflet, si il strange la pieptul Sau cu multa liniste si bucurie. Prin lucrarea acestei dumnezeiesti puteri, un astfel de om este absorbit de Duhul (Sfant), inaltat si totodata, facut rob, dar intr-o robie cereasca si de taina. In starea aceasta indumnezeita se formeaza sufletul sau si atunci (Duhul Sfant) scoate afara din el toti idolii patimilor care lucrau in sufletul si trupul lui si-l rapeste invartindu-l, iar acest (suflet) ajunge ca beat de dragoste, de bucurie si de multa smerenie.

Asadar, cati au renuntat la desertaciunea cuvintelor si au venit sa caute intru simplitate pe Dumnezeu, lepadandu-se intr-adevar de grija lumeasca si pana si de propriul lor suflet, acestia au gasit cu adevarat bunurile cele ceresti si s-au lipit de ele ca de ceva mai presus de aceasta lume si mai presus de firea lor proprie. Astfel ei se imbogatesc treptat-treptat sufleteste si au devenit bogati ca niste regi. Intr-adevar, la venirea Domnului in trup (adica la Judecata cea de apoi) Apostolii si Sfintii sunt aceia care s-au nevoit cei dintai, indreptand (starea lumii) si aducand astfel acest mare castig omenirii, anume ca oamenii sa devina temple ale lui Dumnezeu si Dumnezeu sa locuiasca in sufletele lor, iar partea mortii, care aparuse in ei, sa fie data afara si alungata. Sa ne daruim, deci Domnului si sa cautam a descoperi binele care ni l-a dat Dumnezeu, iar cand Il vom gasi, sa invatam de la El toate pe care nici invatatorii de lege nici neobositii vorbitori (de discutii) nu pot sa le invete.

• « Inapoi
• Inainte »