Transformarea spirituala

• « Inapoi
• Inainte »

Cuvantarea XVIII

Transformarea spirituala

Universalitatea si originea raului

Toti oamenii intocmesc legi prin care se ocupa de actiunile frumoase. Toate Scripturile de Dumnezeu inspirate: cea a Legii, a profetilor, cuvintele Evangheliei Domnului si cele ale Apostolilor au fixat pedepse impotriva raufacatorilor si (toate) arata pe cei care savarsesc fapte bune si frumoase si carora li se fagaduieste imparatia vesnica. Or, legile din afara ale neamurilor (referindu-se aici si la cele romane si la cele grecesti) si magistratii lor pedepsesc pe cei vinovati inaintea tuturor spre inspaimantarea celorlalti, voind astfel sa impiedice si sa reteze activitatea raufacatorilor. Nici un invatat sau crainic nu indeamna (public) la savarsirea faptelor rele, ci toti fac elogiul faptelor bune. In fapt, dupa cum vedem (constatam) raul stapaneste cel mai deplin; el se comite si el imparateste peste lume.

Dintr-aceasta constatare, cei cu judecata si prevazatori pot sa socoteasca, mai cu seama prin experienta - chiar si cei care au primit Scripturile - ca exista o putere potrivnica a rautatii care lucreaza si inseala pe ascuns neamul oamenilor spre cele rele, invatandu-i nevazut in inima la tot felul de nelegiuiri. De atunci (de cand a intrat raul in lume) nimeni dintre oameni n-a mai putut discerne ceea ce li s-a sugerat tainuit de ceea ce vine din propria lor vointa. Ei, in cea mai mare parte, nu stiu de unde vin aceste insuflari amagitoare, ci erau convinsi ca vin dintr-o tendinta fireasca, cauzata din obisnuinta de a vedea tasnindu-le din inima ganduri rele impotriva firii. Dar simturile si gandurile sufletelor au fost impartite de catre Creatorul in umanitate.

Situatia se prezinta asa ca si cum unul are o mare avutie in numerar si in obiecte de aur, de argint si in alte feluri de bunuri miscatoare, iar altul n-are decat foarte putin din toate, pe cand al treilea are o avutie potrivita (medie). Tot asa-i si cu sufletele oamenilor: au grade diferite in ceea ce priveste bogatia lor nevazuta si puterea de a deosebi gandurile. Unele suflete sunt largi, deschise ratiunii, altele sunt stramte.

Omul trebuie sa se lipeasca de Dumnezeu ca sa poata fi eliberat de rau

Exista, asadar, o esenta a luminii, buna, rationala si ganditoare, imateriala, si aceasta este Dumnezeu. Exista si o esenta intunecata dar din libera alegere (a omului), si asta este cea a duhurilor inselaciunii si a incepatoriilor acestui veac. Sufletul, avand, pe de o parte, putina temelie de adancime a ratiunii si a discernamantului, iar pe de alta parte (la nivelul constientului) fiind bogat in ganduri, in prevederi si in discernamant, el trebuie sa lupte, sa se osteasca si sa grabeasca pe cale si sa caute cum se va invrednici sa se uneasca cu esenta luminii lui Dumnezeu, a cerului si a spiritului. Acest suflet va putea fi pazit (de Dumnezeu) impotriva bolirii de patimi si va primi invatatura Acestuia si va fi indrumat de El cum sa implineasca mai bine toate sfintele porunci. Odata sfintit prin puterea dumnezeiasca, sufletul se va infatisa sfant si curat.

Pe de alta parte insa, fiecarui suflet ii este necesara o mare lupta spre a se elibera de puterea intunericului nematerial si viclean, de duhurile vicleniei si de patimile rautatii. Si aceasta pentru ca de la caderea lui Adam se lipesc de suflet aceste rele mai sus-zise ca sa-l lupte. Asadar, acesta este scopul oricarui (ins) care voieste sa se invredniceasca de imparatia (cerurilor), anume acela, ca ratiunea (sa-i functioneze) la largime sau stramtoare ca sa se elibereze de rautatea patimilor si sa se invredniceasca de comuniunea cu fiinta Duhului (Sfant). Caci, biruinta si esecul depind de vointa proprie libertatii, fie ca inclina spre dusmani, fie ca prin ajutorul harului se lupta si biruieste patimile. Abia dupa aceea sufletul, sfintindu-se, intra in comuniune cu Duhul si asa, unit cu harul, devine vrednic de Domnul si se face vrednic sa mosteneasca imparatia.

Starea sufletelor dupa moarte

Daca puterea intunericului patimilor si al duhurilor celor viclene s-a unit cu sufletul (din timpul acestei vieti), daca duhurile nevazute ale inselaciunii l-au insorit si i-au pardosit caile si cararile cu ganduri care l-au dus la trezirea patimilor si daca acest suflet s-a imbracat cu ele, atunci la iesirea din trup a unui astfel de suflet, duhurile inselaciunii, incepatoriile raului si chiar insusi stapanitorul intunericului lumii, il primesc si il iau de mana si-l retin la ei. Si fac aceasta ca lor le apartin si le este casnic, intrucat acest (suflet) le-a implinit voia, iar el, pe cand era in trup, i-a insotit pana la sfarsitul (vietii).

Si dimpotriva, daca pe suflet l-a insotit esenta frumusetii dorite si de negrait a luminii dumnezeiescului Duh, si daca sufletul insotit de harul adevarului care este Hristos, daca sufletul in care acesta locuieste inca in lumea de aici s-a bucurat de sfintenia inimii si de calauzirea lui Hristos in caile si in cararile gandurilor sale, pe acest suflet, la iesirea din trup, il primesc sufletele luminoase ale sfintilor si insusi imparatul pacii Hristos, Care se bucura de sufletele cele bune. El Insusi primeste acest suflet si-l aduce la Sine ca pe propria Lui mireasa si casnica Lui, pe acesta care pe pamant n-a lucrat in afara de vointa Sa.

Fiecare trebuie sa-si cerceteze inclinatiile launtrice

Fiecare din oameni, dupa ce si-a studiat inima si s-a aplecat cu cea mai iscoditoare atentie asupra propriilor sale ganduri, apoi trebuie sa cugete foarte precis unde este sufletul, incotro inclina mintea, cu cine se uneste ea: cu Duhul lui Dumnezeu sau cu duhul lumii? Catre ce tinde ea si spre ce-si indreapta dragostea? Oare spre poruncile vietii si spre vointa lui Dumnezeu ca sa-L iubeasca numai pe El cu toata inima si cu tot sufletul, dupa cuvantul Scripturilor, fara sa mai priveasca nimic in afara, fara sa odihneasca in nimic altceva decat numai in Dumnezeu si numai in mangaierea (Sfantului) Duh, adevarata odihna? Nu cumva este mai degraba prins si preocupat de lucrurile pamantesti, adica de cele materiale, de calcarea poruncilor prin cugetarile numai la lumea aceasta si nu cumva pe acestea le iubeste cu iubirea lui? Fiecare, deci, dupa ce s-a cercetat pe sine insusi si si-a dat seama de starea in care se afla, trebuie sa se pocaiasca, sa planga si sa strige catre Domnul ziua si noaptea, cum Acesta a poruncit. (Sa faca o astfel de pocainta) pana ce-si va gasi sufletul mintea si gandurile strajuite de pacea lui Hristos, dar in asa fel incat el insusi sa fie lipsit de rautate (de pacate).

Hristos reaseaza sufletul in vrednicia originala

Caci, intr-adevar, toate cele asupra carora Dumnezeu ne-a atras atentia prin Parinti (prin Profeti, prin Patriarhi si prin Lege si apoi prin venirea si petrecerea cu noi a Domnului Insusi), toate acestea au fost facute atat pentru fiinta cea ganditoare si graitoare a sufletului - asa de pretios creat dupa chipul lui Dumnezeu - cat si pentru indreptarea si vindecarea mintii si a gandurilor. Caci sufletul bolea din pricina profundei caderi in robia patimilor, dupa ce mai intai cazuse in mainile duhurilor raului, a incepatoriilor, a puterilor si a stapanitorilor lumii intunericului, atunci cand Adam a calcat primul porunca (lui Dumnezeu). Asa se imbracase sufletul in patimile pacatelor provenite din rautatea (diavolului), instrainandu-se astfel de Dumnezeu.

Apostolul, referindu-se si scotand in evidenta vindecarea si eliberarea fiintei spirituale a sufletului, zice: "Pacea lui Hristos, care covarseste toata mintea, sa pazeasca inimile voastre si gandurile intru Hristos". De aceea, vindecarea loviturilor sufletului si ridicarea din cadere a mintii, constau in faptul ca puterea de a reflecta simtamintele (inimii) si gandurile sufletului sunt legate succesiv in Hristos si pastrate in lumina cereasca a duhului pacii: in faptul ca esenta sufletului, cu bagajul gandurilor lui sunt ferite de duhurile rautatii, de cugetele rele, materiale si desarte. Aceasta-i rascumpararea obtinuta prin Domnul, prin venirea si petrecerea Sa intru neamul oamenilor, in scopul ca de acum inainte sa restabileasca in inaltimea morala si curatia (originala) fiinta ganditoare si graitoare, atat de valoroasa a sufletului; si mai mult inca, sa aseze sufletul in comuniune cu propria lui fiinta spirituala, Izvor al harului si mai demna decat celelalte creaturi vazute si nevazute. Iar noi, prin necunoasterea si delasarea noastra, prin nepasare si uitare ii dam in schimb (suflete) leproase, vremelnice, ticaloase si stricacioasele noastre preocupari si indeletniciri?!

Ne lipim de cele pamantesti, de materie, de lume si de slava ei; iubim lucrurile vazute, suntem atenti la preocuparile trecatoare acestei lumi si ne sunt dragi toate acelea pe care ar trebui sa le aruncam departe de noi, sa ne lepadam de treburile trecatoare ale pamantului si de gandurile stricate ale materiei si ale pulberii, ca, prin dragoste, sa ne lipim numai de Hristos si sa fim raniti de dragostea cereasca numai pentru El si, printr-o duhovniceasca iubire sa fim atrasi numai de El.

Sufletul este miza (ramasag) in lupta dintre Dumnezeu si Satana

Cu adevarat mare si pretioasa, nobila si incantatoare este demnitatea sufletului, fire ganditoare si cuvantatoare, pentru care Dumnezeu, ingerii si sfintele puteri prin Parinti si Patriarhi, prin Profeti si Domnul Insusi au venit ca soli spre a-l intoarce (pe acest suflet) iarasi la El, de asemenea si prin Apostoli, prin dascali (invatati) mesteri iscusiti ai adevarului care sa-l intoarca la vointa Domnului si sa-l indemne a se uni si a-L avea cu ei pentru viata vesnica. Si tot la fel, pentru acest suflet, Satan, incepatoriile si stapaniile puterilor rele dezlantuie lupta, efort, razboi si stradanii prin falsi profeti si mincinosi apostoli, prin inselari, prin fauritori de erezii si, in cele din urma, si prin antihrist. Astfel si acestia lupta sa se uneasca definitiv cu sufletul pentru ca acesta sa nu mai scape din mainile lor, caci si ei voiesc a fi si sufletul cu ei in intunericul osandei. Oare acest suflet, mult pretuitul chip al lui Hristos, cazut in prapastia patimilor rautatii, va mai voi el sa se uneasca cu Hristos prin vointa lui? Pentru aceasta va trebui intr-un anumit fel schimbat, transformat, reintors, reinnoit si recreat acum, cat timp se gaseste in trup, dupa traditia Scripturilor.

Exemple de transformari in cazuri lipsite de vreo nadejde

Sa ne inchipuim un loc plin de miasme si unde se mai gaseste si o mlastina, un loc plin cu depuneri de baligar si umplut de tot felul de murdarii, de putregaiuri si de scarnavii. Iata insa ca un barbat puternic si bogat vine aici si porneste sa-si curateasca siesi acel loc de toate scarnaviile si spurcaciunile. Acesta isi da toate silintele sa curateasca acest loc de o astfel de putreziciune. Apoi zideste acolo un palat imparatesc, randuieste in el camere elegante, sali in marmura pentru festivitati, felurite incaperi splendide unde sa petreaca si sa se odihneasca imparatul. In felul acesta aerul rau-mirositor si murdariile au facut loc bunei miresme, aerului placut si unei bogate prospetimi.

Un alt exemplu. Iata pamantul pustiu, sarac, plin de maracini si scaieti. Dar vine acolo un barbat, bun agricultor, lucreaza cu grija acest pamant pustiu, smulge maracinii si scaietii si-i arde; aduce pe santuri apa din belsug, sapa (si ara) pamantul, reimprospateaza tot ogorul; planteaza pe el vii si gradini, trandafiri de tot felul, flori si toate speciile de pomi roditori. Astfel, acest teren ajunge sa fie un loc de placuta liniste, bine irigat si roditor. Iata ce prefaceri si schimbari s-au produs: un loc salbatic si pustiu, fiind amenajat, a devenit un loc placut si folositor.

Si inca un exemplu. Este vorba de o femeie, cersetoare nenorocita pe care tot cel o vedea intai o lua in deradere si abuza de ea. Un imparat vestit se-ndragosteste de ea. O ia langa el, ajutand-o sa treaca de la aceasta rusinoasa stare de prostitutie la una de femeie insemnata, in rand cu femeile libere. In loc de hainele zdrentaroase si murdare o imbraca in haine imparatesti, este impodobita cu aur si cu pietre scumpe. Ii pune pe cap diadema imparateasca si-i face onoarea de a se uni cu el si a-i deveni o nobila sotie de imparat. Iata ce transformare si ce schimbare s-a produs! Iata de la acel fel de stare de ocara si de saracie, a fost inaltata, la ce slavita cinste si la bogatie a fost adusa!

Reinnoirea deplina a sufletului

La fel s-a intamplat si pe plan spiritual. Ratiunea si sufletul zaceau in pacatul rautatii. Ele se aruncasera in unica saracie, aceea a intunericului patimilor rele inca de la calcarea poruncii de catre Adam. Sufletul si ratiunea omului cazut erau murdarite si siluite de prostitutie, de necuratia si intinarea produsa de patimile rele. Ajunsese la salbaticia si la pustiirea produsa de raul si groaznicul duh al acestei lumi. Trebuia, deci, ca sufletul sa creada in Domnul si sa se-apropie de El cu sinceritate, cu toata hotararea si cu toata vointa intru dragostea Duhului lui Dumnezeu, ca astfel sa fie schimbat si transformat. Acest suflet era la inceput salbatic si pustiu, plin de duhoarea pacatelor si a patimilor rautatii, era invesmantat cu groaznicele haine ale duhului rau, ca necredinta, avaritia, ura, rautatea, mania, viclenia, nebunia, perversa pofta carnala si de tot felul de impuritati, ii trebuia acum (in aceasta deplorabila stare) sa se desparta de aceste pacate si sa-si gaseasca reinnoirea si remodelarea prin dumnezeiescul har.

Si in locul scaietilor si maracinilor, adica al patimilor rele si al pacatelor rautatii pe care pamantul inimii le produce din belsug, omul trebuie sa planteze si sa faca roditoare dreptatea si sfintenia bunurilor dumnezeiesti si cerescul Duh (Sfant). In locul greului miros, mocirlei, salaselor si locurilor murdare pe care duhurile raului le aseaza prin patimi din taramul nevazut al sufletului, trebuie sa se ridice acum un palat ceresc, un loc de sedere si de odihna al imparatului ceresc.

In locul hainelor murdare si intunecate pe care sufletul le purta, imbraca acum vesmintele luminoase ale Duhului (dumnezeiesc), vesmintele credintei, ale dragostei, ale bunatatii si ale oricarei virtuti, in loc de aceasta groaznica rusine a prostitutiei la care se deda sufletul in gandurile lui, invoindu-se cu duhurile cele rele, acum se indreapta spre neprihanire, spre sfintenie, spre curatie si comuniune cu imparatul ceresc, Hristos, si este incununat cu diadema cereasca a slavei Duhului (Sfant), intru vrednicia harului.

In locul duhului viclean al lumii care rataceste si inlantuieste ratiunea sufletului in materie, in cele ale pamantului, in rautate si in tot felul de temeri vatamatoare, acum troneaza Duhul bunatatii lui Hristos, care din cer trage puterea cea cugetatoare a sufletului spre tainele negraite ale lui Dumnezeu si-l pastreaza in toate roadele sfinte ale bunatatii Duhului. Acum ratiunea locuieste cu el si meditatiile sufletului sunt insiruite spre dumnezeiestile si cerestile gandiri ale Duhului, nici una nu mai lucreaza ca altadata, cand duhul rautatii inlantuia sufletul fara voia lui si-l baga in ratiunile acestei lumi si ale materiei. Caci si Duhul (Sfant) graieste adevarat prin Profetul: "Cum este intunericul acesteia (al noptii) tot asemenea este si lumina ei".

Lucrarea simtita a Duhului (Sfant) urmeaza lucrarii patimilor

La fel trebuie schimbat si reinnoit sufletul care a crezut in Hristos si L-a iubit intru totul. In el are loc pe de o parte o transformare deplina, o transformare sfintita, iar pe de alta, prin Duhul (Sfant), dobandeste statornicia in gandurile tainice ale inimii si in faptele bune ale dreptatii, deoarece Duhul bunatatii lucreaza intr-insul, intr-adevar, in toata constiinta, in simtire si in lucrare, tot asa cum duhurile intunericului patimilor savarsesc raul in mod silit si in plina constiinta si in suflet si in trup. Intr-adevar, toate ereziile se, multumesc cu enunturi gaunoase sub pretextul unei opinii drepte si al unei desarte pretentii de dreptate. Pe cand cei care sunt adevaratii fii ai Bisericii lui Hristos sunt vaditi prin fapte de adevarata lor credinta, dar si prin lucrarea Duhului dumnezeiesc care vine deasupra sufletului si-l umbreste.

(nota: In acest paragraf sunt adunate cele cinci insusiri caracteristice ale crestinului: adevarul, plinatatea, constiinta, simtirea, lucrarea. Totusi, sa fie recunoscut cineva dupa patimi, dupa lucrurile raului, dupa care va simti manifestarile virtutii, harului si puterii lui Dumnezeu.

Dupa unii Sfinti Scriitori si Parinti Bisericesti, odata alungat diavolul prin rugaciuni (si pocainta) "Duhul Cel prezent vine de-acum si se-aseaza in suflet facandu-si simtita si vazuta prezenta Lui, prin aceea elibereaza trupul de miscarea patimilor si elibereaza complet sufletul de inclinarile spre rau" (Teodoret al Cirului, P.G. 82, 429D-432A si Timotei al Constantinopolei, P.G. 86, 48C). Avand si confirmarea acestor Parinti ulteriori "Macarie crede intr-o astfel de vizita a harului. De aceea, sufletul insusi trebuie cu vrednicie sa cinsteasca Duhul lui Hristos care vine sa se aseze asupra lui si sa-l acopere cu umbra Sa".

nota: "Adevaratul crestinism" al Sfantului Macarie are ca temelie Sfanta Scriptura, ceea ce se dovedeste prin multimea de citate scripturistice, mentionate textual, (n. 3, p. 287)

In faza aceasta, harul produce in suflet roade vrednice, care au putere, simtire si deplina constiinta intru reinnoirea mintii, adica intru transformarea, intru crearea cea noua si cu totul proaspata, infaptuita in omul cel dinlauntru al inimii. Astfel este adevaratul crestinism si exacta traditie apostolica transmisa in adevar de toate Sfintele Scripturi. Asa este venirea Domnului, eliberand omul cazut de sub puterea pacatului si aceasta este nadejdea celor ce cred cu adevarat in Hristos.

Sa ne straduim, asadar, si noi, ca sa primim in noi toate virtutile deplinei convingeri ale acestei nadejdi ca sa ne impartasim de bunatatile nadajduite, adica de salasluirea Domnului intre noi. Daca vom castiga in insasi inima noastra sfintirea Duhului Sfant, daca vom pune in vasul nostru comoara aceasta cereasca si daca vom aseza o ireprosabila randuiala in toate pornirile, prin harul lui Dumnezeu, numai asa ne vom invrednici de bucuria bunatatilor vesnice impreuna cu Hristos in vecii vecilor. Amin.

• « Inapoi
• Inainte »