Maretia si necesitatea crestinismului

• « Inapoi
• Inainte »

Cuvantarea I

Maretia si necesitatea crestinismului

Intrebare asupra Legii

Intrebare: Cum poate (Sfantul) Pavel sa spuna: "Neamurile (etniile), care nu au lege, isi tin ele singure loc de lege". Daca n-au lege fireasca, atunci cum isi sunt lorusi lege?

Raspuns: Acest cuvant are nevoie de lamurire. Omul launtric a fost nimicit; (in urma pacatului stramosesc); n-a fost insa nimicit (cu totul), caci (intr-adevar) a orbit, dar ochii i-au ramas in parte deschisi; a murit, dar, in acelasi timp, dupa fire era viu.

Necesitatea dovedirii

Nimeni nu poate intra in viata (cea intru Hristos), zice Domnul, decat prin multe incercari (ispite), printr-un lung sir de exercitii (nevointe), prin (rabdarea) multor ocari si insulte. Numai astfel strunita, firea (omeneasca) poate intra in Imparatia cerurilor. Fara antrenamente (staruitoare), nimeni nu patrunde intr-aceasta. De pilda, meseriasul ia un material foarte dur, il vara in foc, apoi il scoate de acolo si-l bate cu barosul, si iarasi il pune in foc pana ce devine mladios si abia dupa aceea il transforma intr-un vas pretios, folositor stapanului sau. La fel se procedeaza si cu ceara. La frig ea este foarte tare; dar cum este incalzita la foc, incepe sa se-nmoaie si devine maleabila, luand intocmai chipul pecetei (sau obiectului dorit).

Asa se petrece si cu sufletul. El are mereu trebuinta de o cat mai deplina formare, aceasta realizandu-se prin antrenarea in focul ispitelor si prin incercari, ca astfel sa ia amprenta chipului desavarsit al lui Hristos si pecetea cereasca. De asemenea si olarul vara vasele de argila in foc si in apa, punandu-le astfel la incercare, alegandu-le pe cele rezistente spre a fi folosite, in timp ce pe celelalte le sfarama spre a fi complet distruse. Tot asa este si cu cei care infrunta obstacole, antrenandu-se pentru lupta (spirituala si nevazuta). Li se-ntampla una din doua: ori ies biruitori din lupte, ori cad si pier; aceasta pentru ca se departeaza de Dumnezeu si se instraineaza de Viata (adica de Hristos, care este Viata Lumii). Dar cei care rezista incercarilor si nenorocirilor (din timpul luptei), cazand si ridicandu-se, zidind iarasi daca se surpa (uneori) zidirea, acestia sunt cei care primesc rasplata (de la Dumnezeu) si raman de-acum inainte neclintiti. Asa este si cu sufletul care se nevoieste (pe calea virtulilor): uneori cade, dar se ridica sau zideste chiar daca pe alocuri se mai surpa si asa mai departe, pana ce va dobandi biruinta finala.

La fel se desfasoara lucrurile si-n viata de toate zilele. Numerosi copii se duc impreuna la scoala; unii ies de-acolo nedisciplinati (adica derbedei). Altii teatrali in comportare (adica fatarnici), unii niste scandalagii nereusiti, altii vanatori sau oameni de carte ori functionari (publici). Tot la fel si in manastiri: cei mai multi dintre ei traiesc impreuna, dar, din libera lor alegere, unii intra in viata (calugareasca), altii nu.

Si in lumea plantelor, aceleasi fenomene: cata vreme planta este frageda si in crestere, nu are tarie si nici nu poate sa se inradacineze in pamant, astfel incat, daca se abate peste ea o vreme neprielnica, se usuca; sau cand sufla vantul in ea, se clatina puternic si este trantita jos. Cand insa si-a infipt radacinile puternic in pamant, nici vremea (nefavorabila), nici iernile n-o pot vatama, fiindca este adanc inradacinata si puternica. La fel stau lucrurile si cu fratii: cand sunt inca fragezi, fiind foarte mici, au nevoie de multa ocrotire (intru formarea lor). Cei care ucenicesc pentru Imparatia cerurilor au trebuinta de indrumatori, care sa-i calauzeasca pana ce se vor inradacina in har si vor deveni neschimbatori si neclintit.

Crestinismul se situeaza in afara de lume

Intr-adevar crestinii sunt mai presus de patimi si de demoni, ei fiind stapani pe duhurile necurate, nuntasi ai (mirelui) Hristos, mostenitori ai lui Dumnezeu. Acestia au ajuns la desavarsirea lui Hristos, "la (masura) barbatului desavarsit, la statura varstei depline". Nici suferinlele trupesti, nici frigurile sau demonii nu-i pot vatama; ei sunt stapani peste toate, incat si animalele veninoase li se supun. Caci primul om, el insusi era stapan al creaturilor si domnea peste patimi si peste demoni. Dar dupa ce a calcat porunca, a devenit sclavul patimilor, al demonilor, al focului si al sabiei de foc care pazea paradisul. Venind insa Hristos, oamenii, prin puterea Botezului, revin din nou la masura cea dintai a lui Adam, ajungand stapani peste demoni si peste patimi, dusmanul cel din urma, moartea, fiind asternuta sub picioarele Lui (adica a lui Hristos). De aceea crestinul trebuie sa stea in afara de traiectoria sagetilor rautatii si sa caute sa se mantuiasca, caci numai astfel isi primeste partea din intregul rasplatirii.

Daca, avand cei doi ochi sanatosi si fata neatinsa, careva este infirm de maini si de picioare, inseamna ca cele doua (mai sus-mentionate) sunt bune, iar celelalte sunt bolnave. Or crestinul trebuie sa aiba toate membrele sanatoase si tefere. Armura si lupta crestinului, precum si unitatea armurii si specificul fiecarei lupte se gasesc in afara acestei lumi. De aceea multi dintre oameni nu stiu ce cauta. Ajung mesteri iscusiti in indeletnicirile pamantesti, dar nu privesc spre cer si nu cauta sa deprinda arta care-i suie la ceruri. Iar daca intalnesti adesea comercianti sau filosofi, vei constata ca si acestia sunt ai acestui veac. Taina crestinismului este mare. Iar cercetarea staruitoare a acestui adevar este doar pentru cei ce se afla in afara de lume (adica pentru adevaratii crestini).

Sa ne inchipuim o cetate mare si intr-aceasta toti ar fi nobili. Toti imparati, toti preoti, toti bogati; daca s-ar intampla sa se imprastie toti cetatenii ei, fiecare intr-o patrie oarecare, atunci ei devenind locuitori ai acelor laturi, cand s-ar intalni, s-ar socoti barbari si straini unii fata de altii. Si numai atunci se vor recunoaste (si stima) unii pe altii, cand vor observa ca sunt de aceeasi limba si din aceeasi cetate. Intr-adevar crestinii sunt ai altei lumi; sunt cetateni ai altei cetati, al aceleia a sfintilor; ai altui veac, intrucat toti cei ce sunt in Hristos constituie o noua zidire; ai altei intelepciuni; sunt partasi ai altui Duh, ai altei slave, ai altei bogatii, ai altei vrednicii, ai altei vointe, caci au alta gandire (adica minte sau ratiune), anume pe aceea a lui Hristos; ei sunt fiii luminii, fiii mirelui, fiii mangaierii, fiii Legamantului cel nou.

Este adevarat, asadar ca (realitatea harurilor) netrecatoare din ceruri este necunoscuta multora dintre cei care nu tin cont de ea. Sa presupunem ca exista un imparat, care nu-i al acestui veac (adica al acestei lumi). Ca este retor sau filosof, dar nu-i din veacul acesta. Deci, daca este din acea alta lume, el stie limba acelei lumi si se impartaseste de acea alta filosofie. Caci starile acestei alte lumi (de limba si filosofie) nu pot fi cunoscute in realitatea si in lucrarea lor chiar daca inteleptii acestui veac ar studia si bolta cereasca si toate cele de pe pamant. Si aceasta pentru ca toate cele materiale sunt supuse imaginatiei mintii lor, precum si iluziei ochilor lor.

Raul dispare treptat-treptat

Si prin cate situatii trebuie sa trecem ca sa ajungem la Viatal Prin multime de incercari. Caci cu adevarat nimeni nu poate sa intre in Viata, daca n-a parcurs calea cea aspra si trecatorile cele groaznice.

Dupa cum fumul cel intunecos acopera vazduhul, tot asemeni si puterea satanei a umplut inimile fiilor lui Adam, iar funinginea pacatului a acoperit toate vointele lor. Si totusi, unii au ramas prieteni ai adevarului, care, cu toata prezenta funinginei, se ostenesc sa se impotriveasca si sa lupte, dar fara sa dobandeasca indata partea cea buna, ci prin calatorie si lupta (inversunata). Acestia de mai buna si mai vrednica stima sunt decat ceilalti care nu lupta.

Totusi, un mare numar (din cei din manastiri sau din lume) daca au ajuns la un scurt ragaz (in lupta) si au sporit in har se umfla-n pene si se-nfumureaza, socotind ca au ajuns la libertatea (cea launtrica) si se numesc (pe ei insisi) desavarsiti. Acestia insa, fara sa-si dea seama, au ajuns sa fie talhariti de duhul rautatii. Caci cu adevarat nimic n-a pierdut mai mult neamul crestinesc decat trufia. Caci pe Adam sarpele l-a ratacit de la inaintarea lui spre Dumnezeu, amagindu-l ca va fi ca Dumnezeu. Cu adevarat, ceea ce este dumnezeiesc se-mpotriveste intru totul mandriei. Iata adevaratele trasaturi ale caracterului crestin: acela pe care-l vezi infometat, insetat, obosit, sarac cu duhul, care se analizeaza neincetat pe sine insusi zi si noapte, unul ca acesta este cel ce sta in adevar. Iar daca vreunul este indestulat si socoteste ca n-are nevoie de nimic, acela-i supus greselii, precum scrie: "Iata sunteti satui, iata v-ati imbogatit"; si mai zice: "Vai voua bogatilor, sclavii acestei lumi". Acestea sunt adresate celor care-si inchipuie deja ca sunt cinevaz. lar noi sa dam slava lui Dumnezeu. Amin.

• « Inapoi
• Inainte »