Experienta Sfantului Duh si adevarata dragoste a lui Hristos

• « Inapoi
• Inainte »

Cuvantarea X

Experienta Sfantului Duh si adevarata dragoste a lui Hristos

Calea dreptatii (sfinteniei) este stramta

Ceea ce zice Domnul in Evanghelie: "Cat de stramta este (poarta) si ingusta este calea care duce Ia viata, si putini sunt cei care o strabat", trebuie inteles mai intai ca se refera la virtutea cea sublima, datorita naturii sale de a impune stramtorare, pentru ca fiecare o castiga nevoindu-se si luptandu-se. Si tot asa ingusta este pentru cei care nu voiesc sa calatoreasca pe ea, este ingusta pentru dusmanii Sai (ai Domnului), pentru cei care nu pot sa calatoreasca pe ea, dupa cum sta scris: "Cat de aspru este jugul pentru cei neinvatati, iar cei fara de inima nu vor sub el”. Caci trebuie multa constiinta si intelepciune, supunere si credinta, ca sa poti sa atingi sigur fara risc, fericita si divina cale a dreptatii.

Trebuinta de aripile Duhului Sfant

Sa ne inchipuim un munte foarte inalt si rapos. Printre crapaturile stancilor suie cararea foarte ingusta, doar cu o deschizatura de pas. De aceea animalele, fie patrupede, fie altele, n-au cum sa mearga si sa treaca printre acestea, ci doar pasarile, trecerea fiindu-le usurata de propriile lor aripi (care le ajuta sa se desprinda de terenul stancos). Tot asa este si cu maretele porunci ale Evangheliei. Calea lui Dumnezeu este ingusta pentru oamenii acestei lumi, care nu se impartasesc din Duhul lui Dumnezeu. Acestora le este cu neputinta sa mearga vreunul pe ea, adica nu pot s-o gaseasca decat cei care se supun fara vreo greseala poruncilor Evangheliei; ceilalti n-au agonisit aripile Duhului.

(nota: Caci Sfantul Duh este principiul spre mantuire si desavarsirea rugaciunii, al cunostintei, al hranirii sufletului, ca obiect al fagaduintei lui Dumnezeu. El da putere credinciosului sa implineasca poruncile in mod firesc, spontan si desavarsit. El usureaza greutatea poruncilor, cum scrie Sfantul vasile cel Mare)

(Cei care le-au dobandit insa), ajunsi usurei prin Sfantul Duh pot parcurge usor calea cea dreapta a Evangheliei spre a fi judecati vrednici sa intre in viata, precum a grait Domnul: "Jugul Meu este bun si sarcina Mea usoara". Ei atunci vor cunoaste ca poruncile lui lisus nu sunt grele, cand, zburand ei prin Duhul Sfant, vor parcurge calea stramta pentru ceilalti oameni cu multa usurinta si bucurie. Caci fara sfintele aripi ale Duhului este cu neputinta cuiva sa parcurga acest drum - adica sa implineasca poruncile Domnului in mod curat, desavarsit si fara vreun repros - si astfel sa se invredniceasca sa ajunga la poarta imparatiei cerurilor.

Pedagogia harului

Tinand cont de progresul, cresterea si durata de timp, harul Duhului (Sfant) randuieste, in multe si felurite chipuri, ca sufletele supuse harului intru toate sa vina la masura desavarsita a curatie.

Unele din pasari, temandu-se de fiarele care dau tarcoale pe pamant, isi fac cuiburile lor in locuri deosebite si inalte, pe un acoperis sau pe un pom inalt. Mama zboara intr-o parte si intr-alta ca sa duca la puisori hrana aleasa si fina ca ei s-o poata asimila, fiindca sunt foarte mici. La un moment dat, insa, ea le-aduce hrana mai consistenta pe masura ce puisorii cresc cu varsta. Dar in acelasi timp, le-au iesit aripile si se maresc, ei antrenandu-se mai intai in jurul cuibului, apoi in preajma coroanei copacului, din creanga in creanga si chiar putin mai departe, pana ce ei devin varstnici, cu aripile robuste. De-acum ei zboara din colina in colina si din munte in munte, lesne si fara osteneala, cu o mare usurinta.

La fel stau lucrurile si cu fiii lui Dumnezeu, cei care nasc pe Duhul Sfant prin insasi puterea Acestuia, intai, in perioadele incepatoare, li se da ca hrana laptele cel duhovnicesc, plin in inima de dulceata si pofta cereasca, cum zice Apostolul: "Caci v-am adapat cu lapte iar nu cu hrana vartoasa". La fel si Petru spune: "Ca niste prunci de curand nascuti, sa doriti laptele cei duhovnicesc iar nu pe cel falsificat"". Apoi, pe masura progresului, a cresterii si a reinnoirii sufletului, i se da hrana mai vartoasa a Duhului. Si, in acelasi timp, aripile harului (adica puterea Duhului) cresc in  suflet prin inaintarea in fapte bune. Apoi harul dumnezeiesc (adica mama cea buna si cereasca) invata mintea mai intai sa zboare in preajma cuibului din inima si din cugete, adica sa se roage lui Dumnezeu fara raspandirea (mintii) si cu putere duhovniceasca.

Apoi cu cat este mai vartoasa hrana pe care sufletul o prime|te de la dumnezeiescul Duh, cu atat si mai sus si mai departe de el va putea zbura, calauzit si sustinut de Duhul (Sfant). Si, mai tarziu, cand sufletul (crestinului) a devenit barbat si a ajuns la masura varstei lui Hristos13, acesta va zbura usor (cu cugetarea) din colina in colina si din munte in munte (adica din universul de aici in universul cel de sus si din lumea aceasta spre lumea cea fericita, nepieritoare si nemarginita), va zbura lipsit intru totul de griji si cu mare pace, fiindca (un astfel de suflet) este dus si calauzit de aripile Duhului spre vederi si descoperiri a tainelor ceresti, spre duhovnicesti privelisti de negrait pe care limba acestui trup nu poate sa le graiasca.

Imposibilitatea comunicarii dintre realitatile spirituale si lume

Intr-adevar copiii lui Dumnezeu (crestinii) devin superiori si mai presus decat rautatea (patima), caci, fiind intariti de Duhul (Sfant) si avand petrecerea in ceruri, nu se mai tem de cruzimea duhurilor necurate. Dupa cum zburatoarele, cand au ajuns in puterea varstei si le-au crescut desavarsit penele, nu se mai tem de fiarele salbatice sau de oameni, fiindca ele isi duc viata cel mai mult in aer si, precum nimeni dintre oameni nu cunoaste obiceiurile zburatoarelor, tot la fel celor nedesavarsiti nu le este in putere sa cunoasca limba Duhului (Sfant), caci sunt plini de duhul lumii. Numai fiii Duhului harului cunosc limba mamei lor, dupa spusa Apostolului: "...celor duhovnicesti noile explicam (lamurim) realitatile duhovnicesti. Omul pamantesc nu primeste cele ale Duhului lui Dumnezeu caci sunt o nebunie pentru el". Dupa cum glasul (adica ciripitul sau cantul) randunelelor, ori al altor pasari este strain (adica de neinteles) oamenilor, tot asa oamenilor trupesti le sunt straine (neintelese) cuvintele duhovnicestii Asa cum si celor duhovnicesti le sunt o nebunie cuvintele celor trupesti, adica intelepciunea acestei lumi. Este adevarat ca oamenii duhovnicesti studiaza ca sa le cunoasca, dar le si resping, ca pe niste neroade, cuvinte ale desertaciunii lumesti.

Nevoia de a ne folosi de comparatii

Toate cele de pana aici le-am istorisit, folosindu-ma de lucruri materiale: de pasari, de animale, de toate cele ce se vad, caci este imposibil sa exprimi sau sa explici altfel realitatile duhovnicesti. Si Domnul a vorbit de cele mai multe ori in pilde, luand exemple din lumea vazuta, comparand imparatia (cerurilor) cu un graunte de mustar, cu aluatul, cu comoara. Caci zice: "Deschide-voi in pilde gura mea, spune-voi cele ascunse de la Intemeierea lumii”. Realitatile duhovnicesti sunt de negrait si nu pot fi exprimate prin cuvant omenesc, exceptand situatia cand Duhul insusi prin lucrarea Lui pragmatica, invata pe sufletul demn si credincios. Nasterea de innoire duhovniceasca crestina si desavarsirea (crestina) sunt cu neputinta de exprimat cum trebuie, ori sa crezi ca Dumnezeu a facut pe oameni, dupa ce a luat felul de viata al acestora. Asadar, convorbirile duhovnicesti sunt de neinteles pentru oamenii lumesti.

Imposibilitatea de a cunoaste lumea Duhului fara practicarea acestor principii

Caci precum pestii marii stiu toate cele ce se afla intr-aceasta: cararile, adancurile ei, lucruri pe care omului, fiarelor sau altor animale nu le este ingaduit sa le descopere sau sa cunoasca ce se afla unde locuiesc ele, fiindca ar pieri inecate, tot asa este cu neputinta celui care nu-i nascut inca duhovniceste din aceasta lume, sa descopere care sunt realitatile lumii de dincolo si sa stie adancurile lui Dumnezeu si cararile Duhului imparatiei (cerurilor), caci aceasta o pot numai aceia a caror purtare este calauzita de insusi Duhul lui (Dumnezeu), care vietuieste din el, participand la Acesta si umbland dupa ceea ce s-a spus de Apostolul: "Dar pentru noi cetatea ne este in ceruri”. Si iarasi zice: Nimeni nu cunoaste "cele ale lui Dumnezeu decat numai Duhul lui Dumnezeu", iar noua Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Sau. Si mai zice inca: "Duhul patrunde pana in adancurile lui Dumnezeu”. Astfel ca, este cu neputinta ca omul care are duhul lumii si nu s-a nascut de la Duhul Sfant sa stie prin insasi experienta sa ca exista ceva din cele ale Duhului, desi in mod evident se bucura de existenta lor. Si chiar daca ei s-apuca sa le cunoasca, raman doar niste ingamfati in desert, din pricina mintii lor trupesti.

Dar sprijinindu-se acestia pe intelepciunea lumeasca si pretinzand ca pot intelege adevarurile duhovnicesti numai prin ratiunea lor, fara venirea si descoperirea Duhului (Sfant), astfel de insi nu ajung la nici un rezultat cu toate ca sustin cu tarie ca ar avea temelia adevarului. Or, aceasta temelie este insusi Domnul (lisus Hristos) prin care cei vrednici (de El) primesc toata cunostinta duhovniceasca. Mintea acestora ajunge la concluzii nesigure, imaginandu-si nu stiu ce aiureli, din cauza ca gandesc sa primeasca cunostinta duhovniceasca prin propria lor ratiune si putere. Astia, chiar daca ar spune pe de rost toate Scripturile, ei nu le cunosc sensul (adica insemnatatea si puterea) ideilor despre care vorbesc.

Dupa cum cei care merg la scoala invata de la dascal texte ale retorilor vestiti si recita cu gura lor cuvintele inteleptilor, dar fara sa cunoasca totusi cuvintele nici sa inteleaga ce citesc si ce recita, si aceasta pentru ca sunt copii; tot asa cei care rostesc din memorie textele Scripturii si cugeta la ele, daca acestia nu primesc din partea barbatilor duhovnicesti adevarata explicare pe care aceste texte o contin, si daca ei insisi nu au glasul plin de viata (adica nu au puterea divina care a inspirat Scripturile), acesti insi nu au tras din acest prilej folosul care ar fi trebuit. Ei sunt inca imbracati in omul cel vechi, cu duhul lumii, adica in legea pacatului, care lege duce razboi impotriva legii mintii.

Nasterea din nou in lumea Duhului (Sfant)

Dupa cum cel care nu s-a nascut inca nu se afla in lumea de aici, dar odata nascut, el exista in aceasta lume, tot la fel cel care inca nu s-a nascut de la Duhul Sfant, nu este in veacul Duhului si nici nu poate ajunge acolo. Deci, daca el nu a primit de-aici de jos nasterea noua si cereasca (adica nasterea care consta in faptul ca sufletul nascut din Duhul in aceasta lume, s-a hranit de aici, a crescut si a ajuns desavarsit in Duhul), acest suflet nu ajunge in lumea veacului viitor. Asa a fost dogmatisita aceasta hotarare de Domnul, cand El a voit si apoi a grait: "Daca cineva, nu se va renaste de sus", nu va intra "in imparatia cerurilor". Caci "cel nascut din duh, duh este", dupa cum "cel nascut din trup, trup este". Caci Duhul (Sfant) a voit sa se amestece cu sufletul, ca sa-l curateasca de pacatul care este in madularele sale, ca astfel cu acest suflet sa devina un singur duh cu Duhul dumnezeiesc, ca sa se infatiseze inaintea acestuia ca un mire curatit si fara prihana.

Slava Celui care astfel l-a creat pe suflet dupa chipul Sau, l-a slobozit din imparatia intunericului si l-a mutat in imparatia luminii vietii.

Increderea in fagaduintele Domnului

Asadar, noi sa-L chemam staruitor pe Dumnezeu si sa-L rugam ca sa ne nasca pe noi din Duhul Sfant si sa ne elibereze de duhul lumii si sa ne introduca in dumnezeiasca lume a Sfantului Duh inca din viata de acum. Caci, altminteri, moartea (care este) duhul lumii si pofta carnii ne va tine sub stapanirea ei si vom fi dati focului vesnic. Atunci nu ne va fi de nici un folos cainta, fiindca atunci cand am avut prilejul, n-am cerut libertate si mila de la El (Dumnezeu). Si totusi, daca I Se cere, daca se bate staruitor la poarta, El (Dumnezeu), in bunatatea Sa, implineste fagaduintele Sale, caci credincios si adevarat este Cel Care a fagaduit sa daruiasca har si viata celor care-I cer cu credinta. De aceea totdeauna sa fim recunoscatori fata de Domnul, Adevaratul Datator de viata, Care, numai El singur, prin venirea Sa, elibereaza sufletele noastre de dusmanii nevazuti, adica de patimile de necinste. Sa ne asiguram de o purtare neintinata si neimputabila (ceea ce este posibil), daca practicam toate virtutile.

Sa nu fim ca femeile depravate, care, detestandu-si barbatul, cand el revine obosit ca sa se odihneasca in locuinta sa unele ca acestea isi lasa casele lor si pleaca umbland brambura.

Or insusi Hristos doreste mult sa se odihneasca in propria lui casa, in trupurile si sufletele noastre, fiindca El, Bunul si Unicul barbat, Hristos, care mult s-a ostenit pentru noi si ne-a rascumparat cu propriul Sau sange, bate pururea la usa sufletelor noastre ca sa-I deschidem sa poata intra spre a se odihni in sufletele noastre si la noi sa-si faca salas, iar noi, dimpotriva, ne dovedim invartosati fata de El.

Noi Il gazduim prin rugaciune si prin fapte bune

In Evanghelie Domnul il osandeste pe cel care nu L-a spalat nici nu l-a inmiresmat picioarele si nu I-a multumit. De altfel, Domnul zice: "Iata, stau in picioare la usa si ciocanesc; daca vreunul imi deschide. Eu voi intra la el si Ma voi odihni cu el si el cu Mine". Noi insa ne indepartam de Domnul, necinstindu-L de-a dreptul, desi El se apropie totdeauna de sufletele noastre, ciocanind si cautand sa intre si sa se odihneasca la noi. Caci, intr-adevar. El a rabdat mari suferinte, dandu-Si propriul trup la moarte, scotandu-ne din robia intunericului; si aceasta pentru ca sa intre in fiecare suflet si acolo sa-si faca salas si acolo sa se odihneasca, El care atat a ostenit pentru noi". In bunatatea Sa, a voit sa locuiasca si sa umble in noi.

Caci Domnul, atunci la Judecata (cea de apoi) Se va  adresa celor de-a stanga, ce vor fi trimisi de Domnul in gheena cu diavolul: "Strain am fost si nu M-ati primit; gol si nu M-ati imbracat, bolnav si nu M-ati cercetat; flamand si nu Mi-ati dat sa mananc, insetat si nu Mi-ati dat sa beau, in temnita si n-ati venit la Mine".  
                            

Se va adresa atunci (si celor de la dreapta sa) in primul rand celor care savarsesc fapte bune la aratare, fiindca Domnul tine seama de orice slujire facuta robilor Sai. Dar (aceasta binecuvantare data celor drepti) se refera si mai adevarat si mai profund, la starea omului launtric din fiecare (adica fapta ajutorarii mantuitoare catre aproapele sa porneasca din adancul inimii, dintr-o constientizare interioara a savarsirii ei, din credinta ca facand bine slujesti pe Insusi Hristos n.1, p.196-197). Aceasta pentru ca adevarata hrana a Domnului, bautura, imbracamintea, acoperisul si odihna Lui, acestea toate sunt sufletele noastre. El vrea ca sufletul sa primeasca in el pe Domnul (Hristos) in comuniune cu Duhul (Sfant) ca asa sa devina un singur duh cu El, si inima sa fie innoita si transformata, patimile sa se distruga si sa se stinga, (intr-un cuvant) sa se constate in noi lucrarea Sfantului Duh si lucrurile virtutilor. Aceasta-i adevarata hrana si bautura pe care o dam Domnului. Asadar, exista o foame si o sete a sufletelor noastre, caci El este strein si bolnav printre noi si n-are inca nici odihna nici salasul Sau in noi. De aceea, El ciocaneste pururea ( la poarta sufletelor) sa intre la noi si sa Se odihneasca in noi. De aceea, in vederea acestui scop,  El  Se ocupa de noi cu toata grija.

Sa-L primim, deci, cu multa credinta si dragoste luandu-L inauntrul nostru, gazduindu-L, dandu-I sa manance si sa bea, imbracandu-L, punandu-ne in slujba Lui cu toata bunavointa, supunandu-ne cu placere vointei Duhului (Sau), ori mai degraba sa ne hranim si sa ne adapam noi din Duhul Sau, imbracandu-ne noi cu insusi Domnul. (Si aceasta) pentru ca El ne este hrana, bautura si imbracaminte, comoara, mostenire si stapanire, odihna si salas, intr-un cuvant. El insusi ne este viata vesnica. De aceea, orice suflet care nu L-a primit de acum inauntrul sau, care nu L-a mangaiat  prin roadele credintei si n-a inceput sa traiasca in viata Duhului), un astfel de suflet n-are mostenire cu Sfintii imparatiei cerurilor si nu poate intra in cereasca imparatie a celor intai nascuti.

Caci, intr-adevar, daca Domnul, venind langa smochin si negasind roade in el, l-a blestemat si pomul indata s-a uscat cand i-a zis: "De acum sa nu mai rodesti in veac", este si mai cu neputinta a spune la ce osanda si chin va fi supus sufletul care nu i-a oferit Domnului ca hrana nici rodul alegerii sale, nici semne de indreptare (a purtarii}: la ce chin si la ce pedeapsa vesnica va fi supus, se vede din ceea ce spune Apostolul: "Caci daca s-a adeverit cuvantul rostii prin ingeri si toata calcarea de porunca si orice neascultare si-a primti dreapta rasplatire, cum vom scapa noi daca vom fi nepasatori fata de astfel de mantuire?".

Rodul cel bun, pe care Domnul il asteapta de la noi este buna noastra deliberare (alegere) pentru bine si toata vointa noastra de a-L iubi din tot sufletul. Atunci El va lua drept cea mai buna hrana, "virtutile sufletelor" noastre, iar noi vom purta statornicele si adevaratele roade ale Duhului (Sfant), dumnezeiesti si pline de viata vesnica.

"Roadele" personale omenesti si "roadele Duhului (Sfant)"

Si precum atunci, cand Domnul cauta roade in smochin, nu era inca vremea rodirii acestuia, tot asa Domnul soseste acum, inainte de venirea (spre impartasire) a Duhului (Sfant), cautand sa gaseasca la suflet rodul unei bune deliberari. Privind prin prisma lumii vazute, aici se refera la poporul lui Israel, in sensul ca acesta nu va da Domnului roada vrednica, fiindca a refuzat sa creada in El. Dar aceasta relatare (a Evangheliei) semnifica, de asemenea, ca in fiecare suflet, inaintea lucrarii harului in el si inainte ca sufletul sa poarte roadele Duhului, Domnul cauta rodul propriului suflet (adica virtutile specifice fiecarui crestin n.n.). Aceasta inseamna insasi vointa (acelui suflet), puterea sa de decizie, credinta si toata dragostea pe care trebuie sa o puna la dispozitie acel suflet, cat si raspunsul imediat la savarsirea faptelor bune, atat cu interiorul cat si cu exteriorul fiintei sale, pe cat este cu putinta. Aceasta  asteapta Domnul de la noi, o tindere neincetata spre EL. Cand El vede aceasta buna deliberare a sufletului, statornica lui indreptare spre Domnul, atunci ii daruieste harul, prin aceea ca vine sa locuiasca in el, atunci ii da sufletului puterea de a ajunge la vremea rodirii si de a purta, cum zice Apostolul, "roadele Duhului" (adica dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta").

Si, intr-adevar. Domnul face inconjur fiecarui suflet, cauta (sa observe) acolo roada spre a intra si a Se odihni, caci El (Hristos) a murit pentru toti si astfel intregul neam al lui Adam a fost rascumparat prin moartea Sa. De aceea, tot sufletul este dator sa moara fata de el insusi si sa traiasca pentru Domnul, pentru Hristos, primindu-L, gatindu-se si amenajandu-se pe sine insusi pentru El in loc de casa, si de asemenea, si propriul sau trup. In felul acesta Domnul va putea intra si gasi odihna in bunele rezultate ale lucrarii propriei noastre alegeri. El (Domnul), hranit, cu setea potolita, imbracat si intarit prin virtutile sufletului nostru, ne va zice atunci: "Veniti binecuvantatii Parintelui Meu, de mosteniti imparatia pregatita voua de la intemeierea lumii, caci am flamanzit si Mi-ati dat sa mananc, insetat am fost si Mi-ati dat sa beau" si celelalte.

Orice am porni sa facem, trebuie sa raportam intai la Domnul (Hristos)

Asadar, avand o asemenea asteptare si o astfel de speranta a venirii Domnului si a odihnirii Lui intru sufletele noastre, dar mai ales odihna sufletelor noastre in Domnul, fiecare in parte trebuie sa traga un folos duhovnicesc, datorita ochiului mintii si puterii de a alege binele, luand aminte la ceea ce se petrece in lume. De exemplu: daca vezi bogatiile pamantesti, du-te cu mintea la bogatiile duhovnicesti, ca sa le doresti. Daca vezi bucurii in lume si praznuiri, sa zici catre tine insuti: cand oare sufletul meu va fi gasit vrednic sa praznuiasca sarbatoarea duhovniceasca a harului. Asadar, cand se va intalni omul nostru launtric cu sfintii ingeri si cu puterile ceresti?

Si tot asa in orice imprejurari asemanatoare, cand esti atent la cele vizibile, indreapta-ti dorinta la realitatile nestricacioase si nevazute, ca sa tragi folos din insesi lucrurile vazute si nu paguba. Or, asa ceva realizezi daca stii sa-ti indrumi gandirea prin ochiul mintii, retragandu-l de la cele vazute si indreptadu-ti atentia spre bunurile ceresti.

Sa ne straduim, asadar, ca sa placem Domnului prin credinta noastra neincetata, sa mentinem in noi asteptarea harului, adica sa avem o purtare desavarsita ca sa putem crede cu toata inima in nespusa fagaduinta a Domnului, caci adevarat este Cel ce a fagaduit. (Si o astfel de stare este necesara) ca sa-L iubim si sa ne ostenim in toate chipurile, prin toata virtutea si rugaciunea, cu barbatie si staruinta, pentru a primi fagaduinta Duhului Sau, in intregimea si plinatatea Lui, Duh pe Care insusi L-a fagaduit, ca astfel sufletele noastre sa primeasca viata (vesnica) cat suntem inca in trup. Caci daca sufletul nu primeste din aceasta lume sfintenia (Sfantului Duh), ca urmare a belsugului de credinta si rugaciune, daca nu s-a facut partas dumnezeiestii firi, amestecandu-se cu harul care-i va da puterea de a implini toate poruncile, atunci este nedestoinic pentru imparatia cerurilor. Fiindca binele pe care-l vom agonisi in lumea de aici, acela va fi viata noastra in cea de dincolo.

Sa cerem neobosit pe (Sfantul) Duh

Sa ne straduim deci, rugandu-L pe Domnul cu o credinta lipsita de indoiala, sa dobandim Duhul fagaduit, caci acesta-i facatorul de viata al sufletului. Daca cersetorul, ca sa-si capete painea pentru trup, nu se rusineaza sa bata la poarta si sa cerseasca staruitor, iar cand nu primeste, intra in curte si cu mai multa nerusinare cere paine, o haina sau o pereche de sandale pentru usurarea {trebuintelor trupului); cata vreme n-a primit nimic, el nu pleaca, chiar de l-ar alunga. Cu cat mai mult noi care cerem sa primim painea cea adevarata si cereasca spre imputernicirea sufletului, noi care dorim sa ne imbracam in vesmintele ceresti ale luminii si sa poftim sa incaltam sandalele Duhului pentru linistirea sufletului nemuritor, noi, deci, in ce chip se cuvine oare ca neincetat, cu indraznire, cu credinta, cu dragoste si indelunga rabdare sa ciocanim la dumnezeiasca poarta a lui Dumnezeu si sa cerem cu toata staruinta sa ne invredniceasca de viata vesnica?

In acest sens Domnul a rostit o parabola ca trebuie sa ne rugam "neincetat", adaugand la parabola aceste cuvinte: "cu atat mai mult Tatal vostru Cel Ceresc va face dreptare celor care catre El striga noaptea si ziua". Si iarasi despre prieten spune ca: "chiar daca nu i-ar da, pentru ca-i este prieten, dar pentru curajoasa lui indrazneala se va scula si-i va da" cat ii este trebuinta. De aceea zice (mai departe): " Cereti si vi se va da, cautati si veti afla, bateti si vi se va deschide". Si in continuare adauga: "Daca voi, rai fiind, stiti sa dati daruri bune fiilor vostri, cu atat mai mult Tatal vostru Cel Ceresc va da Duhul Sfant celor care-L cer". De aceea, Domnul ne indeamna sa cerem totdeauna, neincetat si cu staruinta, sa cautam sa batem mereu, caci El insusi a fagaduit sa dea celor care cer, care cauta, care bat, iar nu celor care nu cer. Caci numai cerandu-I, chemandu-L si iubindu-L consimte sa ne dea viata vesnica.           

Ruga fierbinte

Asadar, sa ne apropiem de El, usa cea duhovniceasca, sa batem ca sa ne deschida, sa cerem painea vietii, zicandu-i: Da-mi Doamne painea vietii ca sa viez ca, fiind groaznic constrans de foamea rautatii, ma sfarsesc. Da-mi haina cea luminoasa a mantuirii, ca sa-mi acopar rusinea sufletului, caci gol fiind, sunt lipsit de puterea Duhului (Tau) si lipsit de bunul simt din pricina rusinoaselor patimi.

Si daca-ti va spune: Aveai un vesmant, ce-ai facut cu el? raspunde-I zicand: Am cazut in mainile talharilor care m-au ranit cumplit, m-au lasat aproape mort, m-au dezbracat, luand totul de la mine. Da-mi incaltaminte duhovniceasca, caci maracinii si ciulinii mi-au strapuns (talpile); ratacind prin pustie, nu pot sa mai merg. Da-mi vedere inimii ca iarasi sa vad; deschide ochii inimii mele, caci vrajmasii nevazuti m-au orbit, acoperindu-ma cu valul intunericului si nu mai pot privi cereasca fata Ta, atat de dorita. Da-mi urechi duhovnicesti ca mi-a surzit mintea si nu mai pot auzi si intelege dulcile si placutele Tale convorbiri (cu mine). Da-mi untdelemnul veseliei si vinul bucuriei duhovnicesti, ca sa-mi bandajez ranile si din nou sa-mi reiau lucrul. Tamaduieste-ma si-mi da iarasi sanatatea, caci dusmanii mei, talhari inversunati, m-au lasat legat si aproape mort.

Fericit sufletul care se roaga cu staruinta si cu credinta, ca unul foarte sarac si ranit, ca va fi lipsit de invinuiri si i se va pregati vesnica insanatosire si vindecare, dar se va si razbuna pe vrajmasii lui, adica pe patimile pacatoase, caci credincios (de incredere) este Domnul, Care a fagaduit, El Care ne va da ceea ce am cerut. Slava bunatatii Lui.

Hristos, Judecatorul sufletelor dusmanilor

Intr-o cetate un magistrat se urca in scaunul de judecata, pornit impotriva raufacatorilor si uneltitorilor. Si daca vine la el vreunul dintre cei talhariti sau furati si-i zice: Te rog, vino-mi in ajutor, dusmanul m-a luat de gat, m-a jefuit, m-a ranit si mi-a facut cutare si cutare (rau), magistratul se-aseaza pe scaunul de judecata, afla indata pe dusman si pe raufacator si dupa ce-l gaseste, ii pune intrebari si-1 supune la chinuri.Tot astfel oamenii pot sa dobandeasca ajutor si izbanda de sus, apropiindu-se de Domnul (Hristos), prezentandu-I plangerea si rugandu-L staruitor.

Caci El (Domnul) poate aduce usurare pamantului duhovnicesc al sufletului, invaluit de marea involburata starnita de crudele patimi ale intunericului, de puterile rele, apoi sa-l ridice mai sus decat marea, daca acel suflet face dovada credintei in fagaduintele facute de El, Il iubeste, Il cheama intru adevar si asteapta pururea ca Duhul (Sfant), in nemarginita Sa dragoste, sa lucreze in el eliberarea desavarsita de patimi. Slava maretiei Sale in vecii vecilor. Amin.

• « Inapoi
• Inainte »

› ‹

Drumul spre cunoasterea de sine. Convorbiri despre viata duhovniceasca