Harul si slabiciunea firii umane

• « Inapoi
• Inainte »

Cuvantarea VIII

Harul si slabiciunea firii umane

Experienta binelui si raului

Harul nu inlatura slabiciunea firii

Intrebare: Atunci cand are loc prefacerea in omul cel nou, din ce pricina vechiul din el nu se preface intru totul? Caci se-ntampla ca unul sa se manifeste cu mare simplitate (datorita supunerii fata de credinta, n.n.), fiind totusi sub o foarte vie miscare divina, dar staruind inca in el unele trasaturi (proprii firii firesti, care vadesc slabiciunea acestei firi). (Pentru Macarie, harul nu inlatura slabiciunea fireasca, suferintele si moartea; Hrisros insusi s-a supus legilor firii.)

Raspuns: Dupa ingaduinta (lui Dumnezeu) si pentru educatia intru credinta, caci si Apostolii in orice cetate intrau faceau mari minuni incat si umbra lor alunga bolile si ridicau mortii. Deci, daca se-ntampla ca cineva sa moara in acest oras, de ce harul, care-l insotea si ridica pe cel mort, nu putea sa ridice pe toti mortii? Tot asa, cand cei cu diferite boli ajungeau la ei (la Apostoli) se-ntampla ca unii sa dobandeasca vindecare, iar altii nu dobandeau, caci Apostolii nu le-o dadeau. Aceasta pentru ca ei Apostolii nu faceau cate voiau.

Tot la fel si cu Pavel; cand purtatorul de Dumnezeu a fost coborat intr-un cos nu putea oare sa sfarame zidul prin (dumnezeiasca) putere care-l insotea, rostind doar un cuvant: lasa-ma sa trec? Dar aceasta nu s-a intamplat, ca astfel sa fie vadita si puterea de alegere a credinciosilor si slabiciunea firii lor. Deci s-a intamplat ca nu toti sa dobandeasca ce cereau ca sa dovedeasca limpede cei care aleg raul si cei care voiesc sa fie buni.

Fariseii ziceau Domnului: "Coboara-te de pe cruce", dar El n-a coborat. Caci aceasta slabiciune, dupa iconomia {taina divina) ingaduia sa se arate cei hotarati pentru credinta si dovedirea daca sunt neclintiti, ori daca se scandalizeaza si cad iarasi in slabiciuni dupa cateva izbanzi. Si aceasta pentru ce? Ca atunci sunt puternici cand sunt slabi. Caci crestinismul este piatra de poticnire si stanca de sminteala. De asemenea, cei de sub har sunt insotiti de comoara Lui si de harul Sau. Si la un moment dat, El se retrage, ca aceia sa fie ispititi si gata sa lupte.

Dumnezeu educa pe om prin experienta binelui si a raului

Intrebare: De ce oare in acelasi spatiu, cand harul lucreaza, lucreaza si pacatul?

Raspuns: Pentru ca, in chipul acesta, sufletul sa cunoasca prin experienta dulceata binelui. Sufletul aceluia care a gustat din har rasufla si se odihneste printr-o traire straina acestui veac. Si iarasi, daca mintea se lasa putin abatuta fie la discuti (cu cineva), fie sa faca altceva, ea este iarasi umpluta de pacat, ca impovararea sa-l invete prin experienta amaraciunea (pacatului). Prin urmare, aceasta (amaraciune) urmareste sa-l faca sa se despovareze cat mai grabnic de pacat, cautandu-si mangaierea si odihna aceea de negrait.

Si iarasi (crestinul) atinge (scopul), prin aceea ca a gustat pujin timp usurarea si odihna. Dar daca neglijeaza inca o data, rautatea va gasi o stare favorabila (ei) si va mahni si mai cumplit pe om, harul ingaduind aceasta, ca (crestinul) sa cunoasca din propria lui experienta dulceata, odihna si mangaierea harului, precum si amaraciunea, durerea si mahnirea pacatului. In situatia aceasta el va fugi cu sprinteneala de pacat, daca intr-adevar va voi sa se izbaveasca si sa se alipeasca intru totul de har, daruindu-se si supunandu-se Domnului in toata vremea. Prin acea amaraciune, rusine si mahnire el este invatat sa doreasca si mai mult si mai cu ardoare dulceata, sarguinta, odihna si bucuria harului. Prin insasi experienta celor doua realitati (a binelui si a raului) sufletul care a gustat de un mare numar de ori amaraciunea pacatului si dulceata harului va deveni mai receptiv (la har) si mai atent sa fuga intru totul de rau, atasandu-se totalmente de Domnul, pana ce va deveni un singur duh cu El.

Intr-adevar, daca sufletul ar avea totdeauna dulceata, linistea si lucrarea harului, el n-ar cunoaste deosebirea, nu ar constientiza ceea ce a agonisit si de ce a ajuns mai nepasator, nu ar tine seama de superioritatea binelui si de bunatatea Domnului, n-ar cunoaste bucuria, chiar daca a dobandit-o, n-ar sti ce a castigat; n-ar cunoaste imensitatea mahnirii si infatisarea duplicitara a pacatului, ar ignora statornica lui perversitate. Si de aceea negraita intelepciune a lui Dumnezeu randuieste in asa fel lucrurile, ca sa-1 faca pe suflet sa-i cunoasca propria Lui bunatate prin asemanarea si comparatia cu amaraciunea pricinuita de rau si astfel sufletul sa primeasca un indoit folo. Numai astfel isi da seama de amaraciunea si dezgustul pacatului, dupa ce mai intai gusta din bunatatea Domnului.

Acest suflet, care cu toata puterea lui a evitat raul si in toata vremea s-a grabit spre bine, dorindu-l cu ardoare, a incetat sa mai ramana nestiutor ca un copil, necunoscand binele si raul; dar in acelasi timp dobandeste o desavarsita cunoastere si a binelui si a raului, pentru ca le-a experimentat, le-a indurat si le-a resimtit urmarile. Fiind astfel educat si drumuind pe calea desavarsirii cu multa osteneala si dorinta pentru bine, acest suflet are simturile desavarsit antrenate "la discernerea binelui si a raului" precum sta scris. De aceea va primi cununa desavarsirii, va ajunge la masura varstei duhovnicesti si va fi facut mostenitor al imparatiei, in felul acesta se desfasoara lucrurile. Daca sufletul nu gusta decat putin cate putin din bunurile imparatiei, aceasta (se intampla) pentru ca el iubeste pe Domnul din toata vointa sa si din toata puterea lui de alegere, vadind liberul sau arbitru fata de Cel la Care a aderat si pe Care-L respecta. De aceea, pe dreptate, el devine mostenitor al imparatiei si, dupa ce s-a luptat si a alergat din toate puterile sale, are o mare indrazneala fata de Domnul intru nesfarsitii veci ai vecilor. Amin.

• « Inapoi
• Inainte »