Oamenii, care nu cunosc temeiurile duhovniceşti ale celor ce se petrec în lume, judecă faptele omeneşti superficial. Impart activitatea omenească în două, rea şi bună, apreciabilă doar în manifestările ei exterioare, străduindu-se să traseze între una şi cealaltă un hotar, folosindu-se de măsurile nestatornice ale binelui şi răului - după legile lumii. Lumea însă nu are acea intuiţie care i-ar putea descoperi adevăratul preţ al lucrurilor, căci o singură lege determină clar ce este păcatul, ce este binele - şi aceasta este legea evanghelică. Legile lumii acesteia se aseamănă în unele puncte cu legile creştineşti, dar numai la suprafaţă; în realitate totul este diferit.

După căderea sa, omul s-a robit păcatului, a devenit urât, bolnav, înrăit. Unele rămăşiţe ale binelui firesc, sădite de la zidirea lui de Creator, s-au mai păstrat în el, deşi nu mai au aceeaşi curăţie şi sfinţenie, fiind amestecate cu otrava păcatului. Pe aceste rămăşiţe omul şi-a construit învăţăturile despre bine şi despre moralitate, despre dragoste şi despre dreptate. Dar un astfel de „adevăr" omenesc întinat de necurăţie este departe de binele adevărat, nu-i poate învia şi vindeca sufletul, ci mai degrabă îl duce într-o
mare rătăcire.

Oamenii necredincioşi fac şi ei destule fapte bune, binefaceri, acte de milostenie, de dragoste, de jertfă de sine; uneori îşi dau viaţa de dragul poporului lor sau de dragul aproapelui lor, îşi dau ultima bucată de pâine unui om flămând, îşi ajută aproapele în necaz, îşi jertfesc averea pentru diferite fapte bune; unii fac chiar fapte eroice uimitoare; pot fi aduse multe astfel de exemple, iar oamenii vor fi mişcaţi de ele până în adâncul sufletului. Dar toate aceste manifestări ale binelui, dacă nu sunt întemeiate pe Evanghelie, dacă nu cresc din profunzimea sufletului creştin credincios, sunt necurate, întinate de cădere, nu au în faţa lui Dumnezeu aceeaşi valoare pe care le-o dau oamenii. Acest adevăr important mulţi nu-l pot primi, sunt nedumeriţi, se supără sau se mânie.

Şi, într-adevăr, se întâmplă ceva îngrozitor: omul săvârşeşte o faptă eroică, îşi jertfeşte viaţa de dragul aproapelui, moare de dragul lui, ca celălalt să poată trăi fericit- or, în aceste condiţii, te mai poţi îndoi că sufletul lui s-a mântuit?

Consideri că îi este sortit iadul? Oare o asemenea faptă nu spală toate păcatele omului? Sună dur ce vom afirma, dar să privim din alt unghi: dacă acest eroism nu este de dragul lui Hristos, nu este după învăţătura Evangheliei, nu vine din credinţa creştină, dacă nu s-a săvârşit cu puterea lui Hristos, dacă jertfa de sine nu ar fi săvârşită în numele lui Dumnezeu, atunci ar reieşi că şi fără credinţă, şi fără răscumpărarea lui Hristos omul se poate mântui; ar însemna că în omul căzut s-au păstrat acea putere şi curăţie suficiente pentru învierea lui, pentru ca el să se rupă din lanţurile păcatului. Atunci de ce a fost necesară înfricoşătoarea jertfă de pe Golgota, de ce au fost necesare învăţătura lui Hristos, Evanghelia, Biserica? De ce sunt necesare Sfintele Taine, rugăciunile, postul, nevoinţele creştineşti? Atunci ar fi fost suficiente doar dorinţa noastră şi efortul voinţei, nici măcar credinţa n-ar trebui... Cum ar putea fi aşa?

Să săvârşeşti fapte bune, fapte frumoase, fapte de laudă şi de fapte de credinţă nu este acelaşi lucru. Faptele bune, săvârşite fără credinţă, fără Dumnezeu, sunt închinate lumii acesteia şi îşi primesc răsplata aici: slavă şi cinste. Insă sunt străine de slava veşnică, cerească. Faptele credinţei sunt ascunse de ochii celorlalţi şi numai singur Dumnezeu le cunoaşte; astfel de fapte nu se fac cunoscute în exterior, în schimb, le primeşte Domnul şi le răsplăteşte în viaţa viitoare.

Este greşit să considerăm mântuirea sufletului şi moştenirea împărăţiei cerurilor direct dependente de faptele noastre bune. Dumnezeu îl miluieşte pe om şi îl mântuieşte nu pentru faptele lui bune, ci pentru inima sa credincioasă, zdrobită şi smerită. Desigur, credinţa nu trebuie să fie fără fapte, ci dovedită prin fapte concrete, bune şi sfinte, aşa cum ne învaţă Domnul însuşi.

De aceea este greşit să propovăduieşti oamenilor un bine abstract, să-i înveţi să-l iubească pe aproapele, să fie milostivi, buni, căci nu o vor putea face fără învăţătura evanghelică, fără Biserică, fără harul Sfântului Duh, pe care îl pot primi doar în Biserică prin Sfintele Taine. Dacă nu le vom spune aceasta, atunci oamenii vor considera că pot singuri să-şi rezolve problemele, fără Biserică, fără Sfintele Taine, fără harul Sfântului Duh, fără Hristos.

In lume se săvârşesc şi fapte bune, dar mai des cele rele. Păcatele lumii sunt mai rafinate şi mai diverse decât faptele bune. Aceste păcate sunt prezentate atât de bine, că parcă nici n-ar exista contradicţie între ele. Unul şi acelaşi om, care este lăudat de toţi pentru faptele sale bune făcute la vedere, săvârşeşte o mulţime de fapte urâte, pe care nimeni nu le ia în considerare. Eroul lumii săvârşeşte o faptă uimitoare dezinteresată, dar apoi săvârşeşte şi ceva ruşinos şi josnic. Astfel sunt virtuţile lumii acesteia: dragostea şi ura împreună, jertfirea de sine, eroismul, milostenia alături de egoism, iubire de sine, aroganţă.

De fapt, toate se zidesc pe patimile păgubitoare. Binele există acolo doar ca să umbrească păcatul, să-i amplifice gustul. Insuşi acest bine soarbe prin rădăcinile sale o apă întinată, gânduri tainice mândre, încrezute, care îneacă orice aspiraţie sinceră, înaltă, a sufletului.

Spune Sfântul Ignatie: „Lucrătorul dreptăţii omeneşti este orbit de părere de sine, de gândire înaltă, de înşelare de sine; el propovăduieşte, trâmbiţează despre sine, despre faptele sale, nebăgând în seamă interdicţia Domnului (v. Matei 6, 1-18); cu ură şi cu răzbunare plăteşte celor care ar îndrăzni să contrazică adevărul lui: se recunoaşte pe sine vrednic de distincţiile pământeşti şi cereşti. Opus acestuia, lucrătorul poruncilor evanghelice întotdeauna este smerit, căci pune felul cum împlineşte poruncile evanghelice faţă în faţă cu înălţimea lor şi, comparând superioritatea şi curăţia lor, el recunoaşte îndeplinirea insuficientă, nevrednică de Dumnezeu a poruncilor; se vede pe sine vrednic de chinuri vremelnice şi veşnice pentru păcatele sale, pentru căderea comună a tuturor oamenilor, pentru aflarea sa în această cădere, în sfârşit, pentru neîndeplinirea aşa cum trebuie a poruncilor."

„Va veni la tine un oarecare gând bun? Opreşte-te, nu te grăbi spre îndeplinirea lui fără să cugeti! Vei simţi în inima ta o oarecare atracţie spre bine? Opreşte-te, nu îndrăzni să te laşi stăpânit de ea! Verifică-te cu Evanghelia. Cercetează: sunt de acord cu învăţătura atotsfântă a Domnului gândul tău şi atracţia bună a inimii? Vei vedea că nu există vreo legătură între binele evanghelic şi binele firii omului căzut. Binele firii noastre căzute este amestecat cu răul, şi de aceea şi binele acesta s-a făcut rău, cum se face otrăvitoare mâncarea gustoasă şi sănătoasă atunci când este amestecată cu otravă. Păzeşte-te să faci binele firii căzute! Făcând acest bine, vei adânci căderea ta, vei dezvolta în tine părerea de sine şi mândria, te vei asemăna cu demonii. Contrar acestora, făcând binele evanghelic, ca un adevărat şi credincios ucenic al lui Hristos, te vei asemăna Dumnezeu-Omului."

La fiecare faptă săvârşită este important să priveşti în străfundul inimii, în cămările ascunse ale gândurilor. Orice faptă, înainte de a ne hotărî asupra ei, este cântărită şi preţuită de puterile noastre lăuntrice, acolo are loc un fel de sfat de taină: inima spune „da"-urile şi „nu"-urile sale, mintea - pe ale sale, simţurile, trupul, patimile noastre, afecţiunile noastre, slăbiciunile - toate încearcă să-şi spună cuvântul lor; şi dacă la acest sfat biruieşte dreapta judecată, fapta se hotărăşte după poruncile lui Hristos şi se va săvârşi spre mântuirea sufletului; dacă însă se va hrăni vreo patimă, atunci fapta săvârşită, oricât de bineplăcută ar părea, aduce sufletului pagubă, nu folos.

Orice faptă se săvârşeşte de dragul a ceva pământesc sau ceresc, dumnezeiesc sau omenesc. Scopul ei are o mai mare importanţă decât fapta însăşi săvârşită în exterior, şi el va fi apreciat sau nu de Dumnezeu.

ARHIMANDRITUL LAZĂR

Fragment din cartea "DESPRE BOLILE TAINICE ALE SUFLETULUI", Editura Sophia

Cumpara cartea "DESPRE BOLILE TAINICE ALE SUFLETULUI"

• Unde este Dumnezeu acolo este tot binele
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• De ce oamenii, desi cunosc binele, nu il faptuiesc?
  Publicat in : Credinta