Credinciosia Bisericii Ortodoxe fata de Iisus Hristos - chezasie a infierii noastre divine

Credinciosia Bisericii Ortodoxe fata de Iisus Hristos - chezasie a infierii noastre divine Mareste imaginea.


Credinciosia Bisericii Ortodoxe fata de Iisus Hristos - chezasie a "infierii" noastre divine

 

Revelatia divina numeste Biserica: "Mama" (Apoc. 12, 1-5 ; 22, 17-20).

 

Biserica Ortodoxa este cu adevarat Mama noastra, pentru ca ea a ramas de-a lungul veacurilor desavarsit credincioasa Mirelui ei - Iisus Hristos. Credinciosia fata de Mire este conditia fundamentala atat pentru pastrarea numelui ei de "mireasa", cat si pentru infierea noastra harica de Tatal prin Iisus Hristos in Duhul Sfant. Sfintenia ei e cheza­sia vocatiei si implinirii noastre. Sfantul Apostol Pavel aduce marturie in acest sens : "va ravnesc pe voi cu ravna lui Dumnezeu, pentru ca v-am logodit unui singur barbat, ca sa va infatisez lui Hristos fecioara neprihanita"(II Cor. 11, 2). Neprihanirea este calitatea esentiala a "Miresei"; iar necredinciosia ei fata de Hristos, caderile, erorile Bise­ricii in istorie devin, precum se stie, o tragedie pentru ea, pentru fiii ei, pentru umanitate si duc spre cea mai grava criza spirituala, slabind deo­data constiinta paternitatii noastre divine prin Hristos, a maternitatii duhovnicesti a Bisericii si a fraternitatii umane in general.

 

Noi credem si marturisim ca Sfanta Biserica Ortodoxa a ramas neclintita in aceasta credinciosie divina, precum spune Apostolul, ca : "stalp si temelie a adevarului"(I Tim. 3, 15). Ea a pastrat in numele ei de "ortodoxa"- "dreapta credinta", semnul vazut si mereu mar­turisitor al insusirii in plinatate a adevarului revelat, fara a-l stirbi in vreun fel ; nici n-a adaugat, nici n-a scazut nimic din. darul si lumina Revelatiei dumnezeiesti, iar constiinta unei reale infieri divine ne-o da numai aceasta incredintare.

 

Se cuvine spus ca a deveni "fiu al lui Dumnezeu dupa har", este pentru om darul divin suprem. Comunicand cu omul "de la persoana la persoana", Dumnezeu S-a descoperit din adancul de taina, dintru ince­put ca Tata. De aceea numele si titlul prin care Fiul lui Dumnezeu de­venit om ne-a invatat sa-L invocam in rugaciunea suprema este "Tatal nostru". Si, calauziti in cercetarea lor de Duhul Adevarului, istorici ai religiilor consacrati (spre exemplu Mircea Eliade) constata si afirma ca dintru inceput "rugaciunea cea mai raspandita a omului dintotdea-una se adreseaza Parintelui din ceruri".

 

Vocatia umana la acest mod unic de relatie cu Dumnezeu se inte­meiaza pe o marturie fundamentala a Sfintei Scripturi. in insusi actul creator originar, omul a fost conceput ca faptura menita infierii divine. Faptul este afirmat in mod hotarat in Revelatie. in acest sens, Dum­nezeu a zis : "Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra"(Fac. 1, 26). Precum se cunoaste, Sfantul Vasile cel Mare talcuieste acest cuvant intreband si raspunzand : "Cui ii spune Dumnezeu": "dupa Chipul Nostru"? Cui altcuiva decat Celui Care este stralucirea slavei si Chipul Ipostasului, Care este Chipul Dumnezeului Celui nevazut. Deci propriei Sale Icoane vii, Celui Care a spus : Eu cu Tatal Una suntem !".

 

Ipostasul al doilea al Sfintei Treimi e deodata : Fiul, Chipul si Cuvantul Parintelui ceresc. Si, acelasi Vasile cel Mare talcuieste in acest sens : "Prin puterea iluminatoare a Duhului Sfant, ochii nostri se indreapta catre frumusetea Chipului Dumnezeului Celui nevazut - adica Fiul - si prin El se inalta la spectacolul rapitor al Arhetipu­lui 4 - adica la Tatal. De aceea a si spus Mantuitorul : "Nimeni nu vine la Tatal Meu decat prin Mine"(Ioan 14, 6). Ni se dezvaluie in acest text si viziunea si calea infierii noastre divine.

 

Si, de observat, in consens cu aceasta hotarare, in actul creator Dumnezeu a luat mai intai "tarana din pamant"si zidind, modeland pe om, dupa aceea, "a suflat in fata lui suflare de viata, si s-a facut Adam suflet viu"(Fac. 2, 7 ; I Cor. 15, 45). Or, la fel, intr-o a doua nastere a noastra, Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu intrupat, rastignit si inviat - intrand la ucenici, rosteste : "Precum M-a trimis pe Mine Tatal, si Eu va trimit pe voi...". Sufla apoi asupra lor si le zice : "Luati Duh Sfant..."(Ioan 20, 22). Este a doua confirmare a infierii divine, in har, pe oare Sfantul Chirii al Ierusalimului o talcuieste invatand: "E a doua oara cand Dutonezeu sufla asupra oamenilor, pentru ca suflarea cea dintai a fost intunecata de pacatele de bunavoie".

 

Aceasta suflare divina de viata, in cea dintai ca zidire "originara"in Adam, iar in cea de-a doua ca innoire, ca "nastere din nou"a omu­lui, reprezinta harul divin necreat, insuflat de Acelasi Care a suflat la inceput harul dumnezeiesc si indumnezeitor. Har impartasit odata cu crearea sufletului ca vas al "harului propriu Fiintei dumnezeiesti", precum adanc talcuieste Sfantul Grigorie Palama, zicand : "A scos iarasi la iveala Chipul, intrucat Cel Ce a suflat (in ziua invierii, n. n.) nu e altul decat Cel Ce a suflat la inceput, si insusi Acela prin Care s-a. dat insuflarea, atunci odata cu sufletul, acum in suflet".

 

Numai un asemenea har, energie divina necreata, izvorand din "Slava  Firii  dumnezeiesti",  a  iubirii  si  vointei  Tatalui   prin   Fiul  in Duhul Sfant, ne poate comunica si conferi ou adevarat infierea - divina si constiinta vie a acesteia. O "gratie creata", despre care se vorbeste in teologia apuseana - gratie conferita deci in ordinea creatiei, a con­ditiilor starilor de creatura - nu poate oferi autentic infierea divina-. Dar, "harul divin provenit din vistieria Parintelui Ceresc, chiar in starea de calcare a poruncii, de infidelitate", relatia cu Dumnezeu a omului cazut, comuniunea adanca a "chipului dupa Chip", ramane de nedistrus. Domnul "pus-a in vistierii adancurile"(Ps. 32, 7) - darul Chipului e pazit in vistieria divina, asa cum e pazit pomul vietii de heruvimi (Fac. 3, 24), iar "darurile si chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua inapoi"(Rom. 11, 29).

 

Cartea Facerii confirma ca oamenii, pastrandu-si intr-o anumita masura credinciosia fata de Revelatie, spre pilda urmasii lui Set, sunt evocati cu numele de "fiii lui Dumnezeu"(Fac. 6, 2). Psalmistul comu­nica de asemenea marturia divina : "Eu am zis: dumnezei sunteti si toti fii ai Celui Preainalt"(Ps. 81, 6).

 

Viata Sfantului Ilie si rapirea lui la cer intr-un asemenea har dumnezeiesc, fara a cunoaste moartea - semn evident al pacatului - este o dovada vie. in acelasi sens, in spiritul Legamantului incheiat cu Avraam (Fac. 17, 21), profetii vad o familiaritate, o logodna intre Dumnezeu si poporul lui Israel : "Tu Ma vei numi Tata al tau"(Ier. 3, 19) - ii spune Dumnezeu profetului. Si iarasi : "Cu iubire vesnica te-am iubit, fecioara a lui Israel"(Ier. 31, 3-4). Osea contempla si el profetic : "Voi sunteti fiii Dumnezeului Celui viu"(Osea 2, 2), iar Sfantul Evanghelist. Matei, evocand intoarcerea pruncului lisus din re­fugiul egiptean (Matei 2, 15), il citeaza pe acelasi profet care spusese : "Din Egipt am chemat pe Fiul Meu"(Osea 11, 1). Textul se refera atat la lisus Hristos, cat si la poporul Israel. Astfel, inca din Vechiul Testa­ment, Biserica era pregatita si prefigurata ca Mireasa, iar credinciosii erau meniti infierii divine, in har.

 

Infierea noastra deplina, definitiva, ireversibila, isi are temeiul absolut in faptul intruparii Fiului lui Dumnezeu. Profund semnificativa ni se impune in acest sens genealogia Mantuitorului ; mai precis, cele doua genealogii ale Revelatiei Sfintei Evanghelii : aceea de "Fiu al lui Dumnezeu"si aceea de "Fiu al Omului".

 

Trebuie sa observam  ca toti cei patru evanghelisti ne comunica, fiecare in parte, cate o genealogie a Mantuitorului, grupandu-se cate doi :
 

-  Sfintii   Evanghelisti  Matei   si   Luca   -   pe   cea   a  firii  umane ;
 

-  Sfintii Evanghelisti Marcu si Ioan - pe cea a firii divine. Precum  se  cunoaste,   genealogia   Sfintei    Evanghelii   dupa   Matei pleaca ascendent de la Avraam la lisus Hristos, descoperind ca in Hristos isi afla sensul intreaga istorie a lui Israel. Genealogia Sfintei Evanghelii dupa Luca merge descendent de la lisus pana la Adam, dezvaluind legatura Mantuitorului cu intreaga umanitate recapitulata in EL Si) reveland fara echivoc sensul intruparii ca infiere divina defi­nitiva a omului, aceasta genealogie unind Divinul ou umanul, faptura cu Ziditorul, se finalizeaza,, facand un salt peste firea umana, in har : de la Set "fiul lui Adam"- la "Adam, fiul lui Dumnezeu"(Luca 3, 38).

 

Deci, Fiul lui Dumnezeu - Cel dupa Fiinta - coboara in lume din "Sanul Parintelui ceresc"(Luca 1, 35) sa ridice pe Adam "fiu al lui Dumnezeu dupa har"- cazut din har.

 

Prin ceilalti doi evanghelisti, Sfintii Marcu si Ioan, ni se reveleaza genealogia divina a Mantuitorului. La Sfantul Marcu citim : "inceputul Evangheliei lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu..."(Marcu 1, 1), iar in Evanghelia dupa Sfantul Ioan ni se spune : "La inceput era Cuvantul, si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul"(Ioan 1, 1). Deci ni se dezvaluie aici originea, genealogia Mantuitorului in firea Sa divina.

 

Astfel, cele doua genealogii reveleaza unirea celor doua firi - di­vina si umana - in Persoana lui Dumnezeu-Cuvantul. Si, totodata, in acest act unic se descopera "scopul fundamental al Intruparii, atat al unirii Creatorului ou creatura Sa, cat si a omenitatii cu Dumnezeirea... intr-un singur ipostas compus"- precum cugeta adanc Sfantul Maxim Marturisitorul. Si, prin aceasta, faptul infierii divine a omului - prin filiatia din veci a Fiului de o fiinta cu Tatal. "Iar obarsia Lui", a Man­tuitorului, "dintru inceput, din zilele vesniciei"(Miheia 5, 1) ne desco­pera paternitatea din veci a Tatalui ceresc. Si trebuie subliniat ca nu­mai intrucat Iisus Hristos e Fiu al lui Dumnezeu din veci, noi ca fapturi il putem numi pe Dumnezeu Tata, putem rosti Tatal nostru !

 

Asadar, fara credinta in paternitatea eterna a Tatalui, prin eter­nitatea nasterii Fiului, orice invocare a credintei in Dumnezeu ca Tata (de exemplu Martorii lui, Iehova) ramane desarta. O spune Mantuitorul insusi, cand iudeii oare 11 ascultau I-au zis Lui : "Un tata avem - pe Dumnezeu. Le-a zis Iisus: Daca Dumnezeu ar fi Tatal vostru, M-ati iubi pe Mine, caci de la Dumnezeu am iesit si am venit. Pentru ca n-am venit de la Mine Insumi, ci El M-a trimis... Dar pe Mine, fiindca spun adevarul, nu Ma credeti"(Ioan 8, 41-45).

 

Prin credinta in filiatia eterna a lui Iisus Hristos si trimiterea Lui de la Tatal, putem dobandi infierea si il putem numi intr-adevar pe Dumnezeu "Tatal nostru". Numai asa avem intrare prin Fiul, Care este Usa, in casa vesniciei (Efes. 2, 18-19 ; Ioan 10, 9). Numai asa devenim fii - prin si in Fiul ; prin credinta in El ca Fiu al lui Dum­nezeu : "Cel ce crede in El nu este judecat, iar cel ce nu crede a si fost judecat, fiindca nu a crezut in numele Celui Unuia Nascut, Fiul lui Dumnezeu"(Ioan 3, 18). Altfel devii rob al acestui pacat fundamental. Si "... robul nu ramane in casa in veac; Fiul insa ramane in veac"(Ioan 8, 35).

 

Ca Fiu, Iisus Hristos ii introduce pe cei credinciosi in casa eterna a Parintelui ceresc - pe cei care au primit nu un duh al robiei, cum arata Sfantul Apostol Pavel, ci Duhul infierii, "prin care strigam : "Avva,  Parinte !" (Rom.  8,  15)  -  scopul insusi  al intruparii.

 

In acest sens, Sfantul Irineu,  apropiat timpului apostolic, el insusi ucenic al barbatilor apostolici,  vede adanc si  clar,  in  spiritul  autentic. al  Revelatiei,  invatand :   "Hristos   Iisus  Domnul  nostru,  Fiul  lui  Dum­nezeu Cel Preainalt, fagaduise prin Lege si profeti, sa aduca mantuirea Sa evidenta pentru tot trupul, in asa fel incat : El, Fiul lui Dumnezeu, sa devina Fiu al Omului, pentru ca, la randul sau, omul sa devina fiu al lui Dumnezeu".

 

De observat, acest cuvant al Sfantului Irineu va deveni esential traditiei rasaritene, spre exemplu in formula Sfantului Atanasie cel Mare: "Cuvantul lui Dumnezeu S-a facut El insusi Om, pentru ca pe noi oamenii sa ne faca dumnezei" (sa ne indumnezeiasca).

 

Paternitatea divina oferita omului in si prin Iisus Hristos, Fiul Sau, este tema fundamentala a Evangheliei. Sa analizam in acest sens urmatoarele trei marturii : cele doua Epifanii de la Iordan si Tabor, si Revelatia prin Sfantul Apostol Petru de la Cezareea lui Filip.

 

Esential, marturia Parintelui ceresc la Epifania de la Iordan : "Acesta este Fiul Meu Cel iubit intru Care. am binevoit"(Matei 3, 17) reprezinta investitura solemna, vizibila, a slujirii mesianice a Fiului Sau, si inaugureaza propovaduirea Sa in lume. Dar in acelasi timp, Fiul Sau Care este acum si Fiu al Omului, are drept mesaj central al marturiei Sale trezirea si in om a constiintei paternitatii divine. Fiul si Cuvantul Parintelui ceresc este trimis si vine la ai Sai (Ioan 1, 11) si ii invata de la inceput : "Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, incat sa vada faptele voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru Cel din ceruri"(Matei 5, 16). Astfel, Iisus Hristos vrea sa spuna : Precum- ati auzit, Dumnezeu nu este numai Tatal Meu, ei si Tatal vostru Cel din ceruri. Eu am fost trimis sa va spun ca prin Mine voi deveniti "fii ai Sai". Si, in consens cu aceasta buna-vestire, la cererea ucenicilor, El ii invata rugaciunea : Tatal nostru, deci invo­carea, marturia lui Dumnezeu ca Tata in rugaciune, in viul vietii duhovnicesti.

 

S-a subliniat ca Domnul, in Predica de pe Munte, evoca de 12 ori pe Dumnezeu cu numele de Tata, ca Tata al nostru. Si Cel Care invata aceasta este Fiul din vesnicie al Parintelui ceresc, Fiu Care acum este Emanuel ; si in toata atmosfera Predicii de1 pe Munte se simte Duhul, prezenta lui Emanuel, a lui Dumnezeu cu noi.

 

Iisus Hristos asigura intr-adevar : "Sa nu socotiti ca am venit sa stric Legea sau Proorocii; n-am venit sa stric, ci sa plinesc"(Matei 5, 17). Dar cata deosebrie descopera aceasta mutatie, trecerea de la lege la plinatatea "harului si adevarului"(Ioan 1, 17). S-a observat ca primirea Legii s-a facut in "tunete si fulgere si nor des pe Muntele Sinai", poporul fiind oprit, neinstare sa vada Slava lui Dumnezeu (Iesire 19, 16-25). Peste Muntele Fericirilor insa cerul este senin, multimea se imbulzeste si se impartaseste din "tot  cuvantul care iese din gura lui dumnezeu"(Matei 4, 4). La Sinai, Dumnezeu vorbeste prin profet; aici ne vorbeste prin Fiul Sau. Cel Care vorbise odinioara prin Psalmist : "nul Meu esti Tu, Eu astazi Te-am nascut"(Ps. 2, 7), rosteste acum : "iu esti Fiul Meu Cel iubit..."(Marcu 1, 11). Tatal gaseste de aceasta aata  bucuria in Fiul Sau si ca Fiu  al  Omului,  asa cum  nu o  gasise in Adam. Si bucuria Sa consta in a face "fii ai Sai"din toti cei care devin "facatori de pace"(Matei 5, 9), cu Dumnezeu, cu intreaga Lui creatie, cu ei insisi.   

 

Transfigurarea Legii in "harul si adevarul lui Iisus Hristos"are drept scop ultim, culminant - plinirea poruncii nicicand auzite pana atunci : "Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este"(Matei 5, 48), care porunca cheama si inalta "chipul"la "asemanare". Sfantul Evanghelist Luca traduce "desavarsirea"prin iubire : "Fiti milostivi, precum si Tatal vostru este milostiv"(6, 36). Se intelege, termenii "desavarsiti"si "milostivi"se explica unul pe celalalt pe acelasi fond al iubirii. Al iubirii divine care se arata in lume tocmai prin darul suprem al oferirii Fiului (Ioan 3, 16) ; al iubirii intrupate, statornice, care nu se poate lasa contaminata de schimbarile lumii, de ne-iubirea sau ura vrajmasilor ; care isi pastreaza firea ei ca asezamant divin al "chipului"nostru cel dupa Chipul din veci al Fiu­lui Sau.

 

Prin ea, prin implinirea iubirii cu fapta, se recunosc cei ce fac "voia Tatalui"Celui din ceruri si intra in Imparatie (Matei 7, 21). Dar despre cei ce fac faradelegea, Fiul marturiseste : "Niciodata nu v-am cunoscut pe voi"(Matei 7, 23). Sentinta e deosebit de grava. Si de adaugat aici : celor cinei fecioare neintelepte Mantuitorul le spune de asemenea : "Nu va cunosc pe voi"(Matei 25, 12). Cuvantul pare para­doxal, mai curand antinomic. Nu ne cunoaste Dumnezeu pe noi ? Ana­lizata etimologic, expresia inseamna : "Nu-Mi re­cunosc Chipul Meu in voi".

 

Or, aceasta constituie tocmai faptul esential al infierii, intrucat punctul de plecare este rudenia de origine in har cu Fiul. "Hristos se naste ca sa ridice chipul cel dinainte cazut", invata Biserica (Tropar, Ajunul Nasterii Domnului).

 

Restaurarea si instituirea "chipului"ca fiu este deodata personala si comunitara. Prin intruparea Fiului Sau de la Duhul Sfant si nas­terea din Fecioara, Tatal instituie nasterea unei noi familii in lume: nasterea unei familii "dupa voia Sa", "dupa Chipul Sau".

 

Iisus Hristos o proclama tot in mijlocul multimii, folosindu-se de un prilej semnificativ. "Mama Lui si fratii Lui", luand cunostinta de "conflictele"tot mai acute in care Domnul a intrat cu carturarii si fariseii, vin sa-L induplece sa renunte la activitatea si misiunea Lui si sa se retraga in sanul familiei Sale din Nazaret".

 

Fata de o asemenea conceptie lumeasca si pamanteasca, Hristos descopera chipul familiei divine. Sa redam textul : "inca vorbind El multimilor, iata mama si fratii Lui stateau afara, cautand sa-I vor­beasca. Cineva I-a zis: Iata mama Ta si fratii Tai stau afara, cautand sa-Ti vorbeasca. Iar El i-a zis : Cine este mama Mea si cine sunt fratii Mei ? Si, intinzand mana catre ucenicii Sai, a zis: Iata mama Mea si jratii  Mei.   Ca  oricine  va  face   voia  Tatalui  Meu  Celui  din  ceruri, acela imi este frate si sora si mama"(Matei 12, 46-50). Aici Mantui­torul descopera, in germene, insasi Taina si statutul Bisericii ; taina acestei noi familii si institutii divin-umane, intemeiata pe "voia Tata­lui"prin Fiul in Duhul Sfant, si prefigurata in Vechiul Testament prin vointa divina creatoare in care isi afla obarsia toate fiintele (Fac. 1, 26-27 ; 2, 7 ; 6, 1).

 

Membrii acestei noi familii sunt cei ce fac voia Tatalui. Dar, po­trivit vocatiei cu acelasi nume de frate, sora, mama, ei sunt uniti printr-o astfel de rudenie, nu doar de sange, oare a dus la varsarea san­gelui de frate - in Cain, ci prin rudenie de duh, in Fiul Cel intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara. Aceasta noua familie - Biserica - transfigureaza rudenia de sange in rudenie de Duh, duhovniceasca, divina, in comuniunea aceluiasi Duh, aceleiasi gandiri si simtiri cu Mirele Hristos.

 

Un asemenea asezamant ofera lumii, odata cu paternitatea harica a lui Dumnezeu, si o maternitate duhovniceasca, spirituala, care este si trebuie sa fie Biserica.

 

Si, se intelege, Maica Domnului este tocmai vasul ales care ras­punde, din partea fapturii, initiativei lui Dumnezeu de a institui acest nou asezamant, aceasta noua ordine spirituala in lume. Domnul spune ca familia Sa este alcatuita din "cei ce fac voia Tatalui", sau - asa cum citim la Sfantul Evanghelist Luca - din cei "care asculta Cuvantul lui Dumnezeu si-L implinesc"(Luca 8, 21). Trebuie aratat mai ales fratilor nostri protestanti ca Maica Domnului este cea dintai oare im­plineste voia Parintelui ceresc, transmisa prin Arhanghel, spunand : "Iata roaba Domnului !"si "Fie mie dupa cuvantul tau"(Luca 1, 38). Ea nu numai asculta, ci din si cu voia ei libera, in acord cu voia Pa­rintelui ceresc, il si intrupeaza in firea Sa omeneasca pe Dumnezeu-Cuvantul.

 

Biserica, "Trupul lui Hristos"originar, s-a zidit din har si din acest trup al Fecioarei, astfel incat Maica Domnului este "personificarea Bisericii".

 

Cand Biserica Ortodoxa ii atribuie profetic aceste cuvinte ale Psal-mistului : "Asculta fiica si vezi si pleaca urechea ta si uita poporul tau si casa parintelui tau"(Ps. 44, 12), ea aduce marturia investiturii sale prin noua vocatie a maternitatii duhovnicesti. Sfantul Grigorie Palama observa si talcuieste in acest sens :

"De aceea, nu numai ca Dumnezeu S-a nascut printre oameni, dar S-a nascut dintr-o Fecioara, o Fecioara ridicata mai presus de gandurile intinate ale carnii, dupa cum au prevestit proorocii. Venirea Duhului Sfant, nu dorinta carnii, a produs in ea zamislirea : vestirea care i s-a dat, credinta ei in venirea lui Dumnezeu, au avut intaietate, si nu asentimentul la concupiscenta patimasa, nici incercarea acesteia. Caci dupa ce a indepartat-o cu totul pe aceasta din urma, Fecioara a spus,  rugaciune  si  bucurie  duhovniceasca :   "Iata  roaba  Domnului,   fie-mi mie dupa cuvantul tau" (Luca  1,  31),  adresandu-se ingerului vestitor ; apoi a odraslit si a nascut.

 

Asa cum adanc teologhiseste Sfantul Grigorie Palama, se desco­pera aici un ansamblu al structurii odraslirii si nasterii duhovnicesti. Gandirea si simtirea firii, oare mijlocesc procreatia, se transfigureaza in taina Bunei Vestiri, a zamislirii Fiului lui Dumnezeu, lucrand aici nu focul patimii ci focul Duhului Sfant, al dumnezeiescului dor. in Fecioara se zdrobeste capul sarpelui. Textele sacre reveleaza limpede : Asupra Evei apasa osanda : "In dureri vei naste fii, atrasa vei fi catre barbatul tau si el te va stapani"(Facerea 3, 16). - Dar la vestirea Arhanghelului : "Nu te teme, Marie, caci ai aflat har de la Dumnezeu. Iata, vei lua in pantece si vei naste Fiu si vei chema numele Lui Iisus. Maria insa a zis catre inger : Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat ?". Ingerul ii raspunde si ii zice : "Duhul Sfant Se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri. Pentru aceea si Sfantul Care Se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema"(Luca 1, 35). Astfel, cea care afirma : "nu stiu de barbat"iese de sub stapanirea barbatului si trece sub puterea Celui Preainalt. De aceea, in finalul Bunei-Vestiri, cand ingerul ii descopera ca si Elisabeta, ru­denia ei, a primit un dar divin la batranete, si incredintand-o ferm : "La Dumnezeu nimic nu este cu neputinta", Maria da aceasta marturie ; "Iata roaba Domnului"(vers. 38). Deci, din roaba barbatului, devine roaba a lui Dumnezeu,  si  intra  astfel  intr-o  alta ordine  divina.

 

Dar, inca si mai mult, mergand la Elisabeta, aceasta, inspirata, proclama : "De unde mie aceasta, ca sa vina la mine Maica Domnului meu ?"(Luca 1, 43). Incat, si din roaba a lui Dumnezeu, ea devine Maica a Domnului - Nascatoare de Dumnezeu. Iar din aceasta vocatie divina, de Mama a Fiului lui Dumnezeu, Mantuitorul, de pe cruce, prin cuvintele rostite catre ea : "Femeie, iata fiul tau", si catre ucenic : "Iata mama ta", o instituie si ca Mama duhovniceasca a noastra, a tuturor (Ioan 19, 26-27). Asa se dezvaluie atat de limpede aceasta ordine duhovniceasca ecleziala, care transfigureaza firea, familia umana, filiatia noastra duhovniceasca.

 

Atunci, implinindu-se prin Fecioara Maica un asemenea fapt, cum oare cea "invesmantata cu soarele" (Apoc. 12, 1) ar fi putut deveni roaba "poftei trupesti sau barbatesti" (Ioan 1, 13) ? Intoarcerea inapoi, asemeni femeii lui Lot, ar fi insemnat o a doua cadere in lume.

 

Sfintii Evanghelisti vorbesc despre fratii Domnului. Nu gasim nicaieri in Noul Testament ca Maica Domnului ar fi nascut si pe alt­cineva in afara Mantuitorului Iisus Hristos. Cat despre fratii Domnului, potrivit cercetarilor filologice, acestia erau veri sau rude apropiate ; printre ei, lacob si Iosif sunt cu siguranta fiii Mariei lui Cleopa (Marcu 15, 40), iar ceilalti doi, Simon si Iuda, sunt fiii din cea dupa fire casa­torie ai lui Iosif.

 

Astfel, protestantii, punand pe seama Maicii Domnului nasterea acestor "frati", dezvaluie - cum s-a sugerat deja mai sus - o stag­nare in intelegerea noii ordini spiritualei a harului impartasit omului. Nu e deloc intamplator ca in Occident cultul trupului ramane atat de puternic,  chiar  obsesiv,  generand  si  unele   morbide   aberatii   sexuale, care - nefiresti in ele insele - isi cer azi "Legitimarea" ; o anti-natura legitimare.

 

Biserica Ortodoxa este si trebuie sa ramana mereu credincioasa si martora duhovniceasca, atat in intelegerea, in interpretarea Reve­latiei scrise, cat si in afirmarea acesteia in viata fiilor ei.

 

Si, daca fata de fratii nostri protestanti trebuie sa ne aparam de riscui unei asemenea desacralizari, in raport cu opiniile unora din fratii nostri catolici nu putem sa nu luam atitudine fata de felul in care ei inteleg adesea si uneori si aplica "dupa litera" si in sens juridic Revelatia.

 

Este de ajuns sa ne amintim cum Fericitul Augustin, talcuind astfel textul din parabola celor chemati la Cina - "Sileste sa intre" (Luoa 14, 23) - spune ca libertatea erorii (ereziei) este, la urma ur­melor, cea mai rea moarte a sufletului - si aceasta e adevarat; dar, ca le faci un bine oamenilor lipsindu-i de ea pentru a-i mantui nu este in duhul Revelatiei. Teza marelui Parinte apusean, prin care con­strangerea exterioara naste launtric vointa : Foris inveniatur necessitas, intus nascitur voluntas nu se confirma in profunzime nici spiritual, nici psihologic. J. Tixeront are dreptate sa spuna printr-o astfel de interpretare : "La theorie du droit de repression de l heresie par le bras seculier etait trouvee".

 

Astfel s-au produs tragedii in Biserica. Pentru Adam Cel intrupat de la Sfantul Duh si din Maria Fecioara, orice act si orice talcuire a unui cuvant din Revelatie nu poate fi decat in duh si cu armele Duhului, pentru a ramane in sfanta credinciosie.

 

Marturisirea Tatalui ceresc de catre Sfantul Apostol Petru, atunci cand Mantuitorul se retrage cu ucenicii in Cezareea lui Filip, se refera la aceeasi vocatie omeneasca a infierii divine exprimata in categorii ecleziologice.

 

Cele doua afirmatii fundamentale - a Tatalui, prin Apostol : "Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu", si a Fiului: "Fericit eSti, Simone, fiul lui Iona, ca. nu trup si sange ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu, Cel din ceruri. Si Eu iti zic tie ca tu esti Petru Si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea" (Matei 16, 16-18) - sunt complementare.

 

Biserica-Mireasa e intemeiata pe Hristos Fiul Dumnezeului Celui Viu. Numai in duhul acestei viziuni,  ca Biserica se intemeiaza pe Fiul lui Dumnezeu devenit om, credinciosul poate dobandi constiinta infierii sale divine.

 

O interpretare care il asaza pe Petru drept "piatra de temelie" a Bisericii indeparteaza constiinta crestina de Persoana Unica, Singura ce poate purta mesajul infierii si intemeia Biserica-mama a infierii noastre. Logica credintei primeste o falsa interpretare, daca talcuim altfel acest text esential al Revelatiei. Cunoscutul exeget catolic Lagrange arata ca in versetul : ("si pe aceasta piatra") nu poate fi vorba decat de Petru, altminteri intregul sens al frazei dispare. Problema se pune cu totul altfel. Nu e posibil ca Iisus Hristos sa-Si intemeieze Biserica pe altcineva decat pe Cel trimis si marturisit de Tatal,  "Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu".

 

Si e dureros ca Noul Catehism Catolic pastreaza vechea inter­pretare :

"In colegiul celor Doisprezece - citim aici - Simon Petru detine primul loc. Iisus i-a incredintat o misiune unica. in urma unei revelatii primite de la Tatal, Petru marturisise : "Tu esti Hristosul, Fiul Dum­nezeului Celui viu". Domnul nostru i-a spus atunci : "tu esti Petru, si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui" (Matei 16, 18). Hristos, "Piatra Cea Vie" (I Petru 2, 4), ii asigura Bisericii Sale cladite pe Petru izbanda asupra puterii mortii. Petru, in virtutea credintei marturisite de el, va ramane stanca neclintita a Bisericii. El va avea misiunea de a pastra aceasta credinta impotriva oricarei caderi si de a-si intari fratii in ea".

 

Asa cum se poate observa, textul este ambiguu si confuz, caci pune accentul pe un ucenic, pe un om. Si este cu atat mai grav cand afirma ca "Le Christ - Pierre Vivante (I Petru 2, 4) - assure a Son Eglise batie sur Pierre la victoire sur Ies puissanees de mort. Pierre, en raison de la foi oonfessee par lui, demeurera le roc inebranlable de l'Eglise", ca si cum Petru ar fi persoana care a invins puterile mlortii.

 

Pentru o exegeza adevarata. a acestui text, aducem aici marturia Sfantului Ioan Gura de Aur,- citandu-i cuvintele :
 

"Caci "nimeni nu poate pune alta temelie decat Cea Care a fost pusa dintru inceput". Sa zidim pe Aceasta, inca o data, sa ne sprijinim pe aceasta temelie, sa ramanem uniti cu Hristos precum mladita e unita cu vita de vie, nimic sa nu stea intre Mantuitorul si noi. De-indata ce se produce o despartire, pierim. Atata vreme cat mladita ramane unita de - trunchi, ea primeste seva ; atata vreme cat o zidire ramane legata, ea sta in picioare ; deindata ce se desface, ea se pra­buseste nemaiavand sprijin. Sa nu avem cu Hristos doar o legatura oarecare ;  sa ne unim  cu  El in chip  apropiat si deplin ;  cea mai neinsemnata ruptura ne poate face sa pierim: "Cei ce se indeparteaza de Tine vor pieri" (Ps. 72, 27)".

 

Interpretarea, de altfel tardiva, era menita, sa justifice1 pozitia de primat a episcopului Romei, ca "succesor" al lui Petru, desi din punct de vedere istoric nu avem vreo dovada despre aceasta. Astazi mai multi istorici admit acest adevar. Un exemplu este Klaus Schatz, pro­fesor de istoria Bisericii la Studiutnul Iezuit Sankt Georg din Frankfurt, care precizeaza : "Cat despre a fi vorba de un ministeriu, destinat sa dureze dincolo de Simon-Petru... raspunsul la aceasta in­trebare trebuie sa fie negativ".

 

Este esential faptul ca in Noul Testament Apostolul Petru nu se priveste pe sine insusi drept piatra de temelie a Bisericii. El il nu­meste pe Hristos "Piatra din capul unghiului" si pe credinciosi "pietre vii" (I Petru 2, 5-6).

 

Marii Parinti apuseni ai Bisericii interpreteaza textul biblic evocat in acelasi sens autentic. Spre exemplu, Fericitul Augustin spune lim­pede ca : "Piatra pe care a fost inaltata (cladita) Biserica este insusi Hristos. Patimirea preafericitilor Apostoli Petru si Pavel a sfintit aceasta zi. Si nu vorbim despre niste marturisitori (sau : martiri) oarecari, necunoscuti. (Ca doar) "in tot pamantul s-a raspandit vestirea lor, si pana la marginile lumii cuvintele lor" (Ps. XVIII, 4-5). Acesti martiri au si vazut ceea ce au propovaduit ; s-au tinut de dreptate, si au crezut in adevar pana la a muri pentru adevar. Fericit a fost Petru, cel dintai dintre Apostoli, puternicul iubitor al lui Hristos, caruia i-a fost dat sa auda : "Iar Eu iti zic ca tu esti Petru", fiindca acesta din urma spusese : "Tu esti Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu". De aceea ii si spune Hristos : "Iar Eu iti zic ca tu iesti Petru, si pe (o) piatra (ca) aceasta voi inalta Biserica Mea" (Matei XVI, 16-18). Pe aceasta (sau : o astfel de) piatra voi pune temei credintei marturisite de tine. Adica pe spusa ta, cum ca "Tu esti Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu", imi voi intemeia Biserica. Caci tu esti Petru. - Petru vine de la piatra (si nu piatra de la Petru). Petru vine de la piatra, la fel cum (numele de) crestin vine de la Hristos. Si vrei sa stii ce1 fel de piatra trebuie pusa in legatura cu Petru? Atunci asculta la Pavel: "Fratilor, nu voiesc sa nu stiti" - vorbeste Apostolul lui Hristos ! - asadar "nu voiesc sa nu stiti ca parintii nostri au fost toti sub nor, precum si ca toti au trecut prin mare, ca toti intru Moise au fost botezati in nor si m mare, ca toti au mancat aceeasi mancare duhovniceasca, si ca toti au baut (din) aceeasi bautura duhovniceasca. Fiindca au baut din acea Piatra duhovniceasca ce era cu ei (pretutindeni) ; iar piatra era Hristos" II Cor. X, 1-4).

 

Iata  la  ce  trebuie  sa  ne  gandim  in legatura cu  Petru  (Textual : Iata de ce vine Petru).

 

Si chiar un pontif al Romei ca Leon cel Mare spunea, in veacul al cincilea, despre credinta marturisita de Petru : "Pe aceasta piatra voi intemeia Biserica Mea, si portile iadului nu o vor birui". Pe trainicia acestui temei, spune El, voi zidi un templu vesnic si maretia Bisericii Mele, care trebuie sa dainuiasca in cer, se va inalta pe taria acestei cre­dinte. Portile iadului nu vor triumfa asupra acestei marturii, legaturile mortii nu o vor inlantui. Acest cuvant, intr-adevar, este un cuvant al vietii si, la fel cum el ii inalta la cer pe cei care il marturisesc, tot astfel ii coboara pe cei care il neaga.

 

Si intr-o alta predica, el arata ca : Aceasta este, cu adevarat, prea­iubitilor, rasplata acestei marturisiri de credinta oare, insuflata de Dum­nezeu Tatal in inima Apostolului, s-a inaltat mai presus de toate in­certitudinile parerilor oamenesti si a primit taria unei stanci pe care nici o zguduire n-o va zdruncina. Caci in Biserica intreaga Petru spunea in fiecare zi : "Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu" si orice limba care il marturiseste pe Domnul este invatata prin invatatura aces­tui cuvant. Aceasta credinta este cea care il infrange pe diavol si dez­leaga lanturile robilor lui. Ea este cea care ii inalta la cer pe cei pe care i-a smuls lumii, si portile iadului nu o vor birui. Ea este, ou adeva­rat, inzestrata dumnezeieste cu o asemenea trainicie incat niciodata viclenia ereticilor n-o va putea subrezi, nici hula paganilor nu va triumfa asupra ei.

 

In acest context al disputei dreptului de "primat" in Biserica, susti­nut de fratii nostri catolici, gasim de cuviinta sa aducem si marturia Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu I, privind de aceasta data textul din Sfanta Evanghelie dupa loan, prin care Mantui­torul ii spune Sfantului Apostol Petru de trei ori : "Paste", "pastoreste", "mieluseii", "oile Mele" (loan 21, 15--17). Acest text, vazut in Biserica Romana ca o misiune si un privilegiu-unic acordat Sfantului Petru, intre ceilalti Apostoli, e interpretat astfel de Patriarhul Bartolomeu in duh ortodox : "... ideea potrivit careia Domnul, alegandu-i pe cei 12 Apostoli; i-ar fi incredintat unuia dintre acestia misiunea de a-i conduce, nu are nici un temei in Sfanta Scriptura. Porunca pe care Domnul i-o da lui Petru, de a paste oile Sale, avea sensul de a reinnoi aceasta porunca pe oare o daduse tuturor Apostolilor "si pe care Petru o incalcase prin fap­tul de a fi lepadat de El in trei randuri, rupand astfel legatura cu Dom­nul. Sensul nu era, deci, cel de a-i incredinta acestuia o sarcina pasto­rala superioara fata de cea incredintata celorlalti ucenici. Domnul "a numit Apostoli" (Luca 6, 13) pe toti ucenicii Sai in mod egal si fara nici o deosebire ; "le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate" (Matei 10, 1) si le-a spus tuturor : "mergand, invatati toate neamurile" (Matei 28, 19 ; Marcu 16, 15) M.

 

Se mai poate observa ca in Evanghelia dupa Marcu, intemeiata pe predica  Sfantului   Apostol  Petru   (Papias,  Sfantul   Irineu,  Origen),revelatia din Cezareea lui Filip, prezentata in amanuntime la Matei, este foarte simplu prezentata de Sfantul Marcu : "Tu esti Hristosul" (Marcu 8, 29). Cuvintele de apreciere ale Mantuitorului lipsesc, -desigur datorita smereniei Apostolului. in acelasi timp, adevarul unui unic temei al Bisericii este consolidat. Textul e la fel de simplu la Luca (9, 20) si la Ioan (6, 69).

 

Mai mult exista un text unic in Evanghelia dupa Marcu : Atunci cand Domnul blesteama smochinul nerodit, a doua zi Petru e uimit va­zand smochinul uscat din radacina, iar Domnul ii raspunde : "Aveti cre­dinta in Dumnezeu" (Marcu 11, 22). Sursa, temeiul credintei sunt astfel puse in Dumnezeu - teocentric, nu in orn - antropocentric, asa cum e tradus textul in unele editii   ale   Noului   Testament - "Aveti credinta in Dumnezeu".

 

Acest text este unic in Evanghelii, o subliniem, si de insemnatate capitala. Trebuie sa vedem chiar o legatura tainica intre porunca Man­tuitorului data atunci, la uscarea smochinului, si .pastrata numai de Petru in acest fel : "Aveti credinta lui Dumnezeu", si revelatia de la Cezareea lui Filip - prin el, Petru : "Tu esti Hristosul, Fiul lui Dum­nezeu", cu precizarea facuta de Mantuitorul : Nu carnea si sangele ti-au descoperit tie acestea, ci Tatal". incat, fundamental, exista o unitate de har intre Revelatia si credinta in ea, o legatura in Duh cu Autorul Revelatiei,   iar   credinta  e   tocmai  rodul   acestui   har.

 

Petru era constient de aceasta. Credinta lui o marturiseste ca nu e de la el, ci de la Dumnezeu - "a lui Dumnezeu". Numai in Hristos - Dumnezeu-Om - crezul, credinta, se identifica, la modul absolut, cu Persoana. in om, credinta e un dar al lui Dumnezeu - El insusi "Dumnezeu credincios, Care pazeste legamantul Sau si mila Sa" (Deut. 7, 9) - ne instituie pe noi in autentica relatie harica, filiala, cu Dumne­zeu.

 

De aceea e imposibil a intemeia Biserica si credinta ei pe un om, fie el si Apostol.

Parintele Staniloae observa ca interpunerea episcopului Romei intre Hristos si Biserica produce "separarea lui Dumnezeu de lume, iar conse­cinta acestui fapt este ca in Catolicism Biserica il are mai putin prezent pe Hristos in ea, inlocuindu-l cu un vicar preocupat sa-si largeasca puterea lui si pe cea a supusilor lui in lume". Ei il concep pe Dum­nezeu in maniera rationalista, "ca pe o realitate retrasa in cer, si nu ca traind viu in lucrarea  Sa tainica, patrunzand sufletele".

 

Si in teofania de pe Muntele Tabor ni se comunica tot Revelatia filiatiei dumnezeiesti a lui Hristos si darul infierii noastre divine. De asta data printr-o impartasire si mai" evidenta a harului Aceasta reve­latie are loc dupa marturisirea lui Petru evocata mai sus si inceputul Pregatirii Apostolilor pentru intampinarea Patimilor, Crucii si Invierii. Si tocmai Apostolul, vasul ales al Revelatiei Tatalui, a fost cel ce n-a inteles sensul mesianitatii Fiului lui Dumnezeu Intrupat, Care trebuia "sa patimeasca acestea, si sa intre in Slava Sa" (Luca 24, 26).

 

Sfintii Evanghelisti , Matei si Marcu afirma chiar ca Petru, atunci, "luandu-L deoparte, a inceput sa-L dojeneasca. Dar Iisus, intorcandu-Se si uitandu-Se la ucenicii Sai, a certat pe Petru si i-a zis : Mergi ina­poia Mea, satano ! caci tu nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor" (Marcu 8, 32-33).

 

In aceasta stare de deruta a ucenicilor, care inteleg mesianismul intr-un duh pamantesc, in spiritul "stapanului acestei lumi", Mantui­torul ii ia pe Petru, Iacov si Ioan, urca pe Tabor si le descopera "Taina Lui Hristos" : - "S-a schimbat la fata inaintea lor. Si vesmintele Lui s-au facut stralucitoare, albe foarte, ca zapada, cum nu poate inalbi asa pe pamant inalbitorul. Si li s-a aratat Ilie impreuna cu Moise si vor­beau cu Iisus" (Marcu 9, 2-4). Ei "vorbeau despre sfarsitul Lui, pe care avea sa-l implineasca in Ierusalim" (Luca 9, 31).

 

"Si raspunzand Petru a zis lui Iisus: invatatorule, bine este ca noi sa fim aici; si sa facem trei colibe : Tie una si lui Moise una si lui Ilie una.. . Si s-a facut un nor care ii umbrea, iar un glas din nor a venit zicand : Acesta este Fiul Meu Cel iubit, pe Acesta sa-L ascultati" (Marcu 9, 5-7).                                       

                        

Asemenea celui de la Iordan, si inca mai mult decat aceea, Teofania de pe Tabor descopera, deschide pamantului cerurile si aici se traieste in "timpul" lui Dumnezeu - vesnicia. "Bine e noua sa fim aici", spune Petru. Este marturia suprema si" deplina a Mantuirii lumii, oferita ca arvuna, ca anticipare. Iisus Hristos isi descopera slava ; Moise si Ilie, reprezentand Legea si Profetii, apar alaturi de Hristos si vorbesc despre ceea ce avea sa fie in Ierusalim - Crucea si invierea, a caror pregus-tare El o are acum. Si, anticipandu-le in fata ucenicilor, Tatal ii asi­gura din nou: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, de El sa ascultati!" (Luca 9, 35). Sfantul Duh, asemenea norului calauzitor prin desert, si focului care a mistuit ofranda de pe Carmei si l-a inaltat la cer pe Ilie, ii inalta si pe ucenici la cunoasterea lucrurilor ceresti : taina lui Hris­tos, oare va ramane nestearsa in constiinta lui Petru (II Petru 1,16-18).

 

Dar cei trei Apostoli s-au impartasit si ei in acea zi din revelatia tainei. Harul, energiile divine necreate, au devenit vizibile, nu doar in trupul, in firea omeneasca asumata de Fiul lui Dumnezeu, ci si in ves­mintele Sale, si in Apostolii insisi care au vazut slava Sa. Dumnezeu ii incredinta de implinirea fagaduintei Lui de a se impartasi cu adevarat din harul cel indumnezeitor. Pret de o clipa, chipul le devine asema­nare cu Dumnezeu. Sfantul Grigorie Palama talcuieste adanc : "A fost o vreme cand lumina soarelui nu se afla in discul solar ca intr-un vas ; caci aceasta lumina s-a nascut prima, in vreme ce discul solar a fost facut in ziua a patra de. catre Creatorul a toate cate sunt, adaugandu-i lumina si creandu-l astfel ca luminator pentru a produce si a revela ziua. Tot astfel, a fost o vreme cand lumina dumnezeirii nu era ca intr-un vas in trupul lui Hristos, caci ea este dinainte de veci, in vreme ce tru­pul este un auxiliar, pe care Fiul lui Dumnezeu l-a   primit de la noi si l-a asumat, care a fost apoi pregatit pentru noi, mai tarziu, primind in el plinatatea dumnezeirii".      

    

Intr-adevar, pe Tabor, Hristos ii face partasi, ca o pregustare a con­ditiei infierii divine. Talcuind cuvintele Tatalui : "Acesta este Fiul Meu Cel iubit", parintele Dumitru Staniloae intelege ca "prin aceasta Tatal ii arata pe Hristos chiar ca Fiul iubit al Sau, deci si Dumnezeu si Om, deci si pe ei, facuti prin intrupare frati ai Lui, si fii ai Sai ca Tata".

 

Hristos implinea astfel ceea ce avea sa-I spuna Tatalui : "Si slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor" (Ioan 17, 22).

 

Credinta ortodoxa neclintita in aceasta slava necreata este chezasia mantuirii  noastre  adevarate,  implicit infierii  noastre.

 

Adoptiunea filiala prin har este o tema fundamentala si la Sfantul Apostol Pavel. Apostolul traieste adanc in duhul Revelatiei. El se re­cunoaste chemat de Dumnezeu inca din sanul matern afirmand : "Dum­nezeu m-a ales din pantecele mamei mele si m-a chemat prin harul Sau, sa descopere pe Fiul Sau intru mine, pentru ca sa-L binevestesc la neamuri" (Gal. 1, 15-16).

 

Prin aceasta marturisire unica, Apostolul intelege insasi propova-duirea lui ca pe o revelare a prezentei Fiului lui Dumnezeu in el. Asa este el cu adevarat un vas ales ca, sa poarte numele lui Hristos "inaintea neamurilor, a regilor si a fiilor lui Israel" (Fapte 9, 15). O asemenea descoperire s-a nascut in el inca de atunci de cand, pe drumul Damascu­lui, strafulgerat de lumina cereasca, in ea L-a auzit pe Hristos : "Saule, Saule, pentru ce Ma prigonesti?" (Fapte 9, 4).

 

Saul voia sa-i prigoneasca pe cei ce alegeau "calea lui Hristos" ; iar Hristos ii arata ca El sufera in ei, spunandu-i direct: Eu sunt Iisus pe Care tu il prigonesti; si adaugand : "Greu iti este sa izbesti cu pi­ciorul in tepusa" (Fapte 9, 4-5). Hristos ii arata mai. intai ca, odata cu El, Hristos Cel lovit si indurerat, in ucenicii, in fratii Lui, Saul se loveste, se prigoneste, pe el insusi. Si astfel, Pronia divina il pregateste sa devina din. prigonitor - prigonit, din adversar - ucenic, si sa treaca din Ve­chiul in Noul Testament, al Fiului lui Dumnezeu; aceasta savarsindu-se m timpul celor trei zile in care Apostolul nu mai vede nimic, nu mananca, nu bea, asemenea celor trei zile ale Domnului - de la Cruce, moarte Si inviere. Si in final, prin Botez, lui Saul ii cad solzii de pe ochi si traieste un nou   inceput al   existentei, o innoire   a timpului, a istoriei, a vocatiei umane, pe care o va exprima inspirat : "cand a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau, nascut din femeie, nascut sub Lege, ca pe cei de sub Lege sa-i rascumpere, ca sa dobandim infierea" (Gal. 4, 4-5).

 

Iar pentru a sublinia acest act mantuitor "al infierii", el spune galatenilor : "Si pentru ca sunteti fii, Dumnezeu a trimis in inimile noastre Duhul Fiului Sau, Care striga : Avva ! Parinte ! Astfel ca nu mai esti rob, ci fiu, iar de esti fiu esti si mostenitor al lui Dumnezeu ; prin Iisus Hristos" (Gal. 4, 6-7). Se observa ca Apostolul foloseste invo­catia unita Avva, care e folosita numai de Iisus Hristos (Marcu 14, 36) -ceea ce inseamna ipsissima vox (of. interpretarii lui J. Jeremias). El descopera astfel ca, in harul Duhului Sfant, atat Galatenii, cat si toti cei botezati in Hristos, il pot chema pe Dumnezeu cu acelasi cuvant intim, tainic, apropiat - Awa ! - Parinte ! - deoarece au primit "Duhul infierii" (Romani 8, 15).

 

Marele dar al infierii este trait de Apostol in toata plinatatea : prin fiinta lui profund luminata, el se simte reinradacinat in Hristos, in Cru­cea si inviereia Lui (Gal. 2, 20 ; Rom, 6, 3-11). Rastignirea omului vechi, a trupului pacatului si a mortii pacatului pentru a deveni viu prin Dumnezeu in Iisus Hristos, el le traieste in comuniunea cea mai adanca posibila cu Iisus Hristos, spunand : "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine. Si viata mea de acum, in trup, o traiesc in credinta Fiului lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine insusi pentru mine" (Gal. 2, 20). Se observa ca el spune :"in credinta Fiului lui Dumnezeu"  si nu "in credinta in Fiul lui Dumnezeu".

 

Multi exegeti au discutat asupra folosirii acestui genitiv. El a fost interpretat ca un genitiv obiectiv, insemnand credinta in Iisus Hristos, adica Iisus Hristos este obiectul credintei. in acelasi timp, se poate in­terpreta acest genitiv ca un genitiv de origine, in sensul ca Iisus Hris­tos este izvorul credintei. Dar mai exista si un alt inteles, si mai adanc, care marcheaza- gandirea paulina : folosirea unui genitiv subiectiv in aceasta sintagma : este credinta lui Iisus Hristos insusi, credinta in Ta­tal, plinatatea credintei prin care El, Fiul devenit si Om, a implinit vointa Tatalui - prin jertfa si invierea Sa pentru mantuirea noastra, care credinta o rasadeste in noi.

 

Numai o asemenea credinta a lui Hristos, ca impartasire, comuni; une a noastra, avandu-L pe El drept Model, drept putere, face posibila mantuirea, cu toate darurile ei - iubirea, lumina adevarului, libertatea - care au devenit virtutile noastre. Apostolul Pavel, iluminat de Duhul Sfant, a inteles taina lui Hristos in adancimea ei, s-a aflat in comuniune cu ea, si intreaga lui teologie - si iconomie - este centrata astfel in Dumnezeu. Numai citind si traducand corect marturia lui : "traiesc in credinta lui Hristos", putem intelege si o alta afirmatie a sa : "-Noi avem gandul (mintea) lui Hristos" (I Cor. 2, 16). Cu o asemenea minte, omul devine un om duhovnicesc si dobandeste o sensibilitate duhovniceasca ce pare "o nebunie" pentru intelepciunea lumeasca. Dar numai cu o asemenea sensibilitate poate straluci in inimile noastre lumina "cunostintei slavei lui Dumnezeu de pe chipul lui Hristos" (II Cor. 4, 6).

 

Apostolul simte adanc aceasta stare si invata : "Sa purtam tot­deauna in trup omorarea lui Iisus, pentru ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru muritor" (II Cor. 4, 10). El descopera "in tot locul mireasma cunostintei Sale", si ca noi, cu adevarat, "suntem lui Dumnezeu buna mireasma a lui Hristos, intre cei ce se mantuiesc si intre cei ce pier" (II Cor. 2, 14-15).

 

In felul acesta, marele convertit reveleaza ca noi toti suntem che­mati sa contemplam "ca in oglinda, cu fata descoperita, slava Domnu­lui", sa "ne prefacem in acelasi chip din slava in slava, ca de la Duhul Domnului" (II Cor. 3, 18). Marturisirea suprema este sa spui : "Pentru mine viata este Hristos si moartea un castig" (Filip. 1, 21). Intr-o ase­menea constiinta recunoastem plinirea cuvantului profetic prin care Dumnezeu spune : "Voi fi voua Tata si veti fi Mie fii si fiice" (II Cor. 6, 18).

 

Dupa Evangheliile sinoptice si invatatura paulina, vom cerceta re­sursele esentiale ale temei in Evanghelia dupa Ioan, in care vedem - intr-o masura deosebit de spiritualizata - chipul paternitatii si al maternitatii duhovnicesti.

 

In aceasta Evanghelie, evocarea numelui Parintelui Ceresc - despre Cruce Hristos spune "Eu si Tatal Una suntem" (Ioan 10, 30) - este foarte frecventa, ca si mentionarea trimiterii Fiului in lume. In acest sens, Tatal isi afla un san si un loc de odihna in sufletele sfintite prin Duhul Sfant care plinesc poruncile lui Dumnezeu in iubire. Iisus spune : "Daca Ma iubeste cineva, pazi-va cuvantul Meu, si Tatal Meu il va iubi, si vom veni la el si vom face locas la el" (Ioan 14, 23). Nu exista dar mai mare ca acela de a deveni locas al Tatalui si al Fiului in Duhul Sfant, lacas al Sfintei Treimi. Avem aici arvuna veacului ce va sa vina, a veacului celei de a opta zi - cea a invierii.

 

Si conceptia privind maternitatea duhovniceasca este clar expri­mata de Sfantul Ioan. Mai intai, la nunta de la Cana Galileii, unde pre­zenta Maicii Domnului ia chipul unei maternitati spirituale. Aici Iisus Hristos nu binecuvinteaza numai nunta, ci plineste rugamintea Maicii ale, savarsind si cea dintai minune : preschimba apa -element funda­mental al naturii -in vin, pe care apoi, la Cina cea de Taina, il va preface in sangele Sau divin. Este o continua transfigurare a firii spre comuniune dumnezeiasca tot mai adanca.

 

Inainte de Patimile Sale,  Hristos spune ucenicilor :  "Femeia cand e sa nasca se intristeaza, fiindca a sosit ceasul ei; dar dupa ce a nascut pruncul, nu-si mai aduce aminte de durere, pentru bucuria ca s-a nascut in lume" (Ioan 16, 21). Acest mesaj are si un inteles eclesial. Biserica-mama  naste  in chinuri,   si  in  bucurie se  mangaie pentru  fiii  ei sfintiti in Duhul Mirelui.

 

Dar, marturia cea mai semnificativa, sugerata in eseul nostru si mai sus, este cea de pe Cruce : "Iisus, vazand pe Mama Sa si pe ucenicul pe care il iubea stand alaturi, a zis Mamei Sale : Femeie, iata Fiul tau J Apoi a zis ucenicului: Iata Mama ta!" (Ioan 19, 26-27). Fara indoiala, Iisus Hristos ii confera Mamei Sale maternitatea duhovniceasca, iar Sfantului Apostol Ioan, constiinta infierii duhovnicesti. Apostolul iu­birii va trai puternic -si personal, si in comuniune ecleziala -aceasta vocatie, in perspectiva, general umana, marturisind si adresandu-ni-se : "Iubitilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu" (I Ioan 3, 2).

 

In aceasta lucrare sublima de a naste fii lui Dumnezeu sta mi­siunea Bisericii. Si, dumnezeieste e urzita prin Evanghelie si Sfin­tele Taine.

 

In "Noul Adam", Iisus Hristos, contemplam si radacina originara, si revelatia in istorie a celei de a doua nasteri a noastra. Noul Adam este din Cer, -din veci nemuritor ; nasterea noastra din nou este si ea "de sus". intruparea e de la Duhul Sfant si din Fecioara ; nasterea noastra este de la Acelasi Duh Sfant si din apa Botezului, Cristelnita simbolizand sanul Fecioarei!. Si noi ne facem partasi unei nasteri : "nu din sange, nici din pofta trupeasca, nici din pofta barbateasca,. ci de la Dumnezeu" (Ioan 1, 13).

 

Scufundandu-ne si apoi iesind din baia sfanta, suntem "altoiti pe El" -pe Tulpina Hristos -"prin asemanarea mortii Lui", pentru ca sa ne facem "partasi si ai invierii Lui" (Rom. 6, 5) si al infierii. in acest sens se roaga Biserica pentru . cel ce se boteaza : "Si-l umple pe el de puterea Sfantului Duh spre unirea cu Hristos, ca sa nu mai fie de acum fiu al trupului, ci fiu al imparatiei Tale".

 

Iar harul Botezului, al re-nasterii si al "punerii de fii", se inta­reste si se plineste prin "pecetea darului Duhului Sfant". Aceasta pe­cetluire intipareste efigia lui Hristos si face sa se arate si sa creasca in noi Chipul Lui. insemnand toate simturile si articulatiile celui bo­tezat, ea are menirea de a renaste in noi simtirea noastra duhovniceasca in si prin Hristos.

 

Origen da o marturie in acest inteles adanc ; "Hristos este tel al fiecarui simt al sufletului. El se numeste Lumina cea adevarata pentru a lumina ochii sufletului ; El este Cuvantul pentru a fi auzit, Painea vietii pentru a fi gustata. La fel, El este numit untdelemnul ungerii si Mirul de nard pentru ca sufletul sa se desfete din mireasma Logosu­lui. El a devenit "Cuvantul facut Trup", pipaibil si sesizabil, pentru ca omul launtric sa poata atinge Cuvantul vietii... El nu ingaduie ca vreunul din simturile duhovnicesti sa fie lipsit de har".

 

In acelasi duh, un poet contemporan, T. S. Eliot, exprima si el, artistic, aceasta lucrare a Duhului Sfant :

"Pana ochiul nu ia foc,                Dumnezeu nu poate fi numit;

Dumnezeu nu poate fi vazut ;       Pana inima nu ia foc,                       

Pana urechea nu ia foc,               Dumnezeu nu poate fi iubit ;

Dumnezeu nu poate fi auzit ;        Pana mintea nu ia foc,

Pana limba nu ia foc,                   Dumnezeu nu poate fi cunoscut".

 

Precum sugera Origen, si mai tarziu Sfantul Sirneon Noul Teolog, cu o asemenea gustare duhovniceasca simtim in Dumnezeiasca Euharis­tie Trupul si Sangele Mantuitorului. Ea este "hrana cu Care Biserica-Mama isi creste copiii" -cum spune Clement Alexandrinul, si "leacul nemuririi" cu Care ii tamaduieste  de ranile pacatului.  Astfel,  indeosebi in aceste trei Taine -Botez,  Mirungere,  Euharistie  - prin  care  ne  rasadeste  in Trupul lui Hristos, ea ne face fii si mostenitori ai imparatiei harului.

 

Rareori in istorie, omenirea a trait o atat de profunda si acuta criza ca astazi : criza a suportului fundamental al existentei, criza de identitate, de sens al vietii, de constiinta, de comuniune spirituala, de unitate, criza a singuratatii, a starii de orfan in lume. Un suflet chinuit de ganduri spunea : "Ce sunt -nu stiu, si ce stiu -nu sunt". Vedem in aceasta marturisire o stare trista a celui lipsit de constiinta si certi­tudinea ferma a Adevarului viu, personal.

 

Stiinta, cu tot progresul ei tehnic, duce in cele din urma la orgoliu si la limite. "Sistemele filosofice -constata un fin observator -sunt raspunzatoare, in prezent, de consecintele tragice ale suferintei din se­colul nostru : Auschwitz-ul, gulagurile, cinismul de toate formele, imperialismele, instrainarea oamenilor unii de altii, sau formele poluate si tot mai aberante ale patimilor morale ale crepusculului".

 

Constiinte responsabile  se intreaba :  "Cum  sa  organizezi viata co­muna a cetatenilor, cum sa guvernezi in lipsa reperelor si a certitudinilor, in obsesia absentei unei ordini transcendente absolute, pe care s-o poti folosi ca sursa de inspiratie ?."

 

Sfantul  Apostol  Pavel exprima  concret  si  defineste  aceasta  Sursa fundamentala :  "De aceea va rog sa nu va pierdeti cumpatul din pricina necazurilor mele pentru voi; ele sunt slava noastra. Pentru aceasta, imi plec genunchii inaintea Tatalui Domnului nostru Iisus Hristos, din Care isi trage numele orice neam in cer si pe pamant" (Efes. 3, 13-15).

 

In necazurile lui si in prigoana, Apostolul calauzeste sufletele spre izvorul suprem -Tatal Domnului nostru Iisus Hristos, in paternitatea Sa divina, icoana intregii paternitati umane, pentru ca in aceeasi epistola, Biserica pentru care Hristos S-a jertfit (Efes. 5, 25) sa fie reve­lata in vocatia Maternitatii ei spirituale.

 

Acestia sunt factorii fundamentali in constiinta si existenta noastra umana. De-a lungul istoriei, viata se sprijina pe ei pentru a-si sustine ordinea spirituala, morala, sociala si economica.

 

Diminuarea influentei Paternitatii dumnezeiesti si a Maternitatii Bisericii a contribuit la degradarea, unitatii omenesti, la slabirea con­stiintei paterne si materne in familii, la scaderea sacralitatii familiei, a Tainei Cununiei -inradacinata, in viziunea Apostolului, in nunta duhovniceasca dintre Hristos si Biserica.

 

Pretutindeni in lume unde aceasta constiinta a maternitatii si pa­ternitatii a slabit, familia se dizolva. Sotii divorteaza, copiii sunt aban­donati, dezmosteniti (devenind copii ai strazii, handicapati etc.), lipsiti de lumina datatoare de viata a ratiunii parintilor, oare trebuie sa-si indemne copiii, cu constiinta paterna divina -intr-o familie oare a avut, de la inceput, o consacrare divina -si cu iubirea mamei. Unele circumstante ale abandonului pot duce si la sinucidere.

 

Este de cea mai mare insemnatate ca Biserica sa cultive constiinta fundamentala a Paternitatii divine in Hristos si a maternitatii Bisericii, prin care fiecare suflet, inclusiv cel al dezmostenitilor, se poate mantui, in Biserica, precum la sanul unei mame sfinte, fiecare suflet regaseste "sanul divin" -cum marturisea o tanara de 30 ani oare, dupa ce avusese multe experiente gnostice si parareligioase, a primit Botezul, Mirungerea si Euharistia si s-a impartasit frecvent, in duhul canoanelor Bisericii. Ea isi descria starea de spirit ca o "iesire din singuratate". Acest suflet a facut o marturisire personala din puternica sintagma a lui Mireea Eliade : "lin viata exista o singura cale -calea catre Biserica".

 

Se cuvine, onest, sa pretuim si sa ne inspiram din organizarea asistentei sociale la fratii nostri din Occident. Dar, cu tot spiritul auto­ritar si juridic al Bisericii Romano-Catolice si cu cel individualist al Bisericii Protestante, care determina secularizarea si laicizarea, Sfanta Ortodoxie trebuie sa-si afirme duhul cu adevarat comunitar, Patern si matern, atat in marturisirea credintei cat si a iubirii divine in lume.

 

Aforismul Sfantului Ciprian este mereu actual : "Habere non potest Deum Patrem, qui Ecclesiam non habet matrem". In acest duh, in Biserica, rostind rugaciunea Tatal nostru, fiecare suflet trebuie sa simta ca exista un Tata divin pentru toti, Care prin Fiul Sau unic, Iisus Hristos, ne-a infiat in Duhul Sfant, in sanul matern al Bisericii, intr-o fraternitate universal umana.

 

Parintele Constantin Galeriu

Pe aceeaşi temă

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 13903

Voteaza:

Credinciosia Bisericii Ortodoxe fata de Iisus Hristos - chezasie a infierii noastre divine 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE