- Pe de o parte, fiecare om ştie că a fi egoist şi a trăi pentru plăcerea proprie este rău. Iar, pe de altă parte, nu există o temă mai interesantă şi o preocupare mai mare decât fericirea, destinul şi viaţa ta. E bună sau nu dragostea de sine?

- La prima vedere, atunci când citim Sfânta Scriptură, avem impresia că nu e vorba de nici o iubire de sine, pentru că Domnul Iisus Hristos spune: „...cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta, îl va păstra pentru viaţa veşnică.”

In ultimul timp, eu am observat o tendinţă: oamenii spun că porunca „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” nu este doar despre iubirea de aproapele, ci şi despre iubirea de sine. Ei afirmă că a nu te iubi pe pe tine însuţi este un mare păcat. Mai mult de atât, se acordă mai mare atenţie la partea „ca pe tine însuţi” decât la cea cu „iubeşte-ţi aproapele”.

Consider că, la început, când s-a dat porunca, s-a pus accentul anume pe iubirea de aproapele, iar „ca pe tine însuţi” s-a spus numai pentru a se consolida prima parte a
frazei. De altfel, se ştie faptul că omul se iubeşte pe sine mai mult decât pe altcineva. De fapt, porunca a fost formulată în aşa fel încât omul să înveţe a-l iubi pe aproapele
aşa cum se iubeşte pe sine.

- Deci trebuie sa se iubească omul pe sine sau nu?

- Mulţi Sfinţi Părinţi accentuează faptul că omul trebuie să uite de sine şi să se dăruiască totalmente aproapelui. Astăzi, la Sfânta Liturghie s-a spus: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” „Să se lepede de sine!” Adică, să renunţe la sine. Lepădarea de sine, uitarea totală de sine - iată idealul moral al creştinismului.

Pe de altă parte, alţi Sfinţi Părinţi spun că cea mai mare grijă a omului trebuie să fie grija pentru propriul suflet. Ei spun că scopul cel mai de seamă în viaţa omului trebuie să fie mântuirea proprie. E unica îndatorire care ţi s-a încredinţat: să munceşti la mântuirea sufletului pentru Veşnicie. Este cel mai bun lucru pe care îl poţi face pentru întreaga lume, fiindcă în timp ce te mântuieşti tu, se mântuiesc şi alţii în preajma ta. Cunoaştem faptul că Sfinţii Părinţi s-au îndepărtat adesea de această lume pentru a se putea concentra asupra propriului suflet.

Observăm în cele susmenţionate o contradicţie. Există o carte veche unde este scris: „Cel ce uită de sine se câştigă pe sine.” Ei bine, în aceste cuvinte eu văd rezolvarea contradicţiei. Cred că omul trebuie să aibă dragoste de sine, dar să fie una potrivită.

De fapt, ce este „eul”? Cine este omul? In primul rând, este chipul lui Dumnezeu. Iar acest chip este vătămat şi distorsionat în mine. Omul se aseamănă cu o icoană veche, scrijelită, pătată, dar care poate fi restaurată. Imaginea lui Dumnezeu de pe icoană nu a dispărut, dar este acoperită de straturi de fum şi praf. Prin urmare, pe această icoană se poate picta orice, chiar şi imagini indecente.

Omul care nu va şti ce este sub aceste straturi, va vedea la ea doar ceea ce a mâzgălit vreun neisprăvit. Un restaurator însă, care ştie, după diverse însemne, că este o icoană veritabilă, o va lua ca să lucreze la ea. El va începe să cureţe strat după strat şi, în cele din urmă, va ajunge la frumuseţea ei originară. Iar lumea se va minuna când va vedea ce frumuseţe se ascundea acolo.

Altcineva, dimpotrivă, se poate indispune din cauza acestei schimbări benefice. El se obişnuise cu caricatura care acoperea chipul veritabil al icoanei. Când ne iubim pe noi înşine precum acest om - este o dragoste pătimaşă, mincinoasă. O asemenea dragoste trebuie respinsă în favoarea dragostei veritabile. Tot ce văd alţii la noi şi ce
vedem noi la sine este greşit, pentru că alţii nu văd frumuseţea din interior, ci aceste straturi. Iar Dumnezeu vede printre straturi şi de aceea ne iubeşte. Oamenii sfinţi, plini
de har, văd omul dincolo de mizeria sa şi îl iubesc oricum.

Necazul este că pe acest chip al lui Dumnezeu din mine, care este adevăratul „Eu”, nu doar că nu-l văd, dar am început să îndrăgesc mizeria care îl acoperă. Deci, mă iubesc aşa cum sunt!

Cred că lepădarea de sine este exact lepădarea de tot ceea ce distorsionează sau acoperă chipul lui Dumnezeu din noi. Iar dragostea de sine este, de fapt, dragostea de frumuseţea lăuntrică pe care o avem în noi înşine. Intreaga viaţă duhovnicească se limitează la faptul că, prin pocăinţă şi muncă, prin rugăciune, mă eliberez de toate cele superficiale, de ceea ce nu înseamnă „Eu” şi ajung să văd frumuseţea din mine. Credinţa că trăieşte în mine frumuseţea presupune, în parte, că Dumnezeu Se reflectă în mine, că eu port în mine această minune şi pot să ajung la lumina despre care se vorbeşte că „străluceşte în întuneric, iar întunericul nu a cuprins-o”.

Iată o astfel de dragoste de sine, faţă de lumina şi frumuseţea chipului dumnezeiesc care este în mine - este o dragoste veritabilă şi vrednică. Această dragoste presupune o anumită lipsă de milă şi neîndurare de sine, pentru că a elibera „eul” înseamnă să parcurgi un drum plin de privaţiuni. Zgura şi mizeria se îndepărtează până la sânge şi este calea pe care trebuie să păşim în această viaţă.

- Şi totuşi, în conştiinţa omului contemporan, „dragostea de sine' şi „jertfa de sine” sunt percepute ca două paradigme diametral opuse.

- Imaginaţi-vă că avem în faţă un om pe care îl iubim şi care ştie aceasta, iar noi suntem dispuşi să-i facem binele. Ii voi spune: „Eu te iubesc şi pot să fac lucruri extrem de plăcute pentru tine, dar acestea îţi vor aduce moartea. Sunt în stare însă să fac pentru tine şi lucruri dureroase, dar care te vor scăpa de moartea care te ameninţă.”

Iată o situaţie care confirmă cele de mai sus. De pildă, medicul îi spune pacientului: „Vom începe tratamentul, dar el presupune operaţie, chimioterapie, diverse proceduri care sunt dureroase. Dacă puteţi răbda această durere, veţi trăi.” Un bolnav poate să spună: „Nu, nu avem nevoie de operaţie, nu avem nevoie de nimic. E mai bine să
bem ceai, să mâncăm tort şi să savurăm un vin.” E de la sine înţeles cum poate sfârşi un asemenea om.

Dacă mă iubesc, atunci ce vreau pentru mine? Să trăiesc o viaţă scurtă în plăceri, apoi să îndur moarte veşnică sau să procedez altfel, dar să câştig viaţa veşnică? Evident, dacă eu cred că viaţa veşnică există, atunci trebuie să renunţ la multe pentru ea. Iar dragostea de sine este şansa pe care şi-o oferă omul de a intra în viaţa veşnică.

Ne întrebăm în mod firesc: „Cum să facem aceasta?”  Răspunsul este: Sfânta Evanghelie. Evanghelia este călăuză spre viaţa veşnică. Primul care a intrat în ea a fost Omul Iisus. Dumnezeu Care S-a făcut Om. Noi II numim primul înviat din morţi. Hristos a spus: „Cel ce va crede în Mine nu va muri, ci va avea viaţă veşnică.” Nu Se referă doar la omul bisericesc. A crede înseamnă a-L urma pe Hristos.

„Dacă vrei să dobândeşti viaţa veşnică - spune Hristos -, crede în Mine şi urmează-Mă.” Este unicul drum care duce în veşnicie. Toate celelalte căi pot fi foarte plăcute sau uşoare, dar ele duc la pierzare. A-L urma pe Hristos înseamnă a trăi potrivit vieţii Sale. Ceea ce a considerat El preţios, important şi vrednic de laudă - să urmăm şi să facem, iar ceea ce a respins - să respingem, la rândul nostru. In acest punct, ne întoarcem la ceea ce am menţionat de la început - la jertfă. Iisus Hristos este primul om care a intrat în viaţa veşnică, păşind pe drumul anevoios al Golgotei.

Dragostea este cea care oferă neîncetat. Ce înseamnă „jertfă”? Este oferire, dăruire de sine. Dacă eu nu vreau să mă dăruiesc, atunci mă lipsesc de posibilitatea de a mă realiza ca personalitate vrednică de viaţa de veci, pentru că eu nu trăiesc în Hristos. Apostolul Pavel spune: „...nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.” Este şi aceasta o formulare care exprimă pe scurt esenţa unei comportări bune în viaţă - a trăi în aşa fel încât „nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”, iar acest drum constă în dăruirea de sine, în abandonarea de sine.

Să mă lepăd de mine în numele a ce sau în numele cui? Dacă renunţ la sine şi nu-mi umplu golul lăuntric, atunci nu merită. Dar dacă-I ofer lui Hristos acel loc eliberat
de şinele meu, dacă în locul „eu”-lui meu va trăi Hristos, atunci aceasta este o dăruire de sine veritabilă.

Aceasta este dragostea adevărată de sine. Se produce un paradox: când renunţ la sine, eu îmi câştig sinele adevărat. Şi, dimpotrivă, nedorind să renunţ la „eul” propriu,
mă pierd în cele din urmă, pentru că toate ale mele care nu-şi au rădăcinile în Hristos se risipesc şi se pierd.

- Oamenii nu se pot iubi pe sine atunci când nimeni nu-i iubeşte. Ei se simt inutili, singuri, trăind cu falsa impresie că nu au de ce să fie iubiţi. Este o tragedie pentru mulţi; ei nu sunt în stare să se iubească pe sine, până când nu-i va iubi cineva.

- In realitate, aceşti oameni se înşală. Probabil, cel mai mare adevăr care îl deosebeşte pe omul credincios de cel necredincios este revelaţia iubirii lui Dumnezeu pentru om. Această iubire este atât de puternică, încât poate compensa deficitul de iubire din partea oamenilor.

In calitatea mea de preot, încerc să-i ajut pe oamenii pe care îi întâlnesc în diverse circumstanţe, să simtă că Dumnezeu îi iubeşte. in acest scop, fac uz de toate mijloacele posibile. Când întâlnim un om convins că nu-l iubeşte nimeni, tot ce putem face este să-i spunem: „Te înşeli. Eu te iubesc.” Şi să facem pentru el ceva concret, ca să-l convingem de acest lucru.

Imi amintesc un caz. într-o familie, pe care o cunosc, s-a născut un copil bolnav. In prezent, el are mai mult de douăzeci de ani, iar tatăl său mi-a împărtăşit odată următoarele: „Ştii, la început ne-a fost foarte greu, când vedeam că alţi copii sunt sănătoşi, iar al nostru suferă. Un timp, l-am purtat pe la spitale şi doctori, până când ne-am dat seama că boala sa este incurabilă. Am stat pe gânduri, apoi i-am spus soţiei mele că Dumnezeu ne-a trimis această fiinţă care nu va putea iubi pe nimeni decât pe noi doi.

Pe alţi copii îi iubesc părinţii, ei vor avea prieteni, se vor căsători şi vor fi iubiţi de soţi, apoi de copii, de nepoţi, adică vor avea foarte mulţi oameni în preajma lor care să-i
iubească. Dar pe copilul nostru, cu siguranţă, nu-l va iubi nimeni în afară de noi doi. In realitate, Dumnezeu îşi arată mila Sa faţă de noi încredinţându-ne această sarcină
dificilă. Probabil, este menirea vieţii noastre să-i oferim acestui copil ceea ce nimeni nu-i va putea oferi, suplinind lipsa de iubire. Când ambii am conştientizat aceasta, în
viaţa noastră s-a schimbat totul şi ne-a cuprins bucuria. Mulţi oameni ne compătimesc până în prezent, dar noi ne considerăm fericiţi, pentru că Dumnezeu ne-a dat această bucurie.”

In realitate, există mulţi oameni pe lume care se simt precum acest copil, şi nu neapărat pentru că sunt infirmi, ci şi din alte motive. Nimeni nu se interesează de ei şi nu-i iubeşte. Cred că ceea ce au simţit aceşti părinţi în legătură cu copilul lor, noi, creştinii, trebuie să simţim faţă de orice om nefericit.

Din acest motiv, vreau să le spun tuturor creştinilor că, atunci când vor întâlni o persoană care consideră că nimeni nu o iubeşte, să o convingă că nu are dreptate, că este valoroasă înaintea lui Dumnezeu şi, respectiv, ne este şi nouă scumpă. Iar omului care suferă din lipsă de dragoste, vreau să-i citez din cuvintele minunate ale Sfântului Ioan de Kronstadt: „Când îmi este greu, merg la cel care o duce mai rău decât mine şi îl ajut.” Dacă te simţi rău pentru că nu eşti iubit, atunci străduieşte-te să-l iubeşti pe cel pe care nu-l iubeşte nimeni, şi astfel vei simţi că Dumnezeu te iubeşte.

In lumea materială există o lege: dacă într-un anumit loc este bogăţie, atunci în altă parte - sărăcie; dacă am dăruit ceva, m-am lipsit pe mine. Insă legile duhovniceşti
sunt diferite: dacă am dăruit cuiva bucurie, atunci nu m-am lipsit de ea, ci am înmulţit-o în mine. Mai mult de atât, chiar dacă nu am avut-o, dar am dăruit-o, am dobândit-o şi eu. De aceea, străduieşte-te să faci oricui un bine, să-i oferi bucuria pe care tu nu o ai. Mergând pe această cale, vei simţi că ai un sens în viaţă, că eşti iubit. Astfel, tu vei deveni mesagerul dragostei lui Dumnezeu în lume.

Noi spunem că Dumnezeu este dragoste. Dacă vom compara dragostea cu energia, atunci Dumnezeu este izvorul acestei energii. Eu pot folosi energia iubirii dumnezeieşti pentru mine însumi, în calitate de consumator, dar, astfel, prezenţa ei nu se simte în nici un fel. Dacă eu sunt conductorul acestei iubiri, ea trece prin mine, aşa cum trece curentul prin fire. Când firul este băgat în priză, dar întrerupătorul este închis, curentul nu trece. Abia când deschizi întrerupătorul, electricitatea „curge”, deci,
eu „funcţionez”.

Ii putem spune lui Dumnezeu: „Am înţeles faptul că mă iubeşti, dar eu nu simt iubirea Ta în nici un fel. Dă-mi, Te rog, să o simt cumva, pentru ca ea să mă împlinească şi
să mă facă fericit!” Mai curând, vei eşua în încercarea ta. Este altceva însă când vei spune: „Dă-mi, Te rog, iubirea, ca să o trec prin mine şi să o dăruiesc altui om.” In aşa fel, eu voi începe să acţionez, să fac faptele iubirii. Eu nu voi fi o simplă „baterie”, ci un „fir conductor”. Deci dragostea nu va fi pentru mine doar un concept, ci ea va fi o trăire reală.

Să ne silim la săvârşirea binelui, chiar dacă nu ne dorim aceasta. Să ne impunem să-l facem - o dată, de două ori, de trei ori - astfel, vei simţi cufh te umpli de o putere
nouă pe care nu ai cunoscut-o anterior. Sufletul începe să simtă firescul dragostei, să se încălzească cu ea... şi obţine fericirea adevărată.

PREOTUL IGOR GAGARIN

Fragment din cartea "CE FACI CÂND NU MAI VREI SĂ TRĂIEŞTI", Editura Sophia

Cumpara cartea "CE FACI CÂND NU MAI VREI SĂ TRĂIEŞTI"

 

• Ortodoxia ca mod de viata
  Publicat in : Editoriale
• Sensul urateniei
  Publicat in : Credinta
• Situatie fara iesire: aspect fizic urat
  Publicat in : Credinta