Ideea budistă de negare a unui „eu" permanent, substanţial, existent prin sine însuşi este redată prin termenul de anattă, termen care are multiple semnificaţii în plan metafizic, dar mai ales în plan practic. In ceea ce priveşte budismul, este greu de făcut o distincţie între cele două planuri, mai ales că însuşi Buddha condamnă orice tip de abordare speculativă. De aceea negarea „eului", dincolo de orice platformă de argumente logice, dincolo de orice silogism, rămâne o problemă care ţine de planul practicii spirituale. In acest sens, „eul" reprezintă o construcţie conceptuală, o iluzie care naşte egoismul şi egocentrismul. Meditaţia budistă are scopul de a descotorosi mintea de acest „eu" închipuit; meditând la vacuitatea tuturor lucrurilor şi fenomenelor - inclusiv a „sinelui" - practicantul budist ajunge să nu mai vadă o diferenţă între „eul" său şi „eul" celorlalţi şi, dorind în mod firesc să suprime suferinţa din viaţa sa, va dori, în aceeaşi măsură, să suprime suferinţa tuturor fiinţelor. Prin negarea „eului" se ajunge, aşadar, Ia compasiune, la o dăruire de sine în vederea eliberării tuturor fiinţelor de suferinţă. Negarea „sinelui" nu trebuie înţeleasă ca o desconsiderare a „sinelui", o înjosire a „sinelui", ci mai degrabă ca o eliberare a lui din constrângerile unui hăţiş ideatic, discursiv, care îl face să se vadă deosebit de ceilalţi şi, astfel, să acţioneze într-un mod egoist.
Creştinismul nu face o distincţie între „sine" şi „persoană" şi, în consecinţă, nu neagă existenţa „sinelui". El este totuna cu persoana care este creaţia unui Dumnezeu personal. In sens spiritual însă, se vorbeşte despre un „eu de suprafaţă", care este rodul patimilor, al ataşării faţă de lucruri şi, totodată, este rezultatul ruperii relaţiei cu Dumnezeu, IN acest sens, negarea „sinelui" trebuie asociată cu virtutea smereniei, care este opusul „afirmării de sine". „Afirmarea de sine" sau exacerbarea „eului" înseamnă, într-un sens mai profund, o încercare a omului de autoîndumnezeire, de înlocuire a lui Dumnezeu cu propriul „sine". De aceea scrierile ascetice vorbesc de o luptă continuă a omului cu sine însuşi, o luptă care trebuie să conducă în cele din urmă la eliberarea omului de propriul „eu" care îl ţine înlănţuit în propriile iluzii şi îi creează doar o falsă impresie de libertate.
Cu toate că asemănările par uneori frapante, există o diferenţă de fond între cele două religii, aşa cum subliniam încă de la începutul acestui capitol. Chiar dacă scopul negării „sinelui" pare să conducă la aceleaşi rezultate, în plan spiritual, şi anume la sfărâmarea egoismului şi a ataşamentului, în termenii folosiţi de budism, sau la „omorârea patimilor", în limbaj ascetico-mistic creştin, totuşi nu trebuie să ne hazardăm şi să tragem concluzia că, de fapt, cele două religii vorbesc în termeni diferiţi despre aceeaşi realitate. Mai degrabă am putea spune că, în cazul de faţă, ele vorbesc în termeni asemănători despre realităţi diferite, pentru că însăşi „calea" care trebuie urmată pentru sfărâmarea egoismului, a „eului de suprafaţă", aşa cum a fost numit, este diferită. In creştinism, garanţia eliberării de „şinele" egoist şi, totodată, fundamentul iubirii altruiste este Hristos, care este modelul absolut al jertfei de sine.
Aşadar, prin negarea „sinelui" sau „lepădarea sinelui" persoana nu rămâne lipsită de personalitate, vidă, ci, dimpotrivă, se umple de prezenţa lui Hristos, descoperind astfel că „şinele" său nu poate trăi autentic decât în relaţie cu Hristos. De cealaltă parte, conceptul de sunyata - concept fundamental pentru gândirea antropologică budistă - este nu doar o realitate vagă, ci mai ales impersonală, iar acest lucru cu greu ar putea conduce la un dialog real între cele două religii în ceea ce priveşte problema „sinelui" şi a negării acestuia. Impersonalismul budist este, în fond, principalul obstacol care se interpune în calea realizării unui dialog autentic, mai profund, între cele două religii. Dar chiar şi cu această deosebire de fond, problema budistă a „non-eului" ca strategie în vederea eliberării de egoism şi, în cele din urmă, a eliberării de suferinţa produsă de această supraestimare a „eului", este una fascinantă pentru un creştin, mai ales că întreaga spiritualitate răsăriteană vede în „iubirea pătimaşă de sine" (filaftia) principala rădăcină a păcatului.
Fireşte că, în termeni creştini, nu putem vorbi sub nici o formă de „non-eu". Poate că, pe alocuri, reflecţia asupra elementelor asemănătoare a fost exprimată uneori mai îndrăzneţ, alteori mai pripit; o sintagmă precum „negarea sinelui" poate părea destul de forţată - cu toate că am căutat o fundamentare patristică a ei - însă trebuie să ţinem seama de faptul că acest demers comparativ este într-o fază incipientă în câmpul teologiei creştine. In orice caz, forţarea limbajului nu este decât rezultatul strădaniei de a contura premisele unui dialog şi nu reprezintă nicidecum o încercare de a oferi un răspuns clar şi definitiv la această problemă, lucru care în contextul studiului comparativ al religiilor ar fi veleitar şi inoportun.
Constantin Cretu
Fragment din cartea "Suferinta in budism si crestinism", Editura Sophia
Cumpara cartea "Suferinta in budism si crestinism"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.