Se vorbeste mult despre fiul risipitor, si pe buna dreptate. Fiecare ne regasim, cumva, in postura celui ce a plecat de acasa si a luat-o pe caile pacatului, incercand apoi, dupa un timp al ratacirilor si dezamagirilor, sa gaseasca drumul catre ceea ce ii este propriu, sa ajunga iarasi in bratele tatalui gata sa-l intampine. Exista insa, alaturi de el, o figura luata mai rar in consideratie: e fratele lui.

Se aminteste, desigur, despre acest frate, dar destul de grabit. Ar merita, poate, si el, ceva mai multa atentie.

De ce nu ne identificam cu fratele fiului risipitor, ocolind chiar si sa cautam prea multe explicatii asupra lui? El este singurul personaj negativ al parabolei. Rispitorul isi revine in sine si revine acasa, fratele insa la final deabia pleaca, sau macar refuza sa mai intre in casa. El e cel care pierde, e frustratul care nu se alege cu nimic, nici macar cu un ied.

Identificarea fiecaruia dintre noi cu fiul risipitor e cumva reala, e starea corecta in care ne gasim fiecare dintre noi. In acelasi timp insa, poate fi si o placere perversa in gasirea acestei asemanari. Fiul isi ia averea, si-o cheltuie cum vrea el, "se distreaza", dupa un termen recent, iar apoi, cum da de greu, se intoarce acasa, unde este primit cu bratele deschise, pus in capul mesei, repus in toate drepturile. Da un "restart" la viata, iar toate par sa ii iasa din plin. Se bucura din plin de toate placerile vietii, licite si ilicite, iar apoi, dupa ce le-a epuizat pe primele, se ocupa si de cele ce tin de suflet. In atare conditii sigur ca fratele e un bleg si un fricos, si cine ar mai avea chef sa se ocupe prea mult si de el?

Unde gresesc cei care fac un asemenea rationament? Ei vad placerile lumii, asa cum stie lumea sa le dea, ca valori inalte care trebuie urmarite, si nu inteleg marea lui pocainta, care l-a intors acasa si il va feri, pe viitor, de toate ispitele. Exista oameni care, constienti de pacatele lor, isi amana totusi pocainta pentru mai tarziu. Ei bine, acestia sunt fii risipitori care n-au de gand sa se intoarca acasa, si e plina de ei lumea.

Fratele este lipsit de generozitate si invidios. Invidia este nefericirea pentru bunurile, calitatile si reusitele celui de langa noi. Cel invidios este stapanit de o patima grea, cu atat mai mult cu cat nu poate sa o marturiseasca. Alte patimi sunt evidente si nu putem sa le ascundem: stim cand preacurvim, cand ne lacomim la mancare sau altele de acest gen. Dar invidia poate lua forme subtile, astfel ca ea se ascunde atat de ochii lumii cat si, mai grav, de ochii proprii care isi cerceteaza sinele.

De pilda, multe dintre discursurile moraliste din presa sau de la televiziune sunt, cu siguranta, inspirate pe ascuns de invidie. Se vorbeste de coruptie, de afaceri necinstite, de diverse aranjamente. Sigur, exista coruptie, necinste, exista smecheri si „baietii destepti” care se descurca pe seama si in dauna altora. Cred insa ca acestia sunt priviti, adesea, nu cu indignarea morala afisata ca o fatada de cei ce vorbesc despre ei, ci cu invidia ascunsa ca nu pot face aceleasi invarteli, ca nu se descurca la fel de bine in jungla societatii contemporane.

Daca eu sunt sarac, daca nu am casa, masina, amanta, functia, prestigiul pe care il vad la altii, nu caut cauza in capacitatile mele limitate. Ar trebui sa fiu prea sincer ca sa pot face asta. Prefer, in loc sa-mi recunosc mediocritatea, sa-mi imaginez un complot mondial pentru ca eu sa nu am ceea ce merit (si merit, desigur, tot ceea ce au altii bun si eu nu am).

Cred ca ne preocupa raul din societate nu pentru ca ii afecteaza pe semenii nostri, ci pentru ca, ni se pare noua, nu ne lasa sa ne implinim poftele, sa avem bunurile dupa care tanjim. Daca eu sunt sarac e din cauza ca politicianul X sau afaceristul Y au facut afaceri murdare si si-au insusit bunuri care trebuiau sa imi revina mie. Nu imi dau seama ca daca lucrurile ar fi perfect morale intr-o societate, eu as putea, poate, avea un statut mai bun, dar lucrurile nu ar sta radical diferit.

Societatea de azi predispune la invidie: bogatia este afisata, de cei care o au, in moduri adesea vulgare dar foarte convingatoare. Ceilalti plang dupa ea, cu atat mai mult cu cat e mai la vedere. Cum nu putem sa ne manifestam invidia pentru ca ne-am face de ras, preferam sa fim moralisti si sa infieram raul si coruptia care domnesc in lume.

Cred ca am putea sa vedem, neasteptat, cum multi bogati, pe care ii socotim hoti si corupti, se vor mantui. Pentru ca, odata avand belsug de roade, pot sa constate si vacuitatea bunurilor lumesti, lipsa de sens a acumularii lor. In timp ce armate de saraci tanjesc dupa ele „cu un dor fara satiu”, fara sa le capete vreodata si fara sa-si ia gandul de la ele. Or asta ii tine legati de bogatie fara sa cunoasca insa si roadele ei.

Traim intr-o mentalitate democratica in care nu mai suntem in stare sa recunoastem altora merite. Nu acceptam ca altul ar putea avea mai mult pentru ca este mai capabil decat noi. La baza inegalitatii trebuie sa stea, ni se pare noua, vreo smecherie a aceluia, o invarteala care i-a permis sa isi insuseasca bunuri care puteau, cu egala indreptatire, sa imi revina si mie. Suntem o lume de ulcerati si ne purtam povara cu greu, mai ales ca nu trebuie sa ne-o aratam unii altora. Ne pizmuim unii pe altii dar, din cauza ca trebuie sa pastram convenientele sociale ne zambim frumos cand ne vedem.

E o problema raul care se intampla in lume, iar eu nu propun sa ne dezinteresam de el. Cred insa ca ar trebui sa stabilim o ordine de prioritati. Este firesc sa ma intereseze mai intai raul din mine, caci acela ma macina si de acela voi da socoteala la Judecata. Sa pot sa ma vad cu sinceritate, cu patrundere, cu dreptate si fara mila de bietul "sufletel” care ar suferi nespus daca ar reusi cumva sa se vada asa cum e.

Suntem, in mod paradoxal si tragic, fiul risipitor si fratele lui. Am plecat din casa parinteasca pentru ca suntem in lumea pacatului, dar ne inchipuim ca suntem inca acasa din frica de a ne asuma riscuri, de a lua viata in piept. Tot ce poate fi mai rau este un fiu risipitor resentimentar si ramas acasa.

Pe fratele fiului rispitor il condamnam grabiti si trecem apoi la figura mult mai interesanta a fiului. El constituie insa o paradigma explicativa a felului de a fi in lume al omului la fel de buna ca si fiul. Si mai ales luati impreuna ar explica destul de bine ceea ce se intampla cu noi, de ce ne blocam atat de adesea in firavele noastre eforturi spre mantuire.

Paul Curca

.

• Fiul Risipitor in bratele Tatalui
  Publicat in : Duminica Fiului Risipitor
• Fiul risipitor
  Publicat in : Duminica Fiului Risipitor
• Fiul risipitor sau scoala pocaintei
  Publicat in : Duminica Fiului Risipitor