Anafura in raport cu Sfanta Euharistie

Instituirea anafurei, atunci cand impartasirea obsteasca a incetat de a mai fi un uz regulat la fiecare Liturghie, a fost inspirata si s-a gasit autorizata, desigur, prin caracterul religios pe care deja il aveau in conceptia bisericeasca evloghiile sau darurile aduse pentru savarsirea Sfintei Euharistii.

Fiind pregatite cu intentia de a fi aduse ca dar lui Dumnezeu, ele erau scoase deci prin insasi destinatia lor initiala din categoria alimentelor comune. Indeosebi painea, prosforele sau prescurile aveau marcat acest caracter prin crucea si monograma Mantuitorului imprimate pe ele.

De aceea, Constitutiile Apostolice limitau, precum am vazut, consumarea evloghiilor-prosfore numai in cercul liturghisitorilor si al auxiliarilor lor, dar si aceasta nu "ca paine obisnuita", ci fara alte alimente, cand erau intrebuintate afara din biserica, prescurile din care s-a proscomidit avand sa fie consumate numai in biserica, potrivit canonului 5 al patriarhului Nicolae Gramaticul (sfarsitul veacului al XI-lea si inceputul veacului al XII-lea).

Chiar dupa ce s-a instituit ritul impartirii anafurei, la aceasta nu au dreptul, potrivit canonului 8 al lui Teofil al Alexandriei, decat credinciosii, adica cei botezati, iar nu si catehumenii, intocmai precum era regula si pentru Sfanta Impartasire.

Daca randuiala bisericeasca denumita Testamentum Domini facea totusi o exceptie, ingaduind primirea anafurei si de catre catehumenii din clasa cea mai inaintata, in ajunul botezului lor, precum s-a mentionat mai sus, aceasta nu se poate interpreta ca o nerespectare a principiului.

Trebuie sa subliniem ca o astfel de masura nu constituia o regula comuna, ci o concesie exceptionala sau mai bine-zis extraordinara, care nu era lipsita de orice explicatie. La sfarsitul cursului si probelor catehumenatului, acesti candidati la botez se gaseau de fapt in comunitate de credinta si doctrina cu Biserica, ceea ce motiva insasi avansarea lor. Desavarsirea comuniunii lor si prin har avea sa se consume in noaptea urmatoare, prin primirea botezului si a primei impartasiri.

In ajunul acestor acte atat de insemnate, evloghia-prosfora reprezenta pentru ei o anticipare, o "arvuna", o introducere si pregatire pentru primirea Sfintei Euharistii. Elementul nou, care caracterizeaza "anafura" propriu-zisa si marcheaza inceputurile adevaratei sale istorii ca rit, il reprezinta tocmai semnificatia ei de semn sau simbol de comuniune a membrilor Bisericii, cu care apare mai ales in perspectiva canoanelor 14 si 32 ale Sinodului de la Laodiceea, mentionate mai inainte.

La baza instituirii anafurei sta deci ideea unei relatii intre ea si Painea euharistica, idee care este nu numai vie in constiinta credinciosilor, ci se afla exprimata si in cele mai de seama erminii liturgice. Pentru cei mai multi dintre autorii acestora, temeiul acestui raport il formeaza simbolismul specific painii sau prescurii din care se alege Agnetul, in momentul respectiv al Proscomidiei.

Cum aici se inchipuie cele in legatura cu nasterea si patimile Mantuitorului, aceasta paine sau prosfora simbolizeaza pe Sfanta Fecioara, din sanul careia El s-a nascut trupeste. Resturile din aceasta prescura, care se impart credinciosilor ca anafura, apar deci fata de Sfantul Agnet euharistic in raportul care se gaseste trupul omenesc al Sfintei Fecioare fata de Trupul dumnezeiesc al (Dumnezeu-Omului) Fiului ei.

Sfintenia anafurei deriva, atare, in primul rand din relatia si pozitia ei fata de Sfintele Taine. Desi aceasta idee nu se afla formulata expres in Comentariul liturgic Sfantului Gherman al Constantinopolului, totusi ea nu este straina de cugetarea lui, precum reiese din urmatoarea explicatie : "Iar prescura..., din care se taie Trupul Domnului, se ia intru inchipurea pururea Fecioarei si de Dumnezeu Nascatoarei, care - dupa bunavointa Tatalui si cu voia Fiului Sau si a Cuvantului si dupa salasluirea dumnezeiescului Duh - primind in sine pe unul din Treime, pe Fiul Dumnezeu si Cuvantul, L-a nascut Dumnezeu desavarsit si om savarsit. Dupa cum iarasi Dumnezeu, cel mai presus de fire, intrupandu-se din aceasta intr-o singura ipostasa..., tot astfel si Trupul Domnului se taie..., cu un oarecare -instrument de fier, care se numeste si copie..., ca dintr-un pantece oarecare si din carnea unui corp fecioresc (zic din painea intreaga a evloghiei si a prescurii) si se scoate astfel de sine statator din mijlocul ei".

Teodor de Andida, intemeindu-se pe acest raport simbolic dintre prescura si Painea euharistica, subliniaza categorie ca din aceasta de deriva calitatea de lucru sfant si sfintitor a anafurei. "Ce altceva zice el - decat inchipuirea trupului Fecioarei este partea ramasa, este) impartirea evloghiei si a prosforei (anafurei)? Caci (Sfanta paine) se frange si se imparte ca impartasire de nespusa binecuvantare cele se impartasesc cu credinta; iar prosfora (anafura) se da inapoi plina de sfintenie de la Sfintele (Taine), celor ce au adus-o si, astfel, de la participarea la Trupul cel fara prihana si la cinstitul Sange al lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel ce S-a nascut din Sfanta Fecioara, sfintirea si binecuvantarea ajunge la credinciosi".

Exprimata in termeni generali, aproape aceeasi idee despre relatia anafurei cu Sfintele Taine o gasim invocata in talcuirea Pidalionului, in legatura cu oprirea catehumenilor de la anafura, prin canonul 8 al lui Teofil de Alexandria "Pentru ca acestea s-au adus la sfantul jertfelnic si particelele au iesit din ele intrand in dumnezeiestile Daruri. Pentru aceasta si cele ra din acestea s-au sfintit".

Simion, arhiepiscopul Tesalonicului, accentuand in acest raport nota de deosebire esentiala intre anafura si Sfanta Euharistie, este de acord intr-o alta forma ca sfintenia si puterea sfintitoare a anafurei provin din relatia ei cu Jertfa liturgica. Aceasta valoare ii este insa impartasirea prlntr-un element fenomenal, sub forma actiunilor si fcxrmuleleor din ritualul Proscomidiei, in legatura cu scoaterea Agnettalui.

"Anafura aceasta", zice arhiepiscopul Simion, "este paine sfintita (este prescura), proadusa la Proscomidie, din care se scoate partea din mijloc (Sfantul Agnet), care se jertfeste si se face Trupul Domnului. Deci, in locul acelui Dar mare al infricosatei Cuminecaturi, de vreme ce nu sunt toti vrednici a se impartasi cu el, Zi se da aceasta anafura, care, dupa cuviinta, se numeste antidoron, adica in loc de dar, pentru ca da darul harazirii lui Dumnezeu.

Aceasta paine este sfintita, fiind insemnata cu copia si primind sfinte cuvinte; nu este insa impartasirea Trupului lui Hristos, caci acelea sunt Tainele, iar aceasta, numai datatoare de sfintire si daruitoare de dumnezeiescul dar, care se da cu cuvintele din Proscomidie".

La Nicolae Cabasila insa, motivarea caracterului de lucru sfintit al anafurei imbraca forma unei explicatii logice: "...Taind in multe particele painea proscomidita, din care s-a scos Sfantul Agnet, (preotul) o imparte credinciosilor ca pe una ce a devenit sfanta prin aceea ca a fost afierosita (randuita, destinata si prezentata ca dar de jertfa lui Dumnezeu)".

La toate aceste consideratii nu s-ar potrivi, in fine, o concluzie mai proprie si mai sugestiva decat cea sugerata de Fericitul Augustin in legatura cu alt rit. "Desi nu este Trupul lui Hristos", anafura "este, cu toate acestea, ceva sfant, si mai sfant decat alimentele cu care ne hranim, fiindca este un lucru sfant".

Numai astfel se poate intelege pe deplin temeiul vechii discipline bisericesti, care interzicea luarea anafurei de catre acei ce nu se gaseau intrati in comunitatea crestina prin botez.

Precum am afirmat mai sus, unul sau altul din aspectele corelatiei anafurei cu Painea euharistica si-au gasit expresia chiar in denumirile sub care a fost desemnata anafura. In ceea ce priveste termenul anafura, daca ar fi luat in sens propriu, el ar fi mai presus de orice respect, deoarece reprezinta un termen tehnic pentru insasi Jertfa liturgica.

In sensul impropriu insa din limbajul bisericesc curent, in care cuvantul "anafura" este intrebuintat in locul termenului "prosfora", pentru painea ce se ridica sau se inalta ca dar de jertfa, in vederea scoaterii Agnetului si al impartasirii ca anafura a resturilor din ea, denumirea de anafura exprima acelasi raport fata de Painea euharistica, intocmai ca termenul "evloghie".

Termenul "antidoron" se prezinta incomparabil mai expresiv decat celelalte doua denumiri. Pozitia anafurei fata de Sfanta Euharistie apare intr-adevar mai exact determinata prin el. Totusi, insusi acest termen, desi se refera tot la un raport extern, nu face imposibile unele confuzii, prin interpretari superficiale si eronate, care ii pot transpune semnificatia pe un plan strain de ideea ce-i este proprie.

De aceea nu socotim de prisos sa subliniem ca termenul "antidoron" (in loc de dar) nu stabileste o echivalenta intre anafura si Painea euharistica, ci arata ca in loc ca credinciosul sa fi primit Sfantul Trup si Sange asa cum s-ar cuveni, la momentul indicat prin chemarea stiuta, primeste mai in urma anafura sau paine sfintita printr-o "binecuvantare mica".

Anafura nu inlocuieste deci Sfanta Euharistie. Primirea anafurei este menita numai sa intretina viu in suflete simtul lipsei Sfintei Euharistii si deci aspiratia neincetata de a ne invrednici de ea printr-o viata imbunatatita, asa precum sublinia in Scrisoarea sa pastorala mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei (1668-1672 si 1678-1708) : "Iara anafora nu iaste Taina, nici Trupul si Sangele lui Hristos, ci iaste paine blagoslovita, din oare se scoate Sfantul Agnet. Si au socotit Sfintii Parinti sa sa dea... intru aducerea aminte de Sfanta Cuminecatura, ca sa sa gateasca si sa sa curateasca mai inainte pana ce nu sa cuminica..." .

Autorii erminiilor liturgice descriu anafura nu numai ca pe un aliment sfintit, ci in acelasi timp si cu un efect sfintitor. Arhiepsieopul Simion al Tesalonicului se exprima limpede ca anafura "este sfintita" si "datatoare de sfintenie" si "daruitoare de dumnezeiescul dar" , iar la sfarsitul Liturghiei "se da anafura spre sfintirea noastra".

Asa precum deja am mentionat, el explica aceasta insusire ca un reflex al ceremonialului pentru scoaterea Sfantului Agnet, in timp ce Teodor de Andida crede ca deriva din corelatia simbolica a prosforei proscomidite cu Sfintele Taine insesi ;. anafura este infatisata de acest exeget chiar ca un mijloc de impartasire indirecta a credinciosilor de sfintenia Painii euharistioe.

Aceste explicatii raman insa cu caracterul unor afirmatii generale sau de principiu. Ele nu atribuie, adica, anafurei un efect sau o eficacitate specifica, nota caracteristica de fapt Tainelor, care se disting una de alta prin natura actiunii si a efectelor harului dumnezeiesc, ce se impartasesc credinciosilor, corespunzator scopului divin al instituirii fiecareia. Anafura se claseaza insa in categoria ierurgiilor (sacra-mentaliilor) bisericesti, adica a "acelor mijloace si acte sfintitoare ale Bisericii in care si prin care acestea isi exercita puterea de binecuvantare si sfintire predata de intemeietorul sau". In ceea ce priveste

anafura, ea este menita in primul rand sa lucreze asupra constitutiei noastre psihologice, prin semnificatia simbolului material al painii. Prin natura sau specificul sau, acest element indica "efectele al caror instrument este". Astfel, "anafura este un semn al dragostei fratesti, care uneste pe toti cei care o mananca, asa precum Painea euharistica arata ca toti acei care o primesc sunt uniti in Iisus". Aceasta a fost ratiunea si scopul in imediata legatura cu instituirea anafurei.

Ca urmare a rugaciunii pentru binecuvantarea ei, anafura produce, fara indoiala, si anumite efecte, ca lucrari ale gratiei actuale, in legatura cu trebuintele sau nevoile noastre zilnice. Scopul ei este acelasi ca si al tuturor ierurgiilor si al intregului cult, adica "preamarirea lui Dumnezeu si sfintirea omului" ; binecuvantarea pe care o primeste anafura face ca ea sa devina "un instrument al darurilor dumnezeiesti, al binefacerilor si puterilor dumnezeiesti, sa departeze piedicile mantuirii, sa inmulteasca dispozitiunile subiective la primirea dumnezeiestilor daruri si sa pregateasca pentru daruri mai inalte.

Acesta este de altfel sensul in care se gaseste interpretata anafura in pietatea religioasa populara, afara de unele exagerari, abuzuri si deformari de care nu este scutit nici Orientul, nici Occidentul crestin. Credinciosii o primesc si, daca sunt nemanoati, o consuma indata, intr-o atitudine de impresionanta evlavie; daca nu se gasesc in stare de ajunare, ei o iau acasa, spre a o intrebuinta in alta zi, pe nemancate, facandu-si semnul crucii inainte de a o consuma.

Anafura este dusa chiar si celor bolnavi, precum si celor oare nu au putut sa vina la biserica, iar cei mai evlaviosi isi fac o rezerva, din care iau in alte zile de peste saptamana. "Sunt", in unele parti, "crestini, care nu se impartasesc pana ce nu gusta mai intai din sfintita anafura cateva saptamani inainte de precestanie".

Formele de pregatire in vederea primirii anaforei se prezinta uneori ca simple postulate ale constiintei religioase individuale, sau ca datini locale. Astfel, in unele parohii rurale, cei invrajbiti obisnuiesc sa se impace, chiar in biserica, cu putin inainte de momentul impartirii anafurei, credincioasele mai tinere sarutand mana celor mai in varsta si chiar a barbatilor in etate si cu autoritate morala recunoscuta.

Randuielile disciplinare sunt dominate de o nota oarecum rigorista. Astfel, printr-o interpretare inspirata de analogie, indreptarea legii sau asa-zisa Pravila a lui Matei Basarab extinde si la anafura obligatiile puse de canoanele 5 si 13 ale lui Timotei al Alexandriei, privitoare la impartasire, cerand sotilor curatie trupeasca inca din ajunul zilei in care vor primi anafura.

Pe de alta parte Nicolae Gramaticul, patriarhui Constantinopolului, opreste prin canonul 10 si de la luarea anafurei pe cei opriti de la Sfintele Taine ale Trupului si Sangelui Domnului. Canonul 19 al lui Nichifor Marturisitorul (in Pidalion numerotat 18) face un pogoramant in aceasta privinta, ingaduind monahilor aflati sub epitimii sa primeasca anafura dupa marturisire.

Precum vom vedea mai in urma, Teodosie, mitropolitul Ungrovlahiei (catre finele veacului al XVII-lea si inceputul veacului al XVIII-lea), sfatuieste ca, celor ce nu se spovedesc niciodata, sa nu li se dea nici anafura.

Intocmai ca pe vremea impartasirii de obste se pastreaza si astazi inca, pe cale traditionala, ca o datorie de constiinta, regula ca toti cei oare vin la biserica sa fie pregatiti, adica cel putin in stare de ajunare, spre a lua anafura. Oricat de vag, nu este greu de recunoscut ca substratul acestor deprinderi de pietate, al tuturor acestor recomandatii si masuri, il formeaza constiinta despre o corelatie intre painea anafurei si Painea euharistica. Nu este lipsita de temei deci observatia ca toate aceste date, "care reveleaza originea nobila a anafurei si raportul ei cu Sfanta Liturghie, ne ajuta sa intelegem semnificatia sa cu totul supranaturala".

Istoria, literatura aghiografica si folclorica au inregistrat forme variate despre consideratia de oare s-a bucurat anafura in pietatea populara, oare, de cele mai multe ori, pune accentul pe insusirea ei de instrument al gratiei actuale. Vom cita aci, eu titlu de documentare si de curiozitate in acelasi timp, numai trei exemple, atat din crestinismul rasaritean, cat si din cel apusean.

Unul din acestea se refera la un caz de vindecare extraordinara, istorisit de Sfantul Grigore de Nazianz in cuvantarea funebra rostita cu ocazia inmormantarii tatalui sau. Mama acestui sfant barbat se gasea slabita din cauza unei boli indelungate si a nehranirii. intr-o noapte i apare insa fiul sau, cu cosuletul cu paini foarte albe, facand asupra loi o rugaciune si bineouvantandu-le ou semnul crucii, dupa obiceiul lui dt totdeauna. Mancand din acestea, ea s-a simtit intarita, puterile i-au re venit si speranta i-a crescut.

Aceasta vedenie a avut intr-adevar un pu ternic efect asupra bolnavei, asa precum a putut sa verifice Sfantul Grigore insusi a doua zi dimineata, cand a mers in camera mamei sale Vazand-o mai inviorata decat inainte, el a intrebat-o cum a petrecu noaptea si cum se mai simte. "M-ai hranit, fiul meu", ii raspunse ea, cu foarte multa bunavointa si cu dragoste si apoi ma intrebi cum ma aflu Destul de bine si de linistita".

"In acelasi timp insa", zice Sfantul Grigorie Teologul, "ingrijitoarele imi faceau semn sa nu o contrazic, ci sa accept neaparat raspunsul, pentru ca nu cumva, descoperindu-sie realitatea, : fie doborata de descurajare". Aceasta este, se pare, cea mai veci mentiune istorica despre painile binecuvantate.

Un alt exemplu este extras din Vietile Sfintilor din Bretagne. Odata, dupa savarsirea Liturghiei, Sfantul Melaniu, episcop in veac al V-lea la Rennes, vechea capitala a acestui tinut din Galia, a impartit in semn de comuniune evloghii celor patru episcopi oare se aflau de fata. Unul din ei, Sfantul Mars, episcop de Nantes, socotind ca nu trebuie sa intrerupa ajunarea, in loc sa manance evloghia, a ascuns-o in san.

"Legenda adauga ca ea s-a prefacut in sarpe. Sfantul Mars isi dadu seama atunci ca el se abatuse de la datoriile dragostei fratesti si se duse sa-si ceara iertare de la episcopii a caror comuniune simbolica, pe cat se pare, el n-o pretuise cat se cuvine".

Impresionanta prin gingasia si semnificatia ei este indeosebi urmatoarea piesa marunta din folclorul grec. Motivul este luat in legatura cu cladirea bisericii Sfanta Sofia din Constantinopol, minunea arhitecturii bizantine din timpul lui Justinian. Legenda spune ca intr-o duminica, dupa savarsirea Liturghiei in vechea biserica Sfanta Sofia, care nu fusese inca daramata, imparatul s-a apropiat de sfintele usi spre a primi antidoronul din mana patriarhului.

"Intr-un moment de stangacie, nu se stie din partea cui, particica data cazu jos. O albina, care tocmai intrase pe fereastra, se repezi, apuca painea si isi relua zborul. Imparatul gasi ca ar fi fost o fapta nelegiuita sa se ingaduie unei ganganii sa manance anafura. El porunci deci sa se deschida toti stupii din imperiu. Intr-unul din acestia, se gasi particica de anafura, dar in acest stup, toata ceara fusese prelucrata de albine. Ele facusera din ea o mareata bisericuta si ca sfanta masa trona particica de anafura. Aceasta macheta extraordinara fu dusa imparatului care, precum spune legenda, puse sa se construiasca biserica dupa modelul lucrat de albine".

Este de remarcat la aceasta forma naiva finetea cu care este prezentata corelatia dintre anafura si Jertfa euharistica de pe Sfanta Masa.

Parintele Petre Vintilescu

• Anafura in raport cu Sfanta Euharistie
  Publicat in : Dogma
• Anafura
  Publicat in : Liturghia
• Anafura
  Publicat in : Editoriale
• Prescura in cultul crestin
  Publicat in : Liturghia