Asa cum cea mai mare nenorocire pentru un om este sa piarda pe fiul sau, tot asa cea mai mare fericire este ca fiinta umana sa ajunga sa-L cunoasca pe Dumnezeu, dupa cum ne spune si fericitul Augustin. Omul are lacrimi si pentru suparare, dar si pentru clipele de fericire, in special, pentru momentele bucuriei duhovnicesti intru Domnul Iisus Hristos.

Exista oare om vreun om care nu a plans niciodata? Credem ca nu, din moment ce fiinta umana se naste plangand si moare plangand. Totusi lacrimile omului credincios ar trebui sa se opreasca candva, pentru ca nu-i asa, ar trebuie sa existe o anumita diferenta intre credinciosi si necredinciosi. Tanguirea celor care nadajduiesc in Inviere are limite. Idolatrii ii plang pe mortii lor ca si cum i-ar fi pierdut pentru totdeauna si, de aceea, le este greu sa gaseasca usurare in durerea lor, in timp ce credinciosii au mangaierea nadejdii ca se vor regasi iarasi cu mortii lor. Tocmai de aceea nu se intristeaza ca ceilalti care nu au nadejde (I Tesaloniceni 4, 13).
 
Credinciosii ar trebui sa-i planga pe morti cat este cuvenit, cu masura, cu cumpatare, cu ratiune si cu rabdare. Cumpatarea care este ceruta in situatiile fericite ar trebui sa existe si in cele nefericite. Invatatura Sfintilor Parinti ne indruma si in acest caz, spunandu-ne ca atunci cand ajungem pe varf de munte sa ne bucuram cu masura, iar cand cadem in fundul prapastiei sa nu deznadajduim. De altfel, n-ar trebui sa-i fie foarte greu sa treaca peste durerea mortii unei persoane iubite celui care a dobandit virtutea, care percepe firea omeneasca prin experienta lui de viata si prin starea duhovniceasca imbunatatita.
 
Pe de o parte, taria de caracter a anumitor oameni de a-si retine manifestarea exterioara a durerii lor si de a infrunta moartea persoanelor iubite fara tulburare este o dovada minunata a dezvoltarii lor duhovnicesti. De fapt, cel care se tanguie fara masura este precum necredinciosul care nu are nadejde in Inviere, este ca cel care ar vrea sa schimbe ordinea firii, iar durerea lui provine dintr-o patima absurda. Dragostea exagerata (dependenta stricta sau exagerata) conduce la doliul exagerat si la deznadejde, care sunt dovezi ale necredintei.
 
De altfel, printre putinele momente in care fiinta umana poate simti prezenta lui Dumnezeu se numara si aceste nenorociri, greu de suportat, in care omul isi pierde propriul copil sau persoana cea mai iubita. In acea durere sfasietoare, nesuportabila, uneori, in acea stare de strigat, fiinta umana simte prezenta lui Dumnezeu care vine printr-o mangaiere, alinare si compasiune de nedescris, ca un pansament pe ranile deschise. Pe un astfel de om nu il ajuta nimic altceva decat o dulce imbratisare sau o simpla bataie pe umar, restul fiind tacere…
 
Pe de alta parte, durerea exagerata provoaca boli trupesti. Tanguirile exagerate sunt respingatoare, profanatoare si inutile. Platirea bocitoarelor, care prin bocetele lor intensifica durerea, este de neacceptat. Cei care staruie sa plateasca aceste bocitoare trebuie sa fie exclusi din Biserica. Obiceiurile pe care le au unii oameni de a-si murdari hainele, de a-si uda parul, de a-si sfasia vesmintele si de a se dezbraca in public sunt respingatoare si dubioase. Cei care fac asemenea lucruri sub pretextul doliului isi ascund caderea lor morala.

Or, tanguitul si plansul n-ar trebui sa se transforme intr-un spectacol public. Daca tanguitul este indispensabil, ar trebui totusi sa respecte o anumita buna-cuviinta. N-ar trebui sa ne indreptatim durerea si tanguirile pentru morti invocand exemplele lui Iacov, David, Moise si ale lui Aaron. Aceia erau inca sub Lege si sub osanda lui Adam si de aceea, cand coborau in iad, erau insotiti cu lacrimi. Hristos nu deschisese inca pentru acestia portile Raiului.
 
Din Vechiul Testament sa avem in vedere exemplul lui Iov, care a spus fara lacrimi: “Domnul a dat, Domnul a luat! Fie numele Domnului binecuvantat!” (Iov 1, 2l). De ce sa plangem, de ce sa ne tanguim noi acum, cand Dumnezeu, distrugand trupul stricacios, ne primeste in casa parinteasca? De ce sa plangem cand sufletul, lasand trupul, pleaca spre insotirea cu ingerii, cufundat intr-o stare de extaz si de placere negraita? Pe cei pacatosi ar trebui sa-i plangem, pe care ii asteapta osanda vesnica! Dar nici pe acestia n-ar trebui sa-i tanguim cand mor, ci cand pacatuiesc. Nici pentru morti nu exista motiv sa-i plangem, nici sa le zidim morminte sau sa facem pomeniri pentru acestia. Milosteniile si rugaciunile sunt cele mai bune parastase pentru cei plecati la Domnul.
 
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!
 
Stefan Popa

.

• Plansul duhovnicesc cel de fericire facator
  Publicat in : Credinta
• Plansul
  Publicat in : Pilda zilei
• Tacerea si plansul
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Pentru plansul duhovnicesc
  Publicat in : Editoriale