A ierta inseamna a iubi

O intreaga viata poate nu facem altceva decat sa invatam ce este iertarea. Pana si Dumnezeu, Cel Bun si Milostiv, invata si El sa ierte. De ce spun acest lucru, care poate sa provoace mirare? Voi da dreptate celui ce-mi va spune ca El, Dumnezeu fiind, nu are cum sa nu ierte. Dar tin sa spun ca nu e drept sa uitam ca omul a aparut numai fiindca Dumnezeu a vrut ca el sa apara. Iar perfectiunea iubirii din sanul Sfintei Treimi nu avea nevoie de iertare. Acolo unde iubirea nu e alterata, nu este nevoie de iertare. Caci Iubirea iarta doar ceea ce nu este Iubire. Iarta tot ceea ce nu tine de sine, tot ceea ce a iesit de la sine.

Iertarea, nevoia ei, a aparut odata cu omul. Fiinta aceasta, creata din pamant si purtatoare de suflare divina, nu poate exista fara iertare. Insasi numele omului este "iertare"...

De la prima lui cadere si pana la ultima lui suflare, acesta este cuvantul de care atarna viata, dar mai ales vesnicia lui. Si tot pe el, pe om, spuneam ca invata omul sa-l ierte. Fara om, Dumnezeu ar fi doar Iubire. Dar pentru ca exista omul, El este Iubire si iertare.

A iertat Dumnezeu atunci cand omul a ales pentru prima oara sa nu-L mai iubeasca. Si de atunci totul se rezuma la acest tainic si desavarsit act al iertarii. Adica al iubirii neconditionate.

Omul L-a obligat pe Creatorul sau sa-l ierte. Altfel nu se putea. Altfel risca sa se intoarca in nefiinta din care a fost chemat la viata. Iar Dumnezeu, dintr-o iubire fara margini, a descoperit si iertarea. A primit-o, a acceptat-o si a daruit-o omului pentru vesnicie. Doar pentru ca acesta sa mai poata trai.

Nu are rost sa ne inchipuim lumea fara iertarea divina. Atunci cand S-a hotarat sa il creeze pe om, Domnul a stiut ca, oarecum, trebuia sa adauge ceva si pentru Sine. De ce? Pentru ca El stia ca aceasta creatura a mainilor Lui va gresi. Stia ca va parasi Iubirea Lui si ca va cadea. Dar l-a iubit si asa. I-a iubit libertatea care se desprindea din libertatea Sa si care, prin pacat, se indrepta cu pasi repezi spre haul neantului. Nu l-a creat pentru a-l tine doar pentru Sine. Nu l-a legat de inima Sa si nu l-a obligat sa stea in bratele Iubirii Sale. L-a creat si l-a chemat la Sine. L-a iubit, dar nu l-a sufocat cu Iubirea Sa. L-a creat ca sa fie al Lui, dar nu ca sa-l posede ca pe un obiect.

Si acest joc divin al iubirii are si alte valente! Dumnezeu a creat pe omul care avea sa-L puna pe Cruce pe Fiul lui Dumnezeu. A creat din iubire aceasta fiinta, desi stia ca-L va condamna la Cruce. Caci, la urma urmelor, Crucea nu e un accident, nu este ceva hotarat de om. De aceea si vorbim de nebunia celor ce nu iubesc Sfanta Cruce! De ce? Pentru ca Sfanta Treime a privit Crucea atunci cand a zidit pe om! Si, luand cu mainile Sale tarana din tarana, a facut omului mainile care vor pironi pe Hristos pe Cruce. Si facandu-i gura, a stiut ca doar asa va putea omul sa strige "Rastigneste-L!"

Dar, cum totul este la Dumnezeu Iubire, atunci El a mers pana la capat cu actul crearii omului. Nu zic ca s-ar fi modificat ceva la Cel Atotputernic! Doar ca Iubirea invata cu rabdare sa ierte. Nu ne cere nimic in schimb. Nu vrea nimic pentru Sine. Iubirea era absoluta si desavarsita intre Persoanele Sfintei Treimi. Omul ar fi putut prea bine sa lipseasca inca o vesnicie de acum incolo. Dar Dumnezeu a vrut alaturi o fiinta care sa iubeasca cu Iubirea Sa. A vrut sa mai existe cineva aproape ca si El! Sa simta ceea ce simte El. Sa iubeasca asa cum iubeste El. Sa imbratiseze bucuria deplina asa cum si El o imbratiseaza...

Si ar mai fi ceva... sa ierte asa cum doar El stie a ierta! Iertarea a aparut doar pentru ca omul ar fi murit fara ea. Dumnezeu Se ofera si in acest caz. Da absolut tot. Dar, din nou, nu atenteaza la libertatea omului. Caci acesta se usuca sufleteste, se intuneca si abia mai traieste fara aceasta iertare. Dar, in prea multe cazuri, omul nu cauta iertarea. Nu mai simte nevoia ei.

Iar Dumnezeu nu are ce face. Vointa si puterea divina se opresc acolo unde incepe libertatea umana. Aici doar omul singur este stapan absolut. El porunceste si Dumnezeu respecta. Cu sfintenie si pentru vesnicie. Caci El nu poate si nici nu are pentru ce sa-Si ceara iertare. El doar iubeste. Deplin si neconditionat. Iar Iubirea niciodata nu are nevoie de iertare. Caci nu greseste. Nu cade si nici nu raneste. Doar se daruieste in mod plapand, suav si tot mai deplin. Ea este Lumina, iar aceasta nu greseste. Ea este Adevarul care nu poate sa cada. Ea este Viata, iar Viata este Dumnezeu. Numai Iubire...

Dumnezeu nu ne ofera iertarea Sa precum un despot ascuns in ceruri de nepatruns. Nu ne-a privit niciodata de Sus, de la distanta. Ci inca din prima clipa S-a uitat in ochii nostri. A suflat duh de viata in noi si/ de atunci incoace, El rasufla langa noi. O clipa de ne-ar fi parasit, ne-ar fi inghitit neantul. Ne tine in mana Sa dreapta, chiar daca aceasta mana a Sa, din cauza aceleiasi libertati a omului, este condamnata sa se intinda pana in iad... Tot ca sa tina pe omul care a ales sa nu fie iertat. Nu ca nu ar vrea Dumnezeu, ci pentru ca el nu a vrut ca Dumnezeu sa vrea! Omul hotaraste voia Domnului!

Omul vrea sau nu vrea sa iubeasca si sa fie iubit, sa ierte si sa fie iertat. Iar Dumnezeu Se supune. Nu are nimic a reprosa cuiva. Nici macar omului... il respecta si Se respecta. Este riscul ranirii unei Iubiri care, dupa cum am mai spus, nu avea nevoie de om. Si este riscul deja implinit ca Iubirea sa ajunga in iad.

De ce? Pentru ca omul a dus-o acolo. A tarat-o dupa sine cu lanturile libertatii sale prost intelese.

Caci Dumnezeu S-a pogorat printre oameni. S-a facut Om. Hristos insusi a venit sa caute pe om. Sa-i arate in inima sa locul in care se afla iertarea. Dorinta de a fi iertat. Sa-i arate tocmai ce inseamna sa fii om. Vine sa respecte vointa omului pana la capat, dar sa-i arate din nou si ceea ce vrea Dumnezeu. Sa-i reaminteasca existenta Iubirii. Sa-l invite la libertatea cea adevarata. La propria libertate! S-a coborat ca sa-l ridice...

Dumnezeu S-a facut Om ca omul sa devina dumnezeu. Dar pentru toate acestea era din nou nevoie de iertare. inapoi era iadul, cu toata ura lui. Iar in inima omului se cadea sa fie din nou raiul iertarii si al Iubirii.

"Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri..." Dumnezeu asculta de om. Il urmeaza. Iarta dupa cum el iarta. Caci a coborat printre noi si a ramas extrem de singur. El si Crucea pe care a vazut-o in ochii primului om creat. Si atunci a cautat ca macar oamenii, in toata durerea si uitarea lor, sa se apropie unii de altii. Sa se ierte reciproc. Hristos S-a uitat pe Sine din nou. Nu a cerut nimic pentru Sine. Dar a indraznit sa ceara pentru omul cel de langa om. Caci pe el il vad. Pentru cel de alaturi nu e nevoie de ochii sufletului. Il ating si ma atinge. Il vad si ma vede.

Dar, dincolo de toate, il intristez si, inevitabil, ma intristeaza! ii gresesc si imi greseste. Hristos nu este un idealist. Nu Se hraneste cu vise imposibile. Stie ca omul este supus greselii. Ca ranirea aproapelui este prea des chiar un mod de a fi. Nu S-a mintit si nu ne-a mintit. Nici nu a spus: "Si ne iarta greselile noastre precum si Hristos ne iarta pe noi..." Nu ar fi drept! Ci a lasat absolut totul in mainile noastre! Sunt iertat daca iert. Dumnezeu ma iarta daca eu il iert pe celalalt. Altfel nici ca se poate!

Cel ce a stat pe nedrept pe Sfanta Cruce nu cere nimic in schimb. Nu vrea multumiri. Nu cerseste cuvinte de lauda. Nu face din acestea o conditie a fericirii si a mantuirii noastre! Se gandeste doar la noi. Se lasa pe Sine la discretia noastra. Se retrage cu multa smerenie. Lasa mantuirea celuilalt in mainile mele! Si a mea in mainile celuilalt! Iar El va face dupa cum hotaram noi. Nu ne cere sa murim pe Crucea Lui. Dar ne cere sa omoram egoismul nostru pe Crucea proprie! Ne cere sa nu ne comportam ca si cei ce L-au rastignit pe Cruce. Nu ne cere sa patimim pana la sange. Dar ne cere sa iertam din toata inima. Si, din pacate, tocmai aceasta ne este uneori cu mult mai greu...

Nici nu a zis: "Iubiti-Ma asa cum si Eu v-am iubit pe voi!"... Iubirea nu bruscheaza. Nu ne cere si nu ne obliga. Ci spune doar atat: "Sa va iubiti unii pe altii asa cum Eu v-am iubit pe voi!" Ne-a aratat cum se iubeste. Ne-a invatat ca Tatal atat de mult ne-a iubit, incat pe Fiul Sau L-a dat Crucii, L-a dat patimilor si mortii. Si atat! Apoi Se retrage smerit undeva, in umbra noastra, inapoia inimilor noastre. Si nici nu a lasat multe porunci. Ci numai una: a iubirii reciproce. Si nu a pus multe conditii mantuirii noastre. Ci numai una: a iertarii reciproce. O porunca ca o rugaminte, ca o dorinta nascuta din prea multa iubire. Si o conditie ca un indemn parintesc, ca o mangaiere suava peste mult prea impietritele noastre inimi.

Spun unii sfinti ca Hristos ne iubeste nu doar cu o iubire enorma. Nu se multumesc cu acest termen. Si spun ca ne doreste cu o iubire nebuna! Exact acesta este termenul! Cu acea iubire care nu precupeteste absolut nimic pentru a castiga atentia si increderea celui iubit. Caruia i-a daruit cosmosul intreg cu toata splendoarea lui, incepand de la cel mai mic gandacel si pana la imensele galaxii ce ne inconjoara. Dar vazand indiferenta si nerecunostinta omului, S-a asezat de buna voie pe Cruce si a ramas acolo in, chip tainic, cu bratele larg deschise pana la sfarsitul veacurilor. Asteptand, implorand si dorind cu o nebuna dragoste pe om, inima lui, daruirea lui.

Iar pe Crucea aceasta a spus Hristos: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac!" A inteles, intr-un final, ca iertarea dintre oameni este probabil cea mai grea indatorire pe care le-a lasat-o. El nu a vrut sa fie asa. Parca nici nu a stiut ca fiinta aceasta creata de El nu va ierta exact dupa chipul si asemanarea Celui ce a iertat pe om chiar si inainte ca acesta sa-I greseasca. De aceea nici nu ne-a impovarat cu multe porunci...

Doar una si este prea destul omului: sa ierte orice si oricat din iubire. Iar omul nu a iertat. Nici macar pe Hristos! Desi, paradoxal, El nici macar nu-i gresise cu nimic. insa omul, din reaua lui obisnuinta, L-a condamnat, L-a trimis pe Cruce. Iar Domnului nu I-a ramas decat sa-I ceara Tatalui sa-l ierte. Oricum. Dincolo de acea conditie ce aducea iertarea peste oameni doar daca ne iertam reciproc. Nu vrea sa moara inainte de a aduce peste oameni stergerea unei vini absolute: aceea de a-L ucide pe Cel ce a venit sa ne dea viata. Dar si de vina de a nu primi Iubirea si iertarea Lui, vina de a-I provoca prea multa suferinta...

Atunci cand nu iubesti, intr-adevar nu stii ce faci. Nu intelegi rostul propriei existente si nu realizezi consecintele faptelor tale. Nu faci decat sa-ti ignori propriul suflet si sa anulezi legatura de apropiere iubitoare cu Dumnezeu si cu aproapele.

Daca omul ar fi vrut sa-si ceara iertare, istoria omenirii ar fi fost cu totul diferita. Adam si Eva n-ar fi pierdut raiul, caci Dumnezeu era dispus sa ierte orice si oricat. Nu mancarea din pomul oprit i-a scos din rai, ci faptul ca n-au cerut iertarea Domnului! Si nici macar reciproc nu s-au iertat, ci s-au invinuit unul pe altul si amandoi pe diavol. Iar pe langa toate, Adam L-a invinuit si pe Dumnezeu! Un simplu: "Iarta-ne!" ar fi adus istoria la momentul anterior caderii. Dar aceasta divina formula a lipsit... Si aceasta lipsa L-a condamnat pe Hristos la Cruce. Caci Fiul Omului oricum ar fi venit printre oameni. Oricum S-ar fi intrupat. Dar suferinta Crucii numai omul a hotarat-o. Daca ar fi cerut iertarea divina, Hristos n-ar fi fost obligat sa patimeasca. Ar fi venit doar sa ne iubeasca deplin, sa ne desavarseasca in iubirea Sa. Dar asa, a patimit tocmai pentru ranile provocate fiintei noastre de moartea nascuta din neiertare...

Insa omul a cazut. A murit. A ajuns in iadul in care nu mai exista iubire. In starea in care nu mai stie sa-si ceara iertare. Sufletul se impietrise in starea initiala, a lui Adam celui cazut. Asa se face ca Hristos Se pogoara la iad pentru a-i darui omului din nou iertarea. A iertat pe om fara ca acesta sa fi cerut si l-a chemat la iertare.

Si pentru toate, repet, a pus o conditie simpla, la indemana oricui: sa ierte pe cel de langa el. Lui sa-i ceara ceea ce lui Dumnezeu ar trebui sa-I ceara... A iubi inseamna a ierta. Nu are rost sa ne amagim ca altfel stau lucrurile. Cunosc oameni care sunt in stare sa ierte absolut orice, mai putin o singura iertare... insa cel ce iarta cu masura, acela se minte pe sine insusi. Caci nu va fi iertat cu nicio masura. Si poate ca va reusi sa minta pe cei din jurul sau. Dar nu si pe Hristos! Cel ce a daruit tot nu accepta jumatati de masura. Macar in singura porunca pe care ne-a lasat-o!

Accepta sa nu stim a ne darui absolut tot ce avem celor ce nu au. Accepta sa ne fie greu a-L marturisi in orice clipa a existentei noastre. ingaduie sa ne mai eschivam de la datoria de a-I darui fiecare gand si fiecare fapta ce ne caracterizeaza. Mai trece cu vederea faptul ca postim de forma si ca mergem la Liturghie doar dupa ce ne-am luptat cu propria necredinta. Dar neiertarea tuturor, fara conditie si fara zabava, aceasta n-o intelege si n-o poate accepta. Caci, am mai spus, este semn al neiubirii. Iar El este doar Iubire!

Dostoievski aminteste cazul unui nobil rus care facea oricand apologia iubirii si a jertfei pentru aproapele. Acest nobil iubea pana la sublim omenirea in intregul ei. Cel putin asa credea! Se contopea cu ea si, macar verbal, se uita pe sine insusi in aceasta ideala iubire. Dar nu putea privi in ochi pe cel de langa el! Iubea omul in general, dar ura omul in sine. Si ce este inima celui ce iubeste o idee, dar uraste sau doar nu accepta fie si macar o singura persoana?

A ierta inseamna a iubi. Caci nu poti iubi fara sa ierti. Iubirea aproapelui merge pana la uitarea sinelui. Merge pana la inima lui. Pana la a fi o singura inima. Si acolo unde doua sau trei inimi se unesc, acolo se vor auzi si se vor simti bataile inimii lui Hristos...

Intrebat fiind cine este aproapele nostru, Domnul nu a dat niciun nume. Nici macar pe Sine nu S-a numit, desi asa ar fi fost normal. Pilda Samarineanului milostiv nu ne lamureste complet. Ne lasa fericirea de a da noi nume celui cazut printre talhari, celui pe care l-am vindecat cu iubirea noastra. Un singur Nume conteaza si doar o singura fapta: Numele lui Hristos si iubirea aproapelui. Iertarea ce vine de la El si iertarea ce vine de la aproapele. Caci cel cazut intre talhari se va mantui si ne va mantui doar pentru ca cineva, oricare dintre noi, l-a considerat aproapele lui. Asa el ii va ierta pe talhari si va cobori peste noi iertarea lui Hristos doar pentru ca noi am iubit si am cautat sa fim iubiti.

Iertarea ne invata sa iubim. Si sa fim iubiti de Hristos. O invatam cu rabdare si cu multa suferinta. Rupem din noi. Sfasiem acea parte din eu-ul propriu care refuza sa ierte si sa uite. Caci nu vom putea iubi pe Hristos daca exista in aceasta lume fie si un singur om pe care nu l-am iertat exact ca si pe noi insine. Hristos nu uraste absolut pe nimeni. Nici pe Turcanu! Nici macar pe diavol. Iar in iad vor merge nu cei ce n-au fost iertati de catre Hristos, ci aceia care n-au iertat pe Hristos Cel din inima aproapelui.

Nu exista tinere de minte a raului la Hristos. El nu-Si aminteste raul, asa cum nici soarele nu are umbra. Doar omul, atunci cand va fi in fata Lui, isi va aminti de raul din sine insusi. Si singur se va condamna la iad. La suferinta. Si atunci va fi uitat ca exista cuvantul "iertare". Va lipsi din inima lui acest cuvant. Iar aceasta ii va provoca multa durere, dar nu va sti de ce...

Este timpul sa invatam iertarea. Cu rabdare si cu credinta. Totul e in mainile lui Hristos. Este timpul sa ne apropiem de El si de aproapele nostru. Altfel totul este inutil. Si mult prea banal. Mult prea insignifiant...

Monahul Paulin
Invitații la Libertate, Editura Egumenița

• Iertarea in lumina invaturii crestine
  Publicat in : Morala
• Acatist de pocainta pentru iertarea pacatelor
  Publicat in : Acatiste
• De ce osandim iertarea ?
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: