Temeiurile teologice ale ierarhiei si ale sinodalitatii ei

Temeiurile teologice ale ierarhiei si ale sinodalitatii ei Mareste imaginea.


Temeiurile teologice ale ierarhiei si ale sinodalitatii ei

Ierarhia si sinodalitatea ei in Biserica Ortodoxa implica in sine trei principii: principiul comuniunii, care e principiul general al in­tregii vieti a Bisericii si de la care conducerea ei nu se poate abate; principiul originii transcendente a slujirii ei, prin care se deosebeste in cadrul comuniunii bisericesti ca o comuniune aparte si principiul complimentaritatii intre conducerea sinodala ierarhica si poporul bise­ricesc. Fiecare din aceste principii au diferite temeiuri dogmatice.

1. Principiul comuniunii il gasim pe toate treptele existentei, de la Dumnezeu pana la ultima creatura.

Modelul si sursa intregii comuniuni este Dumnezeu in Treime. Comuniunea in Dumnezeu este perfecta. Ea ne arata ca nu exista cunoastere si spiritualitate adevarata decat in comuniune. Aceasta pentru ca fara comuniune nu exista iubire, iar fara iubire nu exista cunoastere si spiritualitate. Numai prin iubire un subiect patrunde in interiorul altui subiect sau se deschide aceluia. Numai in iubire se ating profunzimile sau inaltimile fiintei ascunse in subiecte si se im­bogateste fiecare subiect din viata celorlalte subiecte si in armonie cu ele. De aceea in perfecta comuniune treimica intelepciunea este una, vointa una, fiinta una si puterea una. Sfanta Treime axata ca principiul unitatii este nu o persoana singulara, ci comuniunea sau principiul iubirii.

Dupa modelul Sfintei Treimi este creat si omul in comuniune. Sfantul Grigorie de Nisa spune: "Nu intr-o parte a firii (umane) este chipul lui Dumnezeu, nici in vreunul din oamenii priviti in ei insisi este harul, ci aceasta putere strabate prin tot neamul omenesc. Deci toata firea omeneasca care strabate de la cel dintai om pana la cel de pe urma este un singur chip al Celui de sus".(De Opiticio ominis. P. G.. XLIV, 135).

Filozofia din ultima jumatate de secol a pus in evidenta faptul ca omul nu poate avea constiinta eului propriu decat in relatia cu un "tu". Dar mai trebuie aratat ca "eu" si "tu" nu putem fi fara un con­tinut comun de preocupari, iar cel mai pretios continut este un al treilea subiect. Iar in categoria celui de al treilea intra toate persoa­nele care nu sunt in relatia momentana de "eu-tu". Conjugarea are neaparat trei persoane: eu - tu - el. Nici mai mult, nici mai putin. Omul nu se descopera pe sine decat in masura in care descopera pe ceilalti oameni. Noi vorbim in general de perioada care a inceput cu Renasterea ca despre o perioada a descoperirii omului. Dar, pana in preajma timpului nostru, omul nu si-a descoperit decat eul propriu. De aceea a fost posibil ca unii merghiri pe alte continente sa descopere numai spatiile geografice ale acelor continente si bogatiile lor, nu si popoarele de acolo. Descoperirea omului din perioada ce a urmat Renasterii a fost o descoperire a omului ca individ, dar acesta nu este omul intreg. Numai in comuniunea "eu-tu-el" omul se descopera in intregime, pentru ca se descopera ca subiect inzestrat cu atributele responsabilitatii, pentru ca descopera egala valoare a umanului in toate persoanele.

Nu exista persoana in afara legaturii ontologic-dialogice cu alte persoane. Nici o persoana nu se poate realiza cu adevarat fara activa­rea acestei legaturi printr-o comuniune reala. Persoana este prin definitie subiect de comuniune. Ea trebuie sa se comunice altor persoane si trebuie sa primeasca comunicarea de la alte persoane. Ea nu se poate realiza intelectual si moral decat in comuniune. Iar in comuniunea adevarata o persoana nu pune pe alta in situatie de inferioritate. Comuniunea adevarata se realizeaza intre parteneri care se socotesc egali. Toate conflictele dintre oameni pro­vin din faptul ca nu se trateaza reciproc in legaturile dintre ei ca subiecte egale.

Legatura de comuniune, inscrisa in natura umana prin creatie in virtutea faptului ca e facuta dupa chipul lui Dumnezeu, este resta­bilita in cei ce se unesc prin credinta in Hriistos, intrucat acestia devin un trup al Lui. Sfantul Apostol Pavel a insistat asupra unitatii de trup de care se bucura cei ce sunt in Hristos. Pe corintenii care se dezbinasera intre ei Sfantul Apostol Pavel ii intreaba: "Oare, s-a impartit Hristos?" (I Cor. I, 13).

Un rol important in adunarea credinciosilor in Hristos il are uni­tatea credintei si impartasirea euharistica cu acelasi Iisus Hristos. Sfantul Apostol Pavel a pus in legatura adunarea credinciosilor in Hristos intr-o unitate de trup cu ideea ca prin aceasta Logosul divin, Care s-a intrupat, a inceput sa readune in Sine creaturile care s-au dezbinat prin pacat si au iesit din Logos. Hristos a venit ca pe toate sa le readune, sa le recapituleze in Sine (Col. I, 16, 20). Unii Parinti au vazut unitatea primordiala a fapturilor in Logos ca avand o baza in unitatea eterna a ratiunilor lor in Logosul divin (Sfantul Ma­xim Marturisitorul).

In general Parintii orientali, reluand ideea unitatii de trup pe care o alcatuiesc crestinii in Hristos subliniaza rolul Sfantului Duh in realizarea acestei unitati. Dupa ei, prin Duhul lui Hristos ia fiinta si se sustine Biserica in calitate de trup tainic al Domnului, de comu­niune sau catolicitate bisericeasca. Sfantul Grigorie de Nazianz si Sfantul Grigorie de Nisa atribuie Sfantului Duh faptul ca la Cincizecime se pune baza intelegerii sau a gandirii comune intre credinciosii de diferite graiuri, care  alcatuiesc Biserica. Cel dintai zice: "Caci sunt toti adunati de acelasi Duh intr-o armonie unitara, intrucat El a pus in multi una si aceeasi intelegere". Sfantul Duh este "Duhul comu­niunii", adica al unitatii intregului, in care madularele nu se conto­pesc intr-unul singur. Sobornicitatea (catolicitatea) poate fi inteleasa si ca comuniune; ea e nu numai o unitate ca atare, ci o forma spe­ciala a unitatii. Exista o unitate a intregului, in care diferitele parti nu mai pot fi deosebite, distinse; exista apoi unitatea unui grup, care e tinuta la un loc printr-o comanda exterioara; in sfarsit exista unitatea unor obiecte de acelasi fel, juxtapuse. Sobornicitatea sau catolicitatea se deosebeste de unitatea ca atare, intrucat este o forma deosebita a ei: este unitatea comuniunii. Unitatea comuniunii este singura unitate care se conciliaza cu demnitatea, personala a celor ce se unesc, singura in care nici o persoana nu e supusa alteia si singura in care institutia nu este vazuta ca "extrapersonala" sau "suprapersonala", amenintind astfel persoana. In unitatea comuniunii persoa­nele sunt adunate tocmai in egalitatea si libertatea lor; institutia este in ea expresia comuniunii: in unitatea comuniunii, structurile sunt simple comuniuni de persoane cu servicii identice.

2. Dar sinodalitatea ierarhiei nu se intemeiaza numai pe princi­piul comuniunii. Daca s-ar intemeia numai pe acest principiu ea nu s-ar distinge ca un organ cu o slujire aparte in Biserica.

Sinodalitatea ierarhiei reprezinta comuniunea persoanelor inzes­trate cu o slujire speciala in Biserica. Aceasta slujire are un caracter intreit. Ea consta in propovaduirea neschimbata a invataturii lui Hristos, in sfintirea credinciosilor si in conducerea pastorala a lor spre desavarsirea in Dumnezeu. Ele corespund celor trei slujiri ale Mantuitorului. Dar aceste trei slujiri sunt atat de solidare, atat de nedespartite intre ele, incat infaptuiesc o singura opera. Aceasta opera e numita de cele mai multe ori cu numele general de sfintire a credinciosilor, dar ea trebuie inteleasa ca realizandu-se prin purificarea si desavarsirea, sau prin asemanarea si unirea lor cu Dumnezeu, adica prin imparta­sirea tot mai deplina de El.

Propovaduirea invataturii neschimbate a lui Hristos si conduce­rea credinciosilor pe calea mantuirii spre desavarsirea in Dumnezeu se incadreaza in actiunea aceasta de sfintire progresiva a lor. Caci invatatura nu li se impartaseste dintr-un interes teoretic, iar condu­cerea pastorala nu consta dintr-un simplu exercitiu de putere, fara scop, ci amandoua slujesc desavarsirii sau sfintirii progresive a credinciosilor.

O asemenea slujire de indumnezeire implineste, dupa autorul scri­erilor areopagitice, si fiecare ceata ingereasca in raport cu ceata inferioara. Dar in aceasta lucrare intra nu numai purificarea, care s-ar putea numi sfintire in sens strans, ci si luminarea si desavarsirea.
Ba chiar si purificarea e o purificare de nestiinta in lumea inge­reasca, deci implica un asemenea efect si in planul omenesc.

In general cunostinta despre Dumnezeu nu se impartaseste fara o legatura cu tainele, iar tainele nu sunt lipsite de o inraurire iluminatorie asupra credinciosilor. Cunostinta in Biserica se da inainte de primirea tainelor, pentru ca oamenii sa le primeasca cu credinta, si dupa primirea tainelor, pentru a intelege harurile primite. Cine prin cuvantul anterior se simte indemnat spre primirea unei taine, nu simte acest indemn fara lucrarea Duhului Sfant. Am vazut ca Sfantul Grigorie de Nazianz spune ca la Cincizecime multimea adunata in jurul Aposto­lilor a fost adusa prin Duhul la aceeasi gandire, care a fost in primul rand gandirea de a cere botezul.

Separarea lucrarii de luminare de lucrarea sfintitoare si desavarsitoare e produsul unei conceptii ulterioare care a despartit ratiunea de simtire si vointa, care n-a mai vazut omul ca un intreg.

In conceptia biblica si patristica nestiinta si cunostinta au impli­catii etice. In nestiinta e implicata o vointa de a nu cauta si de a admite adevarul. In cunostinta e implicata o vointa de a-l cauta si admite. Prin cunostinta se realizeaza o unitate intre oameni si Dumnezeu. Dar e un har sa poti depasi orgoliul pentru a te uni cu ceilalti in gandire. Cat de mult e legata iluminarea de actiunea de sfintire prin sacramente a aratat-o Biserica de la inceput, si prin numirea de "luminare" ce a dat-o Botezului, sau prin numirea de luminati, data celor botezati. Pana azi Biserica considera pe cel ce vine la Botez ca "vine la sfanta luminare". De altfel inca Sfantul Apostol Pavel spune ca Hristos "a sfintit Biserica Sa, curatind-o prin baia apei in cuvant" (Efes.V, 26). Si tot el spune ca "toata faptura se sfinteste prin cuvantul lui Dum­nezeu si prin rugaciuni" (I Tim. IV, 5). Ba chiar Mantuitorul a legat sfintirea de cunoasterea adevarului: "Sfinteste-i pe ei in adevar" (Ioan XVII, 17, 19). Aceasta arata ca actiunea luminarii adevarate nu se poate desparti de actiunea sfintirii sau a purificarii si desavarsirii in Dumnezeu. In consecinta, persoanele ierarhice, care au primit prin hirotonie misiunea sfintirii credinciosilor, au primit inclusiv si slujirea luminarii prin cuvant. Slujirea luminarii nu se poate lua de la persoanele care au primit slujirea sfintirii si nu se poate primi de vreo persoana, in mod separat de slujirea sfintirii.

Dar in afara de aceasta insusire a slujirii sfintitoare de a cuprin­de in ea si celelalte doua slujiri (a luminarii si a conducerii pasto­rale), slujirea sfintitoare mai are inca doua trasaturi.Prima trasatura este ca puterea sfintitoare vine de sus. Oamenii nu se sfintesc prin puterea lor. Ea  are  originea in transcendenta divina, mai precis in Iisus Hristos. Hristos S-a dat pe Sine pentru Bi­serica Sa, pentru ca s-o sfinteasca pe ea (Efes. V, 26). "Dumnezeu va va sfinti pe voi deplin" (I Tes. V, 23). "Cel ce sfinteste si cei sfin­titi din Unul sunt" (Evr. II, 11). "De aceea si Hristos a patimit in afara portii, ca sa sfinteasca pe popor prin sangele Lui" (Evr. XIII, 13).
Acest fapt al venirii de sus a lucrarii de sfintire si de asemanare cu Dumnezeu se realizeaza prin aceea ca oamenii primesc aceasta lucrare prin taine savarsite de persoane ce apartin unei trepte ierar­hice superioare treptei lor, pe de alta ca aceste persoane primesc aceasta slujire de transmitere a puterii de sus printr-o taina speciala. Aceste persoane trebuie sa fi primit ele mai intai de sus tot ce trans­mit, plus desemnarea lor ca trainsmitatoare a darurilor de sus. Printr-o taina speciala trebuie sa fie instituite ca organe transmitatoare ale harurilor care nu sunt de la ele ci de sus.

Autorul scrierilor areopagitice prezinta toata lucrarea prin care oamenii sunt facuti tot mai asemenea cu Dumnezeu, ca o impartasire a lor de lumina si puterea ce se propaga din Dumnezeu prin ierarhia "care desavarseste cu sfintenie tainele propriei iluminari". Dar aceasta "proprie iluminare" nu si-o pot da persoanele apartinatoare ierar­hiei. Iar intrucat nu le poate veni de jos, de la poporul credincios, tre­buie sa le vina de sus, de la Dumnezeu printr-un act special de consa­crare. Preotii si episcopii arata ca puterea sfintitoare vine de sus, atat prin faptul ca actele sacramentale sunt randuite de sus, de Hristos, cat si prin faptul ca ei le savarsesc in baza desemnarii lor pentru aceasta slujire tot de sus, sau de Hristos. Preotii si episcopii nu primesc aceas­ta slujire de la comunitate, nici nu si-o iau de la ei. "Nu-si ia cineva de la sine aceasta cinste, ci e chemat de Dumnezeu ca si Aaron", se spune in Epistola catre Evrei (V, 8). Prin actele lor sfintitoare lucreaza transcendenta divina. Ei sunt organe slujitoare ale transcendentei di­vine. Ei au misiunea sa inalte pe credinciosi spre Dumnezeu. Dar nu pot face aceasta prin puterea omeneasca, ci prin puterea care, comunicandu-se de sus, ii face pe oameni mai asemenea cu Dumnezeu. Aceasta trasatura a slujirii sfintitoare in Biserica distinge persoanele care o implinesc de celelalte persoane printr-un act de oranduire de sus spre aceasta slujba; le distinge ca pe o tagma de persoane cu o consacrare speciala.

Dar persoanele care implinesc aceasta slujire se afla si ele intr-o comuniune. Nu poate implini actiunea sfintitoare, deci si pe cea de iluminare si conducere pastorala, in Biserica, o persoana care nu se afla in comuniune cu celelalte persoane incredintate de Dumnezeu cu aceeasi slujire. Din legea comuniunii nu poate iesi nimeni in Biserica. E o lege a vietii omenesti si cu atat mai mult a vietii in Hristos. Aces­te persoane nu pot iesi din legea comuniunii, dat fiind ca ele se impartasesc toate de aceeasi slujire preoteasca sau sfintitoare a lui Hris­tos. Apoi pentru ca insasi slujirea lor e dedicata adunarii tuturor in Acelasi Hristos si intaririi comuniunii, si daca n-o au, ele n-o pot comunica nici credinciosilor. Autorul   scrierilor   areopagitice   accentueaza asupra rostului unificator al cunostintei de Dumnezeu si peste tot al lucrarii de sfintire si indumnezeire a credinciosilor.
Puterea unificatoare a slujirii iluminatoare a ierarhiei, se explica prin faptul ca prin ea credinciosii se umplu continuu de iubirea de Dumnezeu. De aici vine si rolul sfintitor al cunoasterii de Dumne­zeu. Dar daca prin lucrarea ei, ierarhia trebuie sa conduca pe cre­dinciosi spre tot mai muilta iubire, spre tot mai multa unitate sau comuniune cu Dumnezeu si intreolalta si daca ea nu poate da decat ceea ce primeste ea mai intai, atunci ierarhia trebuie sa fie si ea plina de duhul iubirii, sau al comuniunii.

E adevarat ca preotul implineste singur in parohia sa slujirea sfin­titoare si deci credinciosii se raporteaza la el ca la un unic slujitor al sfintirii lor. Dar preotul implineste slujirea lui si credinciosii se re­fera toti la el, intrucat se afla intr-o comuniune cu ceilalti preoti din eparhie, impartasindu-se de aceeasi preotie a lui Hristos. E adevarat ca in eparhie episcopul implineste singur actiunea de consacrare a preotilor subalterni. Dar episcopul indeplineste actiunea lui de consa­crare a preotilor si preotii se refera la el ca la centrul lor unic, intru­cat el se afla in comuniune cu ceilalti episcopii, fiind partasi aceleiasi arhierii a lui Hristos. Slujirea sfintitoare a preotului si slujirea sfin­titoare a episcopului se indeplineste intr-o solidaritate cu slujirea sfin­titoare a tuturor preotilor, respectiv a tuturor episcopilor, pentru ca in toate e activa aceeasi putere sfintitoare a arhiereului Hristos. Nici un preot si nici un episcop nu este in afara acestei comuniuni in actele sale sfintitoare. In spatele lor sta comuniunea tuturor preotilor si mai sus comuniunea tuturor episcopilor, si, precum vom vedea, catolicitatea Bisericii". Chiar Hristos capul e in comuniune cu Tatal si cu Duhul Sfant si conduce Biserica in comuniune cu ei.

Realitatea acestei comuniuni se arata la hirotonia episcopului. Dat fiind ca deasupra episcopului nu mai este o treapta de hirotonie superioara, el e hirotonit de doi sau mai multi episcopi, care repre­zinta sinodalitatea episcopala dintr-o Biserica locala sau autocefala, ca cea mai inalta comuniune in Biserica locala. Capetenia fiecarei Bi­serici locale sau autocefale comunica dupa inscaunarea sa tuturor ca­peteniilor Bisericilor autocefale stirea inscaunarii sale, prelungind in continuare si in concret comuniunea intre sinoadele Bisericilor locale.

In sinodalitatea episcopala se concentreaza atat principiul comu­niunii cat si originea transcendenta a actiunii sfintitoare in Biserica. Sinodalitatea arata ca nu exista sfintire si desavarsire in afara comu­niunii. Dar sfintirea ca putere de ridicare la comuniune mai inalta e deosebita de comuniunea generala, venind de sus. Neexistand insa ceva mai inalt decat sinodalitatea episcopala, sfintirea de origine transcendenta in treapta episcopala nu poate veni decat prin organul sfintilor cel mai inalt, care este insasi comuniunea  sau  sinodalitatea episcopala.

Sinodalitatea episcopala are si ea doua trepte. Una e cea a Bise­ricii locale, alta cea a   Bisericii universale. Sinodalitatea Bisericii lo­cale se manifesta in  sinodul  Bisericii  respective.   Sinodalitatea  Bise­ricii universale se manifesta in Sinodul ecumenic, dar si in comuniu­nea dintre sinoadele Bisericilor locale. Comuniunea sau  sinodalitatea episcopala,  ca  o  coordonata  esentiala  a celei  mai  inalte actiuni de sfintire, deci si a celei de propovaduite  a invataturii  neschimbate  a lui  Hristos,  face  ca  necesitatile  de  activitate   organizata   a  sinodalitatii sa fie  satisfacuta de un presedinte(proiestos),  care nu  iese  din ordinea  comuniunii  si nu  diminueaza  puterea  sfintitoare suprema a celei mai inalte comuniuni in Biserica, adica a sinodalitatii episcopale intr-una  din  componentele ei, adica  in  formularea  invataturii.  Bise­rica s-a asigurat de la inceput impotriva pericolului ca un astfel de presedinte   sa incerce sa se ridice deasupra comuniunii episcopale universale, ca organ suprem de sfintire sau de conducere si invatare in Biserica, prin deosebirea ce a facut-o intre treptele ierarhice jure divino si jure ecclesiastico. Preotiii si episcopii sunt trepte de hiroto­nie jure divino,  protopopii,  arhiepiscopii,  mitropolitii, patriarhii sunt trepte de jure ecclesiastico. Cei din urma n-au decat rolul prezidial, care nu-i scoate din comuniune cu fratii de preotie sau episcopat si, in  cazul  special  al  sinodalitatii  episcopale  si universele, nu  coboara aceasta comuniune sau sinodalitate din pozitia ei suprema, la o treap­ta de gradul al doilea, sau de totala dependenta.

Necesitatea comuniunii ca coordonata a slujirii sfintitoare pe toate treptele e aratata in Orient si prin viziunea din scrierile areopagitice, referitoare la actiunea sfintitoare din ordinea ingereasca, model al actiunii sfintitoare din Biserica. Ingerii de pe treptele superioare sfin­tesc pe cei de pe treptele inferioare, ramanand in ceata lor. Pana la heruvimi, treptele ingeresti sunt oranduite pe cete, nu pe ingeri indi­viduali. Nici chiar Dumnezeu nu iese din ordinea comuniunii.

3. Venim acum la al treilea principiu al sinodalitatii episcopale, adica la complementaritatea ei cu comuniunea poporului credincios.

Slujirea sfintitoare distinge sinodalitatea ca comuniune ierarhica, in speta distinge sinodalitatea de comuniunea generala a Bisericii, dar nu o separa de ea. Nu avem de a face nici macar cu doua comuniuni paralele, sau cu o comuniune care lucreaza singura asupra celeilalte comuniuni. Comuniunea episcopala sau sinodalitatea e incadrata ca o diferenta specifica in genul larg al comuniunii bisericesti. E ca un cerc mai restrans inauntrul cercului mai larg, dar un cerc deschis in acelasi timp in cercul mai larg. Ea trebuie sa ajute dezvoltarea co­muniunii generale. E ca un plaman in organismul bisericesc, necesar organismului, dar sustinut de el. Numai legatura interioara dintre comuniunea sau sinodalitatea episcopala si comuniunea larga a Bise­ricii face ca in Sinod sa se reflecte Biserica si in comuniunea intre Sinoadele locale sa se reflecte comuniunea intre Bisericile locale insesi.

Comuniunea generala bisericeasca intretinuta prin Duhul lui Hristos, umple cu suflarea ei de viata toate organele constitutive ale Bise­ricii, inclusiv ierarhia. Comuniunea Bisericii e un duh de viata, de iubire reciproca, ce se misca si in comuniunea ierarhiei. Iar comuniu­nea ierarhiei extinde duhul ei in toata comuniunea bisericeasca. Iubi­rea care se manifesta intre ierarhi nu se poate inchide la granita ierar­hiei si nici cea dintre credinciosi la granita lor, caci e aceeasi iubire. Ea trece de la ierarh la popor si invers, ca intre vasele comunicante. Ierarhia e o pars in toto, nu o pars pro loto. Fara iubirea poporului si fara iubirea de popor, preotii si ierarhii sunt morti sufleteste, fara efi­cacitate in slujirea lor.

Actiunea sfintitoare a ierarhiei ar ramane fara efect daca nu i-ar raspunde efortul credinciosilor de a se sfinti, primind cu bucurie si folosind puterea simtitoare comunicata de sus, prin actele sacramen­tale ale ierarhiei, asa cum aerul n-ar folosi organismului, daca orga­nismul nu l-ar absorbi prin plamanii lui. Propovaduirea ierarhiei n-ar reusi sa lumineze pe credinciosi, daca ei n-ar face efortul de a inte­lege,  de  a aprofunda personal si  de  a  asimila  adevarul  propovaduit.

Actiunea de conducere pastorala a credinciosilor spre desavarsire nu se poate savarsi cu succes fara efortul de autodesavarsire al cre­dinciosilor, in acest efort ei asimileaza personal la nivelul lor de fie­care data, adevarul, sfatul, indemnul ce li se comunica. Preotii si ie­rarhii ii ajuta prin pastoratia lor sa-l adapteze la conditiile lor perso­nale de fiecare data. Dar cei ce fac cunoscute aceste conditii in dia­logul cu preotii si cu episcopii, cei ce traiesc aceste conditii cu toata intensitatea, cei ce traiesc in mod viu si deplin din luminarea interna a potrivirii sfaturilor cu situatia lor de o complexitate totdeauna per­sonala si noua sunt credinciosii.

Din toate acestea rezulta ca credinciosii nu sunt obiecte pasive ale lucrarii sfintitoare a ierarhiei, ci colaboratori activi ai ei. Mai mult chiar, exista o colaborare reciproca intre credinciosi si membrii ierar­hiei. Ierarhia nu invata numai pe credinciosi, ci si invata de la ei, Principiile generale ale invataturii isi descopera profunzime spirituala si bogatie inepuizabila de sensuri, nesfirsita lor capacitate de a se adecva cu situatiile indefinit de variate ale vietii omenesti, prin fie­care credincios si membrii ierarhiei o cunosc si folosesc acest aport al credinciosilor. Caci un membru al ierarhiei are misiunea de a pro­povadui punctele invatatorii in forma lor de principii generale, lumi­nate cel mult de experienta spirituala a persoanei sale singulare. Dar aceste puncte se umplu ca o urzeala generala de infloriturile nesfarsite ale intelegerilor personale ale tuturor credinciosilor. Membrii ierarhiei cunoscandule pe  acestea  se  imbogatesc  ei  insisi  cu  intelegeri noi ale invataturii pe care o propovaduiesc, folosindu-se de aceste noi intelegeri in propovaduirea lor urmatoare.

Acesta e un exemplu pentru jertfele si rugaciunile credinciosilor care se sintetizeaza in jertfa comunitatii adusa prin preot. Preotul e jertfitorul in care converg credinciosii ca jertfitori. El e jertfitorul comunitatii, el aduce jertfa si rugaciunile comunitatii. Episcopul la fel. Iar intreg episcopatul aduce jertfa si rugaciunile intregii Biserici, pastrandu-i caracterul de jertfa a comuniunii. Sfantul Apostol Pavel spune, in acest sens, ca Biserica este "plinirea" lui Hristos insusi (Efes. I, 23). Este plinirea lui Hristos ca arhiereu si sfintitor. De aceea, daca membrii ierarhiei se disting prin trimiterea ce o au de sus pentru savarsirea actiunii de sfintire a credinciosilor, in concret si pe planul interior, trimiterea lor se tine in cumpana cu rolul activ al poporului credincios, sau actiunea lor se intregeste cu actiunea poporului cre­dincios.

Membrii ierarhiei au misiunea oficiala de a propovadui invata­tura neschimbata, judecand ceea ce vor sa spuna la lumina traditiei si in acord cu principiile generale ale invataturii propovaduite in toata Biserica. Credinciosii laici adancesc si nuanteaza aceste prin­cipii la lumina experientei lor individuale, sau a experientei unor gru­pe mai restranse, determinate in mod special de geografia si istoria lor. Ierarhia are misiunea ca tinand seama de aceste experiente si in­telegeri, sa caute sa le articuleze in principiile generale si fundamen­tale ale Traditiei, sau ale Revelatiei divine pastrate de Biserica pana azi ca Traditie, si prin aceasta sa le armonizeze intre ele insele.

Ierarhia e din acest punct de vedere o reprezentanta a Bisericii celei una si a Traditiei ei de totdeauna, a adevarului mantuitor al lui Hristos, fara de care nu se poate realiza sfintirea si mantuirea oame­nilor. Dar tocmai de aceea ierarhia e si garanta comuniunii generale sau a catolicitatii Bisericii.

S-ar putea spune astfel ca comuniunea sau sinodailitatea episco­pala intregeste comuniunea poporului bisericesc, iar aceasta din urma intareste si sustine comuniunea sau sinodalitatea episcopala. Poporul credincios da viata principiilor, ierarhia mentine unitatea acestei vieti. Exista intre ele o complementaritate reciproca. Slabirea sinodalitatii slabeste duhul comuniunii in poporul credincios ; slabirea duhului de comuniune a poporului slabeste sinodalitatea sau comuniunea epis­copala.

Ideea complementaritatii dintre sinodalitatea episcopala si larga comuniune bisericeasca se constata in Biserica veche si in faptul ca la sinoade participau si reprezentantii clerului, ai monahilor si ai popo­rului credincios, cerandu-se si parerea lor inainte de adoptarea defi­nitiilor sinodale. Pe langa aceea, fiecare episcop semna aceste defi­nitii numai dupa ce se convingea ca ele corespund cu credinta Biseri­cii sale, care cuprindea clerul si credinciosii ei si era in legatura cu Traditia ei apostolica. Iar adoptarea definitiva a hotararilor sinodale de catre intreaga Biserica se facea prin asa-zisa receptie. Definirea invataturii nu se facea de un episcopat rupt de Biserica, netinand sea­ma de Biserica, ci in episcopatul intrunit in sinoade se reflecta Biserica insasi. Desigur episcopatul avea misiunea speciala de a formula ofi­cial ceea ce gandea Biserica in intregimea ei; dar verificarea defini­tiilor lui ca conforme cu gandirea Bisericii se facea prin receptie de catre Biserica. Duhul Sfant calauzea pe episcopi in formularea inva­taturii, dar a unei invataturi care era a Bisericii si pe care acelasi Duh Sfant o pazeste in intregimea ei in adevar.

Am spus mai inainte ca ierarhia reprezinta venirea de sus a puterii sfintitoare, reprezinta originea transcendenta a lucrarii sfintitoare a Duhului Sfant. Acum putem adauga ca efortul poporului de a asimila actiunea de sus a sfintirii se datoreste si el unei prezente a Duhului Sfant. Du­hul Sfant sfinteste prin ierarhie, dar tot Duhul Sfant asimileaza lucra­rea sfintitoare prin popor. Ierarhia reprezinta, de aceea, in rugaciu­nile si jertfele ce le inalta catre Dumnezeu, si poporul. Dar il repre­zinta fara a se dispensa de el. In rugaciunile si jertfele ce le aduce, preotul aduna in mod concret rugaciunile si jertfele poporului; in for­mularea generala a invataturii, calauzita de duhul unificator, episco­patul aduna in mod real intelegerile vii ale poporului la care acesta ajunge sub calauzirea Duhului de viata facator.

Astfel, pe de o parte, ierarhia reprezinta lucrarea de sus a Duhului Sfant, pe de alta parte, lucrarea Duhului din poporul credincios, care desigur nu se afla in popor fara sa-i fi premers o lucrare de sus. Ierar­hia reprezinta lucrarea Duhului din poporul credincios cu manifes­tarea ei concreta prin poporul prezent care se roaga, jertfeste, face eforturi pentru primirea si asimilarea darurilor sfintitoare. In felul acesta lucrarea poporului intregeste lucrarea ierarhiei, realizand im­preuna o unica comuniune.

Aceasta complementaritate e concretizata in liturghia insasi, si mai ales in liturghia de la hirotonia sau inscaunarea unui episcop, cand comuniunea ierarhilor reprezentand sinodul liturghiseste in comuniu­ne cu preotii, iar liturghia e intregita de participarea activa a poporu­lui, care da raspunsurile si se impartaseste din acelasi potir cu ierarhii si cu preotii. In multe Biserici Ortodoxe, calitatea ierarhiei de a reprezenta pe de o parte o transcendenta divina, pe de alta, poporul in manifestarea lui reala, se arata in faptul ca preotii sunt alesi de popor si apoi hiro­toniti de episcop, iar episcopii sunt alesi inainte de a fi hirotoniti de un colegiu electoral, in care sunt membrii nu numai episcopii, ci si reprezentantii preotimii si ai poporului. Hirotonia insasi a preotului si a episcopului, desi se savarseste prin punerea mainilor si prin ruga­ciunea episcopului, respectiv a unei comuniuni de episcopi, are loc in cadrul liturghiei care nu se poate face fara participarea si rugaciunile poporului credincios.

Dar ierarhia reprezinta si poporul nu numai pentru ca Duhul Sfant lucreaza si in popor, ci si pentru ca membrii ierarhiei primesc si ei insisi darurile ce le primeste poporul, deci fac parte din organismul Bisericii. Sfantul Ioan Gura de Aur a pus in evidenta faptul ca in Bise­rica,  intocmai ca si in trup,  diferitele organe  implinesc  lucrari  speciale, dar aceste lucrari sunt in acelasi timp implinite cu ajutorul in­tregului organism si in folosul intregului organism. Diferitele organe comunica astfel intreolalta si cu aceeasi cinste, cu toata deosebirea dintre ele. Sfantul Ioan Gura de Aur evidentiaza intregul paradox al unitatii organice, care se arata atat in deosebirea cat si in unitatea organelor. Trebuie considerat ca paradoxal ca madularele sunt egale in cadrul unitatii organice tocmai prin deosebirea lor. Sfantul Ioan Gura de Aur ilustreaza acest fapt printr-o aplicare concreta, intrucit el se adreseaza tocmai celor mai putin inzestrati si le spune sa nu in­vidieze pe cei mai inzestrati: "Daca esti tulburat de aceasta, gandeste-te la faptul ca munca ta nu poate fi indeplinita de acela. Chiar daca tu esti mai mic decat acela, tu il intreci pe el tocmai in micimea ta; si daca celalalt este mai mare ca tine, el iti este subordonat tie intoc­mai prin aceasta; si prin aceasta se naste egalitatea".

Dupa indicarea simpla a acestui paradox, Sfantul Ioan Gura de Aur aduce urmatoarea explicatie: "Egalitatea in cinste a madularelor vine de acolo ca ele indeplinesc o munca comuna, ca deci cele mici iau parte la implinirea unor lucruri mari, impreuna cu cele mari; egalitatea in cinste vine de acolo ca valoarea unitara a operei comu­ne, care este executata in comun, iradiaza ca o stralucire peste toate care au luat parte la executarea ei, caci intr-un trup nu se poate spu­ne ca madularele mai mici indeplinesc lucruri mici, daca aceste pre­stari ar lipsi, cele mari ar fi pagubite. Ce este intr-adevar mai mic din tot trupul ca parul ? Daca insa parul sprancenelor sau al genelor ar fi smuls, intreaga frumusete a fetei ar fi distrusa, si ochiul n-ar mai arata asa de frumos ca inainte. Desi paguba ar fi mica, ar distruge totusi intreaga frumusete; dar nu numai frumusetea, ci si dreapta in­trebuintare a ochiului". Aceasta inseamna ca unitatea organismului se afla in toate madularele si e sustinuta prin toate madularele.

Apoi vine concluzia, care incoroneaza explicarea Sfantului Ioan Gura de Aur : "Caci fiecaire din madularele noastre are atat o lucrare proprie cat si o lucrare comuna; de aceea exista in noi o frumusete proprie a madularelor noastre si o frumusete comuna". Aici sta taina intregului si aici sta, si taina Bisericii ca intreg : in comunul care leaga toate madularele intreolalta, care iradiaza peste toate si caruia ii servesc toate. Sfantul Ioan Gura de Aur vorbeste atat despre functia proprie cat si despre rolul pe care-l are in cadrul intre­gului fiecare madular si trateaza aceste doua teme in mod deosebit. Aceasta poate sa fie explicata prin aceea ca madularul singular isi poate implini munca sa numai cu ajutorul intregului; sau mai bine spus, ca intregul organism isi face munca sa prin madularul respectiv. In Biserica munca este prestata de unul si acelasi Duh si anume prin fiecare credincios singular. Tocmai de aceea toti membrii sunt de ace­easi valoare, caci fie ca printr-un anumit membru se executa o munca mai mare sau mai mica, aceasta munca este munca aceluiasi Duh si a intregului organism, si este in orice caz Il fel de importanta pentru intretinerea si pentru propasirea organismului. "De aceea, nu spune ca o activitate anumita ar fi fara insemnatate, ci gandeste-te la aceea ca ea e implinita de un membru al aceluiasi trup ; si intocmai asa precum ochiul contribuie la aceasta, asa contribuie si celalalt mem­bru ca trupul sa fie cu adevarat trup. Caci unde trupul este zidit, aceasta nu se datoreste unuia mai mult ca altuia, si trupul nu este alcatuit prin aceea ca unul e mai mare ca altul, ci prin aceea ca exis­ta multe si diferite madulare. Caci asa cum participi tu la zidirea tru­pului, pentru ca tu esti mare, asa participa si celalalt, pentru ca el este mic. Astfel contributia lui modesta la zidirea trupului e la fel de valoroasa cu contributia ta mare in cadrul acestei frumoase colaborari, caci in ambele cazuri este prestata o munca egala".

"Dat fiind ca intregul este prezent si activ in fiecare madular "se pare ca ele ar fi despartite; propriu-zis ele sunt insa impletite intreolalta si prin distrugerea unuia toate celelalte sunt distruse. Caci pri­veste: ochii stralucesc, fata rade, buzele sunt rosii, nasul drept si spran­cenele arcuite; daca insa unul dintre aceste madulare ar fi distrus, intreaga frumusete ar fi pagubita si celelalte madulare ar arata triste, caci tot ceea ce parea inainte frumos, apare acum urat".

La fel sunt nedespartite functiunile diferitelor madulare. Prin aceasta se arata ca functiunea proprie a unui madular este propriu-zis o functiune a intregului organism, o functiune comuna, care intr-un anumit sens e proprie tuturor celorlalte madulare, intrucat sustin func­tia proprie a aceluia. "Si daca tu vrei sa vezi, cum acelasi lucru se intampla cu functiile, smulge un deget si vei vedea ca toate celelalte sunt mai putin sprintene la lucru si munca lor nu o vor mai indeplini asa ca inainte. Daca deci vatamarea unui madular duce la uritenia generala si daca starea lui buna conditioneaza frumusetea generala, atunci nu trebuie sa fim suparati pe aproapele nostru, caci prin fie­care madular mic se mentine frumos si cuviincios si cel mare si gene­le cele mici infrumuseteaza ochiul cel mare. Deci daca cineva lupta impotriva fratelui sau, lupta impotriva sa insusi si paguba nu se opreste la frate, ci el insusi se va pagubi nu putin... Acest chip al trupului vrem sa-l aplicam Bisericii si sa avem grija de fiecare mem­bru al ei".

Continutul general al acestor explicari ale Sfantului Ioan Gura de Aur este asadar prezenta si lucrarea intregului in fiecare madular singular. Acest intreg ("olon") este in cazul nostru Biserica. Ea este aceea care face ca fiecare membru sa-si indeplineasca lucrarea sa, si anume in asa fel ca aceasta lucrare sa reprezinte totodata o lucra­re comuna ; asadar o lucrare a Bisericii in favorul Bisericii. Aceasta insusire a unitatii Bisericii este consecinta prezentei Duhului Sfant, astfel ca in definitiv el este cel care prin distribuirea diferitelor da­ruri se ingrijeste ca aceste daruri sa stea in slujba intregului si nu­mai datorita acestui intreg vin la actualizare, in asa fel ca ele apar propriu-zis ca daruri comune.

In aceasta unitate a darurilor si slujirilor in Biserica, explicata prin unitatea de organism a Bisericii si prin unitatea Duhului din ea, intra si slujirile si darurile ierarhiei. Dar numai in parte. Adica numai intrucat ele nu raman exterioare celorlalte slujiri si nu se pot exercita fara intregirea lor prin activarea tuturor darurilor din Biserica. Dar din alt punct de vedere slujirile si darurile ierarhiei se deosebesc de toate celelalte daruri si slujiri, intrucat reprezinta baza originii trans­cendente a tuturor celorlalte si prilejuiesc si activeaza prin aceasta toate celelalte daruri si slujiri. Daca in celelalte daruri si slujiri Bi­serica e activa din Duhul pe care il are de mai inainte in sanul ei, in darurile si slujirile ierarhiei, e activ Duhul care vine continuu in Bi­serica ; Care vine desigur si prin rugaciunile Bisericii, ierarhia reprezentand atat Biserica ce le cere cat si venirea de sus a acestor daruri, ca raspuns la cerere.

Complementaritatea intre slujirile ierarhiei si toate celelalte slu­jiri din Biserica e de un caracter special. Aceasta nu inseamna ca slu­jirea ierarhiei e mai putin slujire ca slujirile mirenilor. Dintr-un punct de vedere ea trebuie sa fie o slujire mai accentuata dect slujirile acelora ; din ea trebuie sa ia putere slujirile acelora. Aceasta o spune Mantuitorul: "cine vrea sa fie intaiul, sa fie slujitor tuturor". Hristos este exemplu in privinta aceasta : "Caci si Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca el". Figura pastorului care duce in spate oaia slabanogita nu trebuie sa ramana numai o figura de stil. Daca oamenii sunt condusi prin membrii ierarhiei la asemanarea cu Hristos care slujeste, membrii ierarhiei trebuie sa fie cei mai de model sluji­tori, organe prin care se comunica puterea slujitoare a lui Hristos. Aceasta indica si comuniunea ce se realizeaza intre membrii ierar­hiei si mireni.

Autorul scrierilor areopagitice spune ca ceata Stapaniilor nu staapaneste tiranic asupra cetei inferioare a  Puterilor, ci forta divina cu care este atrasa ea spre Dumnezeu devine forta care atrage spre Dum­nezeu si ceata inferioara. Aceasta e valabil si pentru ierarhia bise­riceasca.

Ierarhia trebuie sa fie un mediu transparent prin care experiaza membrii Bisericii puterea dumnezeiasca. Ea va fi cu atat mai transpa­renta pentru puterea dumnezeiasca cu cat se va smeri mai mult, cu cat se va subtia mai mult ca existenta deosebita de cea dumnezeiasca. "Cand sunt slab, atunci sunt tare", spune Sfantul Apostol Pavel (II Cor. XII, 10). "Caci puterea lui Dumnezeu intru slabiciune se savarseste" (II Cor. X, 9). Nu e vorba de slabiciunea pacatului, ci a recunoasterii neputintei proprii si a nemasuratei puteri a lui Dumnezeu lucratoare prin neputinta proprie.

Dar membrii ierarhiei fac parte din comuniunea generala a Bise­ricii nu numai prin aceasta complementaritate de tip special cu mem­brii mireni ai Bisericii, ci si prin faptul ca sunt ei insisi membrii ai Bisericii care au lipsa de mantuire, care fac eforturi pentru sfintirea si desavarsirea lor. Chiar si prin aceasta atrag pe ceilalti spre Dumnezeu. Ei nu savarsesc Euharistia numai pentru ceilalti credinciosi, ci se impartasesc si ei insisi; ei nu primesc numai marturisirea pacate­lor si dau dezlegare de pacate, ci se marturisesc ei insisi altor preoti sau episcopi si primesc prin aceia dezlegare de pacate.

Adunand la liturghie jertfele credinciosilor langa jertfa lui Hristos, o adauga si pe a lor. Se roaga nu numai pentru credinciosi, ci si pentru ei, vorbind la persoana intai plural : "iar pe noi pe toti care ne impartasim dintr-o paine si dintr-un potir, sa ne unesti unul cu al­tul prin impartasirea aceluiasi Sfant Duh" (Rugaciunea dupa Sfanta Impartasanie).

Preotul si episcopul predica nu numiai credinciosilor si indeamna nu numai pe credinciosi, ci isi predica si lor si se indeamna si pe ei insisi. Dar mai ales asculta si ei predica si indemnul altor preoti si episcopi. Ei vorbesc despre Dumnezeu credinciosilor si ca unor frati, nu numai ca unor fii duhovnicesti. "Spune-voi numele Tau fratilor mei, in mijlocul adunarii Te voi lauda" (Ps. XXI, 24). Cuvintele aces­tea sunt spuse ca din partea Mantuitorului.

In general Mantuitorul, facandu-se om, s-a adus si pe Sine jertfa lui Dumnezeu si Tatal; si s-a asezat intre cei ascultatori si rugatori " "in zilele trupului Sau, El a adus, cu strigat tare si cu lacrimi, cereri si rugaciuni catre Cel ce putea sa-L mmtuiasca din moarte si auzit a fost pentru buna Sa cucernicie" (Evr. V, 7). Iisus este exemplu membrilor ierarhiei in aceasta privinta.

Astfel, in persoana membrilor ierarhiei se imbina reprezentarea transcendentei divine si reprezentarea poporului bisericesc. Ei lucrea­za pentru mantuirea credinciosilor, dar lucreaza, asemenea credincio­silor si in comuniune cu credinciosii, si pentru mantuirea lor. Ierarhia e plamanul organismului care primeste aerul ceresc pen­tru tot organismul, dar si pentru el insusi.

Parintele Dumitru Staniloae

13 Iulie 2012

Vizualizari: 1797

Voteaza:

Temeiurile teologice ale ierarhiei si ale sinodalitatii ei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE