Nae Ionescu - Creatiune si pacat

Nae Ionescu - Creatiune si pacat Mareste imaginea.


Nae Ionescu - Creatiune si pacat

Caracterul fundamental al epocii noastre e ca se propovaduieste din ce in ce mai mult un ideal al muncii. Idealul muncii, asa cum este infatisat in ethosul contemporan, este o ideea de importatie, de origine anglo-saxona si, fara indoiala, este fortata pentru noi; ea nu are de-a face cu mentalitatea noastra rasariteana si cu realitatea umana in genere.

Munca nu este si nu poate fi un ideal. Cand a fost izgonit din Rai, i-a fost data lui Adam pedeapsa sa munceasca. Munca nu poate sa fie, intr-adevar, decat o pedeapsa pentru noi. Munca este un fel de pedeapsa, care apasa asupra umerilor nostri pentru ca, probabil, asa cum este structural construit neamul omenesc, el nu a fost facut ca sa munceasca; adica, functiunea lui fundamentala nu este aceea de a munci.

Fapt este ca, in viata noastra, un om muncit insemneaza un om chinuit; un om muncit nu inseamna un om la maximum de realizare a fiintei sale, ci, dimpotriva, un om ale carui realizari sunt reduse tocmai prin munca pe care a savarsit-o.

Idealul acesta al muncii este insa in legatura cu alte idei, care se strecoara in civilizatia noastra actuala si cari au la baza lor nu functiunea de a munci, ci rezultatul muncii. Se asigneaza genului omenesc indatorirea de a munci pentru un ideal, pentru atingerea de valori cari, eventual, pot sa se gaseasca la capatul acestei munci.

De aci ar trebui sa deducem ca aceea ce intereseaza in primul rand neamul omenesc este creatiunea de valori. Rezultatele obisnuite ale muncii, rezultatele unei vieti, asa cum sunt ele inaintea noastra si asa cum stau ele la dispozitia folosintei noastre, acestea ar alcatui, prin urmare, punctul de mira, de atractie, catre care converg toate eforturile omenesti. Valorile acestea sunt in functie de necesitatile noastre. Adica, mai lamurit si fara nici un fel de prejudiciere asupra fondului, valorile acestea corespund intotdeauna unor necesitati precise ale noastre. Deci, in functie de aceste necesitati se judeca valorile, se judeca rezultatele activitatii omenesti. Iar aceste necesitati sunt mai mult puncte de plecare pentru activitatea noastra.

Asa ar fi lucrurile privite dintr-un punct de vedere. Din alt punct de vedere, s-ar putea spune, tot asa de bine, ca noi suntem sclavii nu numai ai necesitatilor noastre, dar si ai creatiei noastre, in sensul ca, in anumite momente ale istoriei, civilizatia si cultura, ca si functia creativa ne multiplica necesitatile. Vasazica, de unde actiunea omeneasca era pusa in functie de rezultatele pe cari trebuia sa le obtina la un moment dat, devine ea insasi conditie a existentei noastre. Adica mijlocul devine scop si noi ajungem sa fim sclavii actiunii noastre, de unde ar fi trebuit sa fim sclavii numai ai necesitatii noastre. Crearea de valori ne-a dus la aceasta sclavie.

Nu este mai putin adevarat insa ca, din pricina acestor necesitati, faptul care sta la baza desfasurarii vietii omenesti ne porunceste sa le multiplicam. Pe de alta parte, se petrece si o deviere a functiunilor noastre, cari ar fi trebuit sa fie in slujba acestor necesitati. Lucrul porneste dintr-un fapt mai adanc si de natura ceva mai putin obisnuita, anume dintr-o deformatie ideologica a neamului omenesc.

Procesul de creatie, care presupune intotdeauna un creator si ceva creat, implica intotdeauna in mintea creatorului un plan de actiune. Planul acesta se initiaza si face parte din lumea ideilor. Omul este, fara indoiala, orice s-ar spune, un fel de masina de idei, idei cari sunt asa cum a crescut neamul acesta omenesc - in buna logica - si asa cum l-a facut Dumnezeu.

Ideile nu sunt decat instrumente de lamurire a noastra, instrumente de orientare a noastra in lumea realitatilor, adica nu sunt decat un reflex al acestei realitati. Dar si ideea inchide in ea insasi tendinta de a deveni independenta, adica tendinta de a exista pentru ea insasi. Si tocmai in aceasta tendinta de independentizare - termenul e cam barbar - a ideii sta pacatul originar al intregii conceptiuni actuale, care face din munca un ideal.

Fara indoiala ca Dumnezeu va fi creat pe om dupa chipul si asemanarea Sa. Dar „dupa chipul si asemanarea Sa" poate sa insemneze o multime de lucruri. Noua ne convine sa credem ca ar insemna ca si noi suntem, intr-un oarecare fel, cam asa cum este Dumnezeu. Si atunci stabilim totdeauna o analogie intre ceea ce suntem noi si ceea ce ne inchipuim noi. Si acei dintre noi cari izbutesc sa stie despre Dumnezeu cat se poate sti stabilesc o analogie intre noi si ceea ce suntem noi cu ceea ce ar fi, propriu-zis, Dumnezeu.

Dumnezeu a creat lumea. Dar atunci, fiindca Dumnezeu a creat lumea, insemneaza ca si noi, cari traim dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, putem sa cream ceva. Poate ca nu lumea, dar ceva in aceasta lume. Idealul acesta cre-ationist decurge, prin urmare, din analogia care se stabileste intre Dumnezeu si om; iar in aceeasi masura in care Dumnezeu a creat, sau tot asa dupa cum Dumnezeu creeaza, poate sa creeze si omul. Cum creeaza insa Dumnezeu? Noi, cari suntem simpli cititori ai Bibliei, stim ca la inceput nu a existat nimic si ca din acest nimic a creat lumea. Cei cari sunt cititori mai surubuiti ai cartilor sfinte stiu altfel. Dumnezeu a gandit lumea si prin insasi aceasta gandire a si creat-o.

Iarasi un fapt fundamental pentru desfasurarea de mai tarziu a vietii, identificarea aceasta care s-a facut la un moment dat intre idee si substanta. Dumnezeu a creat lumea, evident, dupa planul pe care si L-a facut; adica ideea este transcendenta realitatii create.

La un moment dat, in istoria omenirii, s-au ivit oameni cari au crezut ca nu a existat nimic in afara de idee si ca Dumnezeu a creat lumea gandind-o. Deci, simplul act de gandire echivaleaza cu actul de creatie, adica, pentru ca sa creezi nu este nevoie decat de idee. Directia aceasta este, precum e indeobste , cunoscut, categoric reprezentata de asa-numitul gnosticism, o scoala teologico-filosofica veche, care, aceasta este impresia mea, continua si astazi sub numele de idealism sau mai stiu eu sub ce alte nume. Dar aceasta tendinta, care reduce elementul creatiei la idee singura, se prezinta in toata istoria gandirii omenesti.

Noi credem ca Dumnezeu a creat lumea cu ajutorul unei idei a lui si cu ajutorul unei substante deosebite de aceasta idee. Aceasta substanta deosebita insa nu exista nicaieri. Pentru ca Dumnezeu sa creeze lumea, trebuia sa creeze aceasta substanta. Cum insa nu exista nimic, presupozitia logica, in materie de interpretare a cartilor sfinte, este ca Dumnezeu a creat aceasta substanta din nimic. Prin urmare, ideii de creatie divina ii corespunde neaparat corolarul creatiei din nimic.

Noi, evident, traim asa cum ne-a inlesnit Dumnezeu. Traim adica asa cum suntem noi. Pentru cei cari nu pot sa admita cu nici un chip existenta lui Dumnezeu, noi traim asa cum stim noi. Gandim asa cum ne ingaduie structura noastra sa gandim. Dar, intre actul de creatie divina si actul nostru de creatie - presupunand ca si noi cream ceva - exista o deosebire esentiala; ca noi gasim gata materia sau substanta din care cream. Imediat intervine aici un corectiv.

De indata ce substanta din care cream noi, conform ideilor noastre, preexista, ea exista in chip real, independent de noi, in afara noastra si aceasta insemneaza ca ea trebuie sa vina de undeva, indiferent daca a fost creata sau nu; insemneaza ca aceasta materie preexistenta are ea o existenta a ei proprie.

Prin urmare, interventia noastra asupra acestei substante, din care noi cream cu ajutorul ideilor noastre, este marginita si ingradita de chiar legile substantei acesteia, existente independent de noi. Interventia noastra in aceasta materie nu se face dupa bunul nostru plac si nu se face dupa posibilitatile cari sunt in noi, dupa planurile Pe cari le combinam noi, caci aceste planuri sunt subordonate preexistentei acestei substante. Ceea ce insemneaza ca initiativa noastra nu este, propriu-zis, a noastra, ci este rezultanta unor anumite realitati existente in afara de noi.

Aci sta deosebirea fundamentala intre procesul de creatie propriu-zis, de creatie divina, si procesul de creatie omeneasca - daca se pot intrebuinta cele doua cuvinte unul langa altul. Lucrurile acestea s-au uitat cu totul. Toata gandirea europeana cu radacini mediteraneene, cari nu sunt numaidecat europene, toata gandirea aceasta s-a falsificat, daca nu otravit, de anumite filoane de idei subiacente, cari merg intr-o directie cu totul opusa consideratiunilor de bun simt.

Evident ca ceea ce spun eu nu aduce nimic nou, care sa contrazica bunul-simt sau simtul comun al realitatilor in cari traim. Dar bunul-simt e contrazis in chip flagrant de miscarea ideologica pe care se sprijina civilizatia europeana. E foarte ciudat ca tot ce am trait pana acum cativa ani, am trait in functie de ceea ce ne inchipuiam noi a fi realitati propriu-zise. Dar am vazut, in urma, ca nu erau decat esafodaje de elemente complet straine de bunul-simt. Si tocmai elementele fundamentale ale gandirii europene apusene, de origina mediteraneana, egipteana si greceasca, contin in ele putinta de identificare, intr-un oarecare fel, a omului cu Dumnezeu.

A existat intotdeauna, pentru constiinta omeneasca, un domeniu al supranaturalului, adica al unor existente altele decat realitatea in care ne invartim. in acest domeniu al supranaturalului, omul a incercat intotdeauna sa patrunda; si efortul acesta, de a trece dincolo de limitele cari ingradesc posibilitatile noastre de cunoastere si intelegere, efortul acesta s-a identificat cu acela de a ajunge la Dumnezeu, la o fiinta suprema, care domneste asupra realitatii sensibile, dar care are un plan deosebit de aceasta realitate sensibila. Acesta este faptul fundamental care se poate urmari in toata istoria gandirii omenesti si pe care vi l-am expus intr-o forma asa de simpla.

Poate parea foarte ciudat ca aceea ce afirm eu acum, si ceea ce intr-adevar reprezinta trasatura caracteristica a activitatii si a gandirei noastre contimporane, este acelasi lucru cu, as zice, ideea fundamentala a magiei. Noi traim, adica, astazi, in 1929, intr-o perioada de magie continua. Tot ceea ce faceau ocultistii in vechime, incepand de la Hermes Trismegistul, este aidoma cu structura spirituala si ceea ce gandim si facem noi in momentul de fata. Adica, noi ne inchipuim, la fel cum isi inchipuiau magii, ca ne putem substitui lui Dumnezeu; si ne inchipuim ca ne putem substitui lui Dumnezeu pentru ca intr-adevar ne inchipuim ca putem sa cunoastem.

Vedeti alunecarea: in primul rand, este identificarea creatiei divine cu gandirea; in al doilea rand, este impingerea cunostintelor noastre pana la absolut; si, in sfarsit, in al treilea rand, vine asemuirea noastra cu Dumnezeu, adica momentul in care ne inchipuim ca putem sa cunoastem totul si sa fim la fel cu Dumnezeu.

De altfel, tendinta aceasta apasa de la inceputul lumii, pentru ca Adam, cand a pacatuit, asa a pacatuit: a vrut sa manance din pomul cunostintei. Pentru ca asa i-a spus sarpele: „De vei manca din acest pom, vei fi ca si un Dumnezeu". In momentul in care vei sti, vei fi ca si Dumnezeu. Deci, tendinta noastra de a deplasa limitele cunostintelor omenesti echivaleaza cu tendinta de ne substitui lui Dumnezeu. in momentul in care credem ca suntem in posesiunea cunostintei absolute, in acelasi moment ne-am si substituit lui Dumnezeu.

Veacul al XIX-lea a fost stapanit de credinta ca limitele cognoscibilului pot sa fie impinse la infinit si ca stiinta poate sa mearga pana la a ajunge in posesia cunostintelor ultime. Dar ne-am dat seama ca nu se poate ajunge la cunostintele ultime prin stiinta si atunci am invatat sa ne mai indoim de aceasta valoare de absolut a cunostintelor stiintifice. Totusi, nu am incetat deloc cu cercetarile, pentru ca, in masura in care gandirea contimporana a pierdut increderea in valoarea metafizica a solutiunilor stiintifice, in aceeasi masura lumea a inceput sa cada prada ocultismului si magiei.

Nu exista, de trei sute de ani, o perioada mai gata de a cadea victima magiei si ocultismului ca perioada in care traim noi astazi. E un amestec ingrozitor, in care lipsa de disciplina si lipsa de control asupra noastra fac ravagii. Tot ceea ce se petrece in viata contimporana, numiti-l oricum, ocultism, crestinism, adica viata religioasa autentica, misticism autentic, Biblia sanatatii, noua miscare americana „Stiinta crestina" si asa mai departe, sunt tendinte cari, toate, merg in aceeasi directie: inspre cucerirea absolutului.

Numai ca se uita sa se faca aceasta mica deosebire, fundamentala totusi, ca toate aceste preocupari pentru cunoasterea absolutului, toate aceste directii de cari vorbeam si cari urmaresc cunoasterea s-ar putea ca, pana la urma, sa ne dea o cunoastere conceptuala a absolutului in care cunostinta formulata - as zice - sa fie singurul rezultat al activitatii noastre.

Prin urmare, in epoca contemporana, tendinta aceasta de a cunoaste echivaleaza cu tendinta de a ne substitui lui Dumnezeu, de a exclude pe Dumnezeu din socotelile noastre sau de a afirma pur si simplu identitatea noastra cu Dumnezeu. Sunt greseli in cari nu am fi cazut daca am fi stiut din capul locului sa ne intoarcem la cei vechi. Literatura crestina are indicatii foarte precise in aceasta privinta. Nu stiu unde citeam ca Sfantul Augustin (sau Fericitul Augustin) si Sfantul Maxim Marturisitorul stabilesc linia de demarcatie foarte precisa intre lucrurile pe cari noi, astazi, le amestecam: intre valoarea absoluta a cunostintei, din punct de vedere al creatiei, si actul de creatie propriu-zisa.

Dar lucrurile acestea nu se mai citesc pentru ca sunt vechi si pentru ca noi suntem mai destepti decat cei dinaintea noastra. Eu insa impresia aceasta n-am avut-o niciodata. N-am avut-o niciodata pentru ca am convingerea ca, oricat ne-am zbate noi, mai destepti nu putem sa fim decat inaintasii nostri. Putem noi sa ne incurcam mai mult decat cei dinaintea noastra. Dar ca,sa-i depasim in Putinta de intelegere, aceasta este exclus.

In cateva mii de ani, cat cunoaste istoria, nu cred sa se poata stabili, calitativ, nici un fel de deosebire in favoarea noastra intre noi si inaintasii nostri. Problematica noastra este ceva mai complicata astazi, daca voiti; noi am sistematizat mai mult chestiunile si solutiunile, dar ca am mers mai adanc, propriu-zis, in realitate, aceasta nu este adevarat. Si spun aceasta cu toate ca, fara indoiala, fiecare dintre noi ar putea sa tranteasca la un examen de filosofie si pe Platon, si pe altii.

Este inca o prejudecata aceea ca noi inaintam si ca, pe masura ce inaintam, posibilitatile noastre de cunoastere sunt mai mari. Nu. Posibilitatile de cunoastere raman constant aceleasi. Este chestiune de structura, de imbinare individuala, aceasta putere de patrundere in realitate. De indata ce nu avem putinta de patrundere completa in realitate prin cunostintele noastre insemneaza ca nu putem sa obtinem cunostinta absoluta, si aceasta nici pe cale logica, nici pe cale metafizica. Faptul ca o cunostinta a noastra nu poate sa fie niciodata absoluta, ca nu poate sa patrunda realitatea in chip absolut, ne reteaza inca o data pretentia de creatie.

Dar tocmai in aceasta pretentie a noastra de a crea totusi si de a ne substitui lui Dumnezeu, in aceasta pretentie sta pacatul propriu-zis. Pentru ca, orice ar spune toti Parintii Bisericii, nu in trup sta origina pacatului, ci in altceva; cum ar spune Sfantul Ambrozie, in superbia anim?. Orgoliul nostru, mandria noastra, aceasta insemneaza pacat si tocmai pretentia noastra rationalista are la baza aceasta superbia animi, adica incercarea noastra de a ne identifica cu Dumnezeu. Prin aceasta superbie care a gonit pe Adam din Rai, prin aceasta suntem pedepsiti in fiecare moment.

Pedepsiti, cum? Pacatul pe care-l savarsim noi, oamenii, cu pretentia noastra de a crea este pedepsit prin inanitatea efortului nostru. Atata vreme cat ne inchipuim ca putem crea - dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu - dupa un plan al nostru, putem sa fortam realitatea, o bucata de vreme, ca sa urmeze directiunile si sugestiunile noastre. Noi putem sa incorsetam aceasta realitate si putem face sa urmeze indicatiile de cari vorbeam mai sus. Intrebarea este cat timp si cu ce rezultat?

Un gradinar care creeaza are la indemana lui flori de tot soiul si poate face toate felurile de experienta, poate sa obtina forme si culori deosebite. Numai ca se intampla un lucru foarte caracteristic. Prin aceasta indrumare si aceste forme noi, pe care un gradinar le obtine asupra florilor lui, foarte rareori florile sunt viabile; adica tipurile noi de viata sunt sterile: nu se reproduc.

Asa e si cu actiunea noastra, cand ne luam numai dupa ceea ce porunceste capul nostru. Cand astazi protestam impotriva unei forme de viata politica oarecare si ni se spune ca nu avem dreptate, pentru ca forma aceasta exista de trei sute de ani sau de stiu eu cand, nu se intreaba nimeni daca aceasta forma este, totusi, cea normala si daca lucrurile, lasate la voia lor, fara aceasta vointa ordonatoare, s-ar dezvolta asa cum le detinem noi. Adica tot ceea ce vrem noi sa cream numai dupa ideea noastra e intreprins fara ca sa tinem seama de realitati si tocmai prin aceasta actiunea e dinainte condamnata sterilitatii; iar in aceasta sterilitate sta pedeapsaa pacatului si dovada pacatuirii noastre.

Noi nu cream, propriu-zis, nimic. Efortul nostru valabil asupra realitatii se intalneste atunci cand, din ceea ce facem noi, nu reusim decat sa ajungem la surprinderea liniilor de forta ale acestei realitati. Ar trebui ca, prin cunoasterea acestor forte si vazand neputinta noastra, sa ne purtam ca gradinarul intelept, sa inlesnim plantei sa se dezvolte dupa legile ei naturale. Operatia noastra de creatie, daca vreti, la aceasta sa se reduca; la orientarea, sistematizarea si dezvoltarea puterilor reale, din haosul in care, de multe ori, poate, ar sucomba 0ra aceasta interventie.

Prin urmare, este cu totul altceva ceea ce putem face noi, si aceasta pentru motivele pe cari le-am spus de la inceput; anume, de ce nu este creatie ceea ce facem noi, si, in al doilea rand, ce fel de operatie este ceea ce facem noi in aceasta realitate. Opera noastra de creatie e o opera de orientare, sistematizare si dezvoltare a puterilor reale din haosul in care se afla. De aci rezulta indicatiile normale pentru toata viata noastra, indicatii cari sunt o noua pretuire a puterilor personale.

Noi nu suntem inventatori de nimic. Nici un geniu al omenirei nu a creat, propriu-zis, ceva, ci el doar a formulat, in anumite momente, tendinte cari preexistau in realitatea asupra careia ele se aplica si care realitate a inlesnit libera lor formulare. Dar, ca sa cream noi ceva, din ceva preexistent, nu se poate. Noi suntem pur si simplu mestesugari asupra acestei realitati. In masura in care ne putem depersonaliza, in masura in care disparem in aceasta realitate, in aceeasi masura devenim, oarecum, reprezentantii acestei realitati.

Noi suntem datori sa implinim legea realitatii si a noastra. Cu alte cuvinte, datoria noastra e de a ne cunoaste pe noi insine; pur si simplu a ne cunoaste si a inlesni legii noastre libera ei dezvoltare si completa ei realizare. Datoria noastra este sa fim ceea ce suntem, nu ceea ce vrem sa fim, dar sa stim ceea ce suntem. Este o foarte mare asemanare, din acest punct de vedere, intre noi si natura organizata.

Daca initiativa noastra nu inseamna nimic, atunci sa traim ca animalele? Evident, sa traim ca animalele; adica sa implinim in acelasi fel legea noastra, dupa cum isi implinesc animalele legea lor. Nu inseamna ca noi, oamenii, sa implinim legea animalelor; ci sa fim in acelasi timp naturali si in acelasi fel in realitate, ca si animalele.

O planta creste frumos pentru ca creste asa cum a lasat-o Dumnezeu, pentru ca isi implineste legea ei. Nu va ganditi; niciodata n-ati avut impresia ca un bou nu e bou, ca un magar nu e magar sau ca un caine nu e caine. Pe cand, singur, omul poate sa fie neom, adica, singur, omul, dintre toate vietatile pe cari le-a lasat Dumnezeu pe pamant, se poate ridica impotriva legii lui Dumnezeu.

In aceasta ridicare impotriva legii lui Dumnezeu sta pacatul; iar cea mai de seama ridicare impotriva legii lui Dumnezeu este tendinta noastra de a subplanta pe Dumnezeu, substituindu-ne functiunii Lui fundamentale, care este actul de creatie. Nu putem sa cream, pentru ca nu suntem decat oameni. Putem insa sa fim oameni, si aceasta insemneaza foarte mult. Toata greseala si tot pacatul provin tocmai din faptul ca nu stim sa ne masuram puterea noastra si nu Stim sa dam voie acestor puteri interioare ale noastre sa se desfasoare dupa plinatatea ei desavarsita.

Nae Ionescu

04 Aprilie 2012

Vizualizari: 3811

Voteaza:

Nae Ionescu - Creatiune si pacat 3.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE