Valoarea suprema si ultimul criteriu in Ortodoxie

Valoarea suprema si ultimul criteriu in Ortodoxie Mareste imaginea.


Valoarea suprema si ultimul criteriu in Ortodoxie

Atunci cand omul este trezit din preocuparile sale materiale si recunoaste realitatile spirituale, el intelege ca lucrurile ce sunt de natura materiala trebuie cu adevarat sa fie reale intrucat intelectul sau este capabil sa le perceapa ca atare. De aici omul ajunge la urmatoarea observatie paradoxala: in calitate de creatura mica, omul cunoaste realitatea lumii materiale prin intelectul sau, care in sine nu impartaseste atributele lumii materiale, nici nu poate deveni un obiect material, nici nu poate fi pipait prin intermediul simturilor. Chiar daca intelectul uman este de neinteles prin formele realitatii materiale, totusi, esenta invizibila a intelectului constituie criteriul pentru toate realitatile vizibile din cadrul universului material.

Intr-adevar, omul simte si intelege adeseori ca intelectul, chiar daca este nepalpabil, invizibil si imaterial, este totusi mai real decat orice alta realitate supra-subiectiva ce exista in lumea materiala. in plus. toate realitatile isi au propriul fundament in intelect care este in sine nematerial. Tocmai aici se afla suprematia, taina si maretia nuntii omenesti. Omul trezit, calauzit de mintea lui nemateriala prin rama lumii materiale, naturale, intelege mai limpede faptul ca nuntea sa este realitatea sa cea mai mare si mai apropiata si. in acelasi timp. este cea care are cea mai mare importanta pentru el.

Aflandu-se intr-o astfel de situatie, omul intelege adevarul de necontestat al cuvintelor Mantuitorului, si anume faptul ca sufletul omului reprezinta cea mai mareata realitate si poseda cea mai mare valoare - o realitate mai reala decat intreaga lume vizibila si o valoare mai mare decat cea a intregului univers: "Pentru ca ce-i va folosi omului, daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va pierde? Sau ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?" (Mt.16, 26; Mc. 8, 36-37)

Cu alte cuvinte, in lumea materiala nu exista nimic care sa aiba o valoare egala cu cea a sufletului omenesc, nici nu exista ceva prin care sufletul sa fie apreciat sau rascumparat. Sufletul este mai valoros decat intregul univers. Omul isi fixeaza fundamentul pentru viata sa vizibila, pentru viata sa in timp si spatiu, cat si pentru cea invizibila, suflet, ganduri si constiinta. In lumea realitatilor si intamplarilor vizibile, omul este orientat de catre intelectul sau si cu ajutorul lui el masoara si evalueaza roiul, desi acest lucru ramane invizibil. Totusi, este mai firesc si mai rezonabil pentru el a se orienta cu ajutorul acestuia in universul realitatilor si valorilor spirituale. Omul este conectat prin intelectul sau nu numai la universul realitatilor materiale, vizibile, ci si la cel al realitatilor spirituale. Chiar si cei mai inversunati senzorialisti nu pot nega acest lucru.

Trebuie sa marturisim ca mintea omeneasca este un imens atelier unde impresiile simturilor sunt transformate in ganduri intr-o maniera uimitoare. Orice observator serios al lumii, din orice parte ar cerceta realitatile materiale sau spirituale, este obligat sa recunoasca taina infinita cuprinsa in toate fenomenele. Acesta este tributul pe care orice ganditor il datoreaza tainei ascunse a lumii. Fara indoiala, orientarea potrivita spre lumea noastra enigmatica depinde de spiritul uman sau mai exact de natura spiritului prin care omul este orientat. Spiritul uman isi exprima si reveleaza natura proprie pe baza experientei pe care o primeste prin intermediul activitatilor sale.

Din toata aceasta experienta, spiritul uman capata dorinta de cercetare a infinitului in toate manifestarile sale: in cunoastere, in viata si in existenta. Spiritul uman tanjeste dupa o infinita cunoastere, dupa o viata si o existenta infinita. Totusi, prin toate acestea, omul cauta doar un lucru: biruinta asupra temporalului, finitului, limitatului, precum si posibilitatea de a-si asigura vesnicul, infinitul si nelimitatul. In toate culturile si civilizatiile, ostenelile spiritului uman sunt in cele din urma consolidate intr-o singura sfortare uriasa: biruinta asupra mortii si asigurarea nemuririi si a vietii celei vesnice in orice mod cu putinta. Nu cumva toate acestea ne fac sa punem intrebarea: de unde vine oare aceasta dorinta a mintii umane precum si orientarea sa catre infinit? Ce indeamna gandirea umana sa treaca de la o intrebare la alta si de la o infinitate la alta?

Daca aceasta dorinta, dragoste fata de infinit este exercitata asupra omului neputincios din afara, cum se intampla ca ea exista si in cel mai liber cugetator dintre filosofi? Acest lucru se intampla deoarece in cazul lor aceasta dorire a infinitului se amplifica in filosofii complicate. Toate acestea sunt marturie a faptului ca acest dor de infinit se afla in insaji natura mintii umane.

Narura cunoasterii tinde spre cunoasterea infinita: natura simturilor tinde spre o senzualitate infinita: natura vietii insesi tinde spre o viata infinita. intregul spirit uman. prin cunoasterea sa. simturile, vointa si viata, doreste sa fie infinit, adica sa fie nemuritor. Setea pentru infinit, setea pentru nemurire este, de fapt. stravechea sete metafizica a spiritului omenesc. Aceasta a condus spiritul uman spre infinit prin numeroasele religii, filosofii, stiinte, lupte si osteneli nenumarate. Intr-un cuvant, spiritul omenesc unde spre nemurire, dorind-o in orice chip si forma. Este clar ca acest dor de infinit nu-si poate avea radacina in narura omului.

Intrucat natura sa este ea insasi finita si limitara si nu cuprinde in sine aceasta dorire. In acelasi mod este limpede faptul ca timpul omenesc nu a sadit in om acasta dorire, chemare, intrucat si el este finit. Singura explicatie posibila este aceea ca dorul omului fata de infinit, fata de nemurire se afla in insasi esenta spiritului omenesc. Fiind creat dupa chipul lui Dumnezeu, aceasta dorire se afla cu totul in om.

Chipul lui Dumnezeu in om este exact cel care tanjeste dupa adevarurile infinite ale lui Dumnezeu din intregul univers. Aflandu-se in spiritul uman, chipul dumnezeiesc il propulseaza spre infinitatea lui Dumnezeu si-l face sa tanjeasca dupa ea. Este absolut firesc ca sufletul asemanator Dumnezeirii, creat dupa dumnezeiescul chip, sa tanjeasca dupa Dumnezeu ca dupa prototipul sau. Aceasta descoperire nu este "a priori", ci fara indoiala, "a posteriori" intrucat intreaga experienta a neamului omenesc sta marturie in ceea ce priveste puternica si mistica nostalgie a spiritului uman fata de infinit, nemuritor, vesnic, fie in aceasta lume, fie in cealalta.

Daca ne bazam pe experienta comuna a neamului omenesc si privim omul in componentele sale fundamentale vom descoperi acest dor de nemurire ca fiind elementul fundamental al fiintei umane prin care omul isi implineste existenta sa ontologica. Creandu-l pe om dupa chipul Sau. Dumnezeu a sadit in adancul fiintei umane dorirea dupa dumnezeiasca infinitate a vietii, a cunoasterii si a desavarsirii.

Tocmai din acest motiv, imensa dorire si sete a umanitatii nu poate fi pe deplin satisfacuta de ceva sau cineva anume in afara lui Dumnezeu. Afirmand desavarsirea dumnezeiasca drept scopul principal al existentei umanitatii in lume - "Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este" (Mt. 5. 4S) - Hristos, Mantuitorul a raspuns celei mai intime dorinte si nevoi ale umanitatii noastre asemenea lui Dumnezeu si de Dumnezeu doritoare.

Natura umanitatii cea asemenea dumnezeirii isi are propria sa semnificatie teologica si ontologica: ontologica fiindca esenta fiintei umane se afla in constitutia sa asemanatoare dumnezeirii ca ceva ce este un fapt de necontestat: teologica. Intrucat prin aceasta natura, Dumnezeu, cu toata dumnezeiasca Sa desavarsire, a fost definit drept tel al vietii omului. Aceasta dumnezeiasca asemanare reprezinta esenta fiintei umane.

Omul isi contureaza si isi construieste viata in aceasta lume conform cu aceasta asemanare. Intr-adevar, esenta omului este mai intai constituita de Dumnezeu si mai apoi este calauzita de sufletul sau cel asemenea lui Dumnezeu, si anume aceea de a asimila tot ceea ce este lucrul lui Dumnezeu intru sine si in acest fel putand sa devina o fiinta umana asemenea dumnezeirii, adica o fiinta unita in chip desavarsit cu Dumnezeu si vietuind in cadrul hotarelor desavarsirii infinite si divine a dumnezeirii.

De fapt, in loc de a-si umple viata sa empirica de sufletul sau cel asemenea lui Dumnezeu, el si-a despartit spiritul de tot ceea ce este divin inauntrul sau si purcede, fara Dumnezeu, adica fara calauza sa fireasca, in tainele acestei lumi. Astfel, aflandu-se singur in aceasta lume, el infrunta abisuri de netrecut si prapastii inspaimantatoare. Caderea omului consta in chip fundamental in revolta sa impotriva constitutiei celei asemanatoare lui Dumnezeu dinlauntrul fiintei sale. L-a abandonat pe Dumnezeu si lucrurile lui Dumnezeu si s-a limitat la lumea materiala - la un om cu totul gol si fara sens. Cu aceasta prima revolta impotriva lui Dumnezeu, omul a reusit sa-L alunge pe Dumnezeu din sine, din constiinta si din vointa sa, si a ramas in natura sa pur omeneasca, in pura sa umanitate (homo, hominis) si in acest mod, intr-o stare de umanism pur - horribile dictu - si iata, deci, ca umanismul reprezinta raul originar si fundamental al omului.

In numele umanismului autonom, omul L-a alungat pe Dumnezeu si a devenit o fiinta supraumana din punct de vedere metafizic, ramanand cu torul singur in sine. In ciuda acestui lucru, totusi, omul nu a putut sa se disocieze pe sine de atributele dumnezeiesti ale spiritului sau; ele au ramas acolo doar pentru a lua infatisarea doririi sale fata de un progres infinit, de o infinita cunoastere, de o infinita desavarsire si de o infinita existenta. In mod constient ori inconstient, ostenindu-se in umanismul sau, el tinde sa reimproprieze asemanarea cea pierduta cu Dumnezeu.

In parte reuseste, caci, din necesitate, el intelege ca, doar cu pura sa umanitate cea lipsita de Dumnezeu, el este neputincios de a-si inalta spiritul si de a-si reface fiinta sa cea dupa chipul lui Dumnezeu. In toate stradaniile sale umaniste, omul striga de fapt dupa Dumnezeu-omul Hristos. Aparitia in aceasta lume a Dumuezeu-omului Hristos a fost naturala, rationala si necesara Fiindca numai Hristos poate sa elibereze cu totul spiritul uman chinuit care s-a imbolnavit din pricina umanismului celui fara de Dumnezeu. Numai El poate implini orice dorire a esentei noastre omenesti celei dupa chipul lui Dumnezeu: setea noastra dupa viata infinita, dreptatea infinita, adevarul si binele infinit, cat si dupa infinitatea dumnezeirii. Cele mai importante nevoi si cerinte ontologice ale umanitatii au fost implinite o data pentru totdeauna in persoana Dumnezeu-omului Hristos.

In toate cerintele si nevoile spiritului omenesc legate de aceasta lume si care sunt dincolo de intelegerea omeneasca. Hristos ofera raspunsuri ca Dumnezeu intr-un fel omenesc. In timp ce in toate cererile si nevoile spiritului omenesc legate de aceasta lume care-l privesc pe om si sunt la nivelul intelegerii sale, Hnstos raspunde ca om intr-un mod dumnezeiesc. Posibilitatile dumnezeiesti care exista in fiinta umana si care au fost inrobite de tirania umanismului sunt eliberate si vitalizate de catre Hristos pentru ca acestea sa-si redobandeasca plinatatea lor nemuritoare.

Omul care este condus de Dumnezeu-omul Hristos isi reglementeaza tot ceea ce se afla inlauntrul sau dupa Dumnezeu si vietuieste in aceasta lume tainica dupa poruncile lui Dumnezeu Astfel, el ajunge la desavarsirea ideala, el insusi constituind cel mai desavarsit amestec intre divin si uman, spiritual si material, intre cele de fata si cele de dincolo. Aparitia Dumnezeu-omului Hristos in lumea realitatilor omenesti nu constituie ceva neasteptat pentru natura umana, nici din punct de vedere ontologic, psihologic si nici istoric. Dimpotriva, aceasta aparitie a satisfacut dorintele fundamentale si nevoile esentiale ale existentei umane -setea si dorinta fata de desavarsirea dumnezeiasca si viata vesnica. Dumnezeu-omul Hristos nu este ceva care sa fie nefiresc si neesential pentru persoana umana- ci mai degraba, El este Cel mai important dintre toate lucrurile, atat de important incat El insusi, Atotadevaratul Dumnezeu si Domn Iisus Hristos afirma ca El este "partea cea buna" (Luca 10. 42)- De ce? Aceasta intrucat El a desfiintat despartirea dintre Dumnezeu si umanitate intr-un chip desavarsit, natural, rational si teleologic. Cum? El face acest lucru prin a ne descoperi in sine pe Dumnezeu intr-un chip real si fizic.

In adevarul Sau absolut, in absoluta Sa bunatate, dreptate, dragoste si intelepciune, Carele se afla intr-o desavarsita unitate cu omul: si El ne reveleaza in acelasi timp omul in curatia, nemurirea si desavarsirea sa. Dumnezeu-omul II reveleaza in mod egal pe Dumnezeu in desavarsirea Sa si pe om in desavarsirea sa. Atunci cand in mod impartial examinam istoria neamului omenesc, trebuie sa marturisim ca nu exista vreun om mai mare decat Iisus. Aceasta inseamna in mod egal ca nu exista nici Dumnezeu mai mare decat Iisus. Doar Iisus ca Dumnezeu-om a fost si este cel mai mare om, adica un om fara de pacat si rautate. Ca singurul fara de pacat, Hristos ii putea intreba pe cei mai mari vrajmasi ai sai fara teama: "Cine dintre voi Ma vadeste de pacat?" (Ioan 8, 46).

Nici unul dintre acuzatorii Sai nu-I puteau atribui vreun pacat. Prin urmare, omul care este fara de pacat este omul ideal si cel mai real. Intrucat numai unul ca acesta este cu adevarat desavarsit, nemuritor si vesnic. Inteligenta, logica si intelepciunea divina desavarsite au patruns in natura umana prin intruparea dumnezeiescului Logos. Prin intruparea Logosului (Ioan 1. 14), este evident faptul ca toate valorile dumnezeiesti transcendente au patruns si s-au unit in chip launtric in natura umana, intrucat ele sunt legate de sufletul omenesc cel dupa chipul lui Dumnezeu.

Toate aceste valori divine intrupate in om sunt in cele din urma unite intr-o singura valoare incomparabila si nemasurata: in Dumnezeu-omul Hristos. Iata de ce Hristos are cea dintai, cea mai inalta si cea mai profunda valoare pentru umanitate. Nimic nu e mai omenesc decat Iisus Hristos Care personifica in Sine desavarsirea cea mai ideala a orice este omenesc. Mai departe, in calitate de Dumnezeu-om, El insusi este cea mai desavarsita unitate a divinului si umanului, a celor prezente si a celor viitoare, a celor naturale si supranaturale, a celor materiale si metafizice, a celor practice si ideale.

In El, ca intr-un Dumnezeu-om, echilibrul dintre divin si uman este realizat si pazit, in timp ce in chip simultan se pastreaza autonomia umanului si a divinului. Acolo este realizata cea mai radicala, rationala si desavarsita unitate a vietii prezente cu viata ce se afla dincolo, in persoana divino-umana a lui Hristos. De asemenea, se poate afla in persoana lui Hristos unitatea cunoasterii prezente si a cunoasterii de dincolo, precum si unitatea sentimentelor divine si umane.

Aceasta inseamna ca viata, gandirea si sentimentele omului au aruncat o punte peste prapastia care-l desparte pe om de Dumnezeu, peste prapastia dintre aceasta lume si cealalta. Tocmai din acest motiv un om care vietuieste in Hristos experiaza viu unitatea acestei lumi cu cealalta, unitatea lui Dumnezeu cu omul, a lumescului cu transcedentul, a naturalului cu supranaturalul. Omul simte cu tarie si percepe limpede faptul ca in el tranzitia de la muritor la nemuritor, de la temporal la vesnic, este realizata.

Aceasta perceptie a vietii vesnice asigura vesnicia gandurilor si nemurirea sentimentelor pentru omul care traieste o viata in Hristos. Desi omul care vietuieste in Hristos este ancorat in infinitatea divina, el nu-si pierde, totusi, identitatea sa umana, personalitatea, si nici caracterul, ci ramane om: un om desavarsit, uman si divin. Intru Dumezeu-omul Hristos umanitatea s-a inaltat pentru prima oara pe piscul desavarsirii, pe piscul de deasupra tuturor piscurilor. Fiindca nimeni nu slaveste natura umana sau persoana umana asa cum o face Hristos. Cea mai mare credinciosie cu putinta i-a fost oferita umanitatii in persoana lui Hristos. Umanitatea nu a fost subevaluata in relatia cu Dumnezeu, nici Dumnezeu in relatia cu omul. Ci mai degraba, omul a fost in chip infinit inaltat si slavit in legatura sa cu Dumnezeu. Fara indoiala, problema binelui si raului este una dintre cele mai dificile si tulburatoare probleme cu care se confrunta constiinta umana.

Totusi, chiar si aceasta problema a fost, in cele din urma, cu adevarat rezolvata in persoana Dumnezeu-omului Hristos. A fost rezolvata nu prin cuvinte, nici teoretic sau dialectic, ci mai degraba esentialmente intr-un chip divino-uman. In orice latura a vietii Sale, Dumnezeu-omul Iisus S-a revelat pe Sine Cel intrupat drept intruparea binelui absolut, desavarsit, infinit. Ochiul cel mai patrunzator nu ar putea gasi nici raul cel mai marunt in El: "Cel Care n-a savarsit nici un pacat, nici s-a aflat viclesug in gura Lui" (1 Petru 2. 22). In persoana Dumnezeu-omului Hristos, cunoasterea umana se confrunta cu binele dumnezeiesc absolut si ia cunostinta prin El, chiar in limitele existentei umane, de ceea ce este bine si de ceea ce este rau, asa precum inima omeneasca, prin El, este in stare sa simta binele si raul intr-un chip concret. Binele, binele vesnic, este tot ceea ce este Hristos in realitatea Sa divino-umana, adica omul cu totul divin.

Fiind fara de pacat si atotputernic, Domnul nostru Iisus Hristos a oferit firii omenesti energiile dumnezeiesti ale harului pentru ca natura umana sa inainteze spre desavarsire in binele dumnezeiesc si pentru a birui cu totul pacatul si raul. Tocmai din acest motiv Dumnezeu-omul Iisus este persoana cea mai sfanta si cu cea mai mare valoare din intregul univers in care opereaza gandirea si simtirea omeneasca. De-a lungul intregii sale istorii, omul apare drept unicul tip de creatura care a cautat cu indarjire adevarul esential si fundamental pe care se intemeiaza existenta intregului univers. Omul a incercat sa raspunda la aceasta cercetare a adevarului in felurite moduri - mitologic, filosofic, ateist, spiritual si materialist. Oricum, el nu a putut rezolva problema intrucat el a incercat s-o rezolve prin categoriile umanismului ateist, autonom si pur.

Doar in persoana sfanta a Dumnezeu-omului Hristos s-a revelat intregul Adevar etern, fara vreo fisura. Mai departe, cautarea adevarului vesnic este contemplata prin revelarea Adevarului dumnezeiesc absolut in cadrul limitelor naturii umane. Astfel din gura Dumnezeu-omului Hristos a fost rostita cea mai indrazneata afirmatie facuta vreodata de o fiinta umana: "Eu simt Adevarul" (Ioan 14. 6). Aceasta inseamna ca Dumnezeu-omul Hristos, ca persoana, este adevarul in toata realitatea si desavarsirea Sa teandrica. Singurul fapt care-L face pe Dumnezeu-omul Hristos cea mai importanta si mai plina de valoare dintre toate fiintele este acela ca El este primul si singurul care a rezolvat complet si integral dilema eterna a vietii si a mortii El a facut acest lucru prin revelarea nemuririi si vietii vesnice prin intrupare, in persoana Sa divino-umana. Acest lucru este demonstrat mai ales prin Invierea si Inaltarea Sa la viata vesnica a dumnezeirii.

Intreaga viata teandrica a lui Hrisros, atat cea de dinainte, cat si cea de dupa Invierea Sa reprezinta o dovada evidenta ca El este personificarea nemuririi si a vietii vesnice si, deci, stapan asupra mortii. Prin invierea Sa El i-a asigurat naturii umane biruinta asupra mortii, iar prin inaltarea Sa, viata vesnica intru eternitatea Dumnezeului Treimic. Din aceasta pricina, din randurile neamului omenesc, El singur este indreptatit sa spuna: "Eu sunt Invierea si viata" (Ioan 11. 25). El este invierea si viata in fiinta Sa divino-umana datorita nepacatuirii Sale.

Acolo unde nu exista pacat, nu exista nici moarte, intrucat numai pacatul produce moartea. Intrucat pacatul este singura pricina a mortii, la fel nepacatuirea, si anume desavarsita sfintenie, este singura pricina a nemuririi. Taina lumii si cea a omului se intrepatrund in constimta umana, intreaga creatie este acoperita de catre un intuneric profund pe care ratiimea umana este incapabila sa-l strapunga pana la sensul sau fundamental pentru a intelege de ce lumea exista in forma si starea sa actuala.

Doar cand este luminata cu lumina Dumnezeu-omului Hristos isi deschide lumea floarea existentei sale si in felul acesta isi reveleaza adevaratul ei sens si valoarea sa. Iata de ce Mantuitorul a spus: "Eu suntmt lumina lumii" (Ioan 8, 12; 9. 5). In Dumnezeu-omul Hristos, si intru lumina Sa, omul si-a descins ochii pentru prima oara si a vazut lumina, intelegand in acelasi timp adevaratul sens al luminii. Exista o anumita masura a intelepciunii dumnezeiesti si o anumita ratiune ce patrunde in intreaga creatie. Ea este raspandita de catre Hristos insusi, de catre vesnicul Logos al lui Dumnezeu, si tocmai din aceasta pricina se spune in Sfanta Evanghelie: “Toate prin El s-au facut" (Ioan 1. 3). Ratiunea si intelepciunea din aceasta lume si din intreaga creatie sunt evidentiate in lumina Logosului intrupat al lui Dumnezeu.

Mintea umana (logos), doar atunci cand este luminata de lumina Dumnezeului intrupat, este capabila sa inteleaga sensul ratiunilor dumnezeiesti ale creatiei, adica sensul Logosului divin in creatie, asa cum este indemnat in acest sens prin adevarul cuvintelor Apostolului: "Toate s-au facut prin El si pentru El" (Col. 1. 16). Astfel, in chip individual, fiecare fiinta creata si, in chip colectiv, intreaga lume creata ar trebui sa implineasca in sine adevarul si dreptatea Dumnezeu-omului Hristos la potentialul lor de varf. Cerul si pamantul nu vor trece pana ce legea dumnezeiescului Logos nu va fi implinita intru toate lucrurile (cf. Matei 5, 18). Doar prin Dumnezeu-omul Hristos a inceput curatirea, reinnoirea si restaurarea creatiei - intrucat creatia fusese supusa cadem din pricina prezentei si putem pacatului omenesc si a raului (cf. Rom. 8, 19 -23).

Hristos, ca Persoana diviuo-umana, este cea mai valoroasa si sfanta dintre toate fiintele si, ca atare, El reprezinta, in acelasi timp, criteriul de varf al tuturor valorilor adevarate. In aceasta lume, orice fiinta inferioara Dumuezeu-omului Hristos nu poate deveni criteriul tuturor valorilor, fiindca Cel Ce reprezinta valoarea de varf nu este altcineva decat Persoana Dumnezeu-omului Hnstos insusi.

Omul nu poate reprezenta criteriul suprem, intrucat valoarea sa este mult inferioara celei a Dumnezeu-omului Hristos insusi. Dumnezeu-omul Hristos reprezinta criteriul cel mai inalt a tot ceea ce este divin sau uman. atat in aceasta lume, cat si in cealalta, doar pentru faprul ca El reprezinta fiinta cea mai valoroasa si mai sfanta dintre toate.

Istoria nu cunoaste un Dumnezeu mai mare decat Hristos si nici un om mai mare decat El. Dumuezeu-omul Hristos a revelat in Sine, atat simultan, cat si complet, pe Dumnezeu si omul. De aceea nu exista Dumnezeu fara Dumnezeu-omul Hristos si nu exista nici om fara El.

"Ce este adevarul?" L-a intrebat Pilat pe Adevarul intrupat, voind sa auda cu propriile sale urechi ceea ce el nu observa cu ochii, ca si cum nu ar fi fost acelasi suflet care auzea cu urechile sale si vedea cu ochii sai.

Dumnezeu-omul Hristos este Adevarul, nu in calitate de cuvant, nici ca invatatura sau ca o energie concreta, ci ca cel mai desavarsit si vesnic viu ipostas divino-uman. Doar ca Personalitate teandrica Hristos este criteriul adevarului. Tocmai din aceasta pricina Hristos a spus nu numai ca "Eu sunt Adevarul", ci si "Eu sunt Calea" (Ioan 14. 6). Adica El este calea catre Adevarul insusi iar Adevarul este Dumnezeu-omul Hristos. Astfel tot ceea ce nu vine din El nu este din Adevar. Adevarul nu poate exista din punct de vedere ontologic in afara persoanei Sale divino-umane.

In crestinism adevarul nu este un concept filosofic, nici o teorie, o invatatura sau un sistem, ci mai degraba este ipostasul teandric viu - Iisus Hristos Cel istoric (Ioan 14, 6). Inainte de Hristos, oamenii nu puteau sa faca decat presupuneri cu privire la Adevar intrucat ei nu il aveau. Odata cu Hristos, ca Logos divin intnipat, Adevarul vesnic dumnezeiesc si deplin intra in lume.

Din aceasta pricina, Sfanta Evanghelie spune: "Harul si adevarul au venit prin Iisus Hristos" (Ioan 1, 17). Care este viata, adevarata viata reala, si care este criteriul vietii? Nu este altul decat Persoana Dumnezeu-omului Hristos. El este Persoana, si nu doar invataturile Sale separate de Persoana Dumnezeu-omului Hristos. El este Persoana, si nu doar invataturile Sale separate de Persoana Sa Sfanta si de viata datatoare.

Din pricina faptului ca omul este o fiinta supusa mortii, nimeni dmtre oameni nu a indraznit vreodata sa spuna: eu sunt viata. Dumnezeu-omul Hristos a spus insa: "Eu sunt Viata" (Ioan 14, 6) El a spus pe buna dreptate acest lucru intrucat El a biruit moartea prin invierea Sa si S-a dovedit a fi vesnic viu prin inaltarea Sa si pnn sederea Lui de-a dreapta Tatalui ceresc.

Din aceasta pricina Hristos este, de asemenea, Viata si criteriul Vietii. Tot ceea ce nu vine din El este mort. In El viata isi afla ratiunea, fiindca in El se afla si vesnicia dumnezeiasca.

In calitate de Logos dumnezeiesc vesnic, El este atat viata, cat si viata intregii lumi (Ioan 1, 4). Intrucat viata este viata numai prin El. Acolo unde nu se afla El, acolo se afla viata transformata in moarte, fiindca numai El singur este Cel ce face ca viata sa fie cu adevarat viata.

Indepartarea de El, Carele este Viata, sfarseste pururea in moane. Din aceasta pricina, doar in El, in calitate de Logos si Ratiune a vietii, isi poate afla omul singura justificare rationala posibila in ceea ce pnveste existenta vietii in timp si spatiu. Viata vesnica este hranita si pastrata pnu binele, dreptatea, adevarul, intelepciunea si lumma vesnica. Arunci cand Mantuitorul a afirmat: "Eu sunt viata", El afirma si alte lucruri: "Eu sunt Binele. Eu sunt Dreptatea. Eu sunt Adevarul. Eu sunt intelepciunea. Eu sunt Lumina". De atunci. El reprezinta toate aceste lucruri in chip simultan: El este, de asemenea, criteriul de varf al tuturor acestor lucruri.

Prin atotdesavarsita Sa persoana, Dumnezeu-omul Hristos Cel fara de pacat reprezinta pentru neamul omenesc singurul criteriu infailibil al vietii, binelui, dreptatii, adevarului, intelepciunii si luminii. Dumnezeu-omul Hristos este finita cu totul desavarsita si deci si criteriul atotdesavarsit. singurul criteriu vesnic al adevarului, vietii, dreptatii, luminii, binelui si intelepciunii.

Hristos rezuma intreaga Sa invatatura si lucrare in persoana Sa teandrica si o interpreteaza prin Sine. Datorita acestui lucru, Biserica Ortodoxa Apostoleasca a lui Hristos rezuma intregul crestinism in persoana de viata datatoare a Dumnezeu-omului Hristos: educatie, adevar, dreptate, bunatate si viata.

Persoana Dumnezeu-omului Hristos reprezinta comoara cea mai de pret a Bisericii. Toate celelalte comori, Biserica Ortodoxa le primeste ca raze ale soarelui, raze ce izvorasc din soarele unic. Hristos. Nu trebuie sa ne inselam: crestinismul este crestinism doar datorita Dumnezeu-omului Hristos: in acest lucru rezida sensul, valoarea si puterea sa extraordinara. Dumnezeu-omul Hristos, personalitatea Sa teandrica, ramane cu noi prin Biserica.

Biserica este Biserica doar prin Hristos si in Hristos. Noul Testament poate fi rezumat intr-un singur adevar esential: Dumnezeu-omul Hristos este esenta, scopul. sensul si valoarea esentiala a Biserica. El este sufletul, mima si viata ei. El reprezinta Biserica in intreaga sa plinatate teandrica.

Biserica nu este nimic altceva decat Dumnezeu-omul Hristos proiectat de-a lungul tuturor secolelor: "Si iata Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului" (Matei 22, 20: cf. Efes. 1. 21-23). Dumnezeu-omul Hristos este capul Bisericii, aceasta fiind trupul Sau (Col 1, 12: Efes. 1, 22; 5, 23).

Ca atare El este si Mantuitorul trupului Bisericii (Efes. 5, 23). Doar prin El, unicul si nedespartitul Dumnezeu-om. Biserica ramane unica si nedespartita. Ca Dumnezeu-om, El uneste laolalta intregul trup al Bisericii intr-o nedespartita unitate de har. adevar si viata. Prin El, trupul Bisericii creste si dobandeste toate aspectele vietii duhovnicesti.

Trupul Bisericii creste dupa masura staturii plinatatii teandrice a lui Hristos intrucat toate au fost facute prin El si in El (Efes. 4. 13-15-16; Col. 1. 10-16). Cu puterea harului Sau, El ii conduce in chip mistic ("sacramental") pe toti membrii Bisericii catre Creatorul teaudnc.

Intrucat sensul si telul Bisericii este acela ca toti sa fie condusi prin credinta divino-umana la masura plinatatii lui Hristos, si anume sa fie transformati in chip teanclnc. Biserica, prin apostolii, mucenicii, marturisitorii, Sfintii Parinti si membru sai credinciosi, a marturisit si aparat fara ezitare, mai mult decat oricare alt lucru, pe Ipostasul divino-uman.

Biserica, aratand mare mila fata de pacatosi, a condamnat si respins fara ezitare pe toti cei care. in vreun fel anume, au negat, respins sau mutilat divinitatea sau umanitatea lui Hristos. Biserica este intotdeauna dornica sa paseasca plina de bucurie catre mucenicia apocaliptica pentru a apara si pastra Persoana teandrica a lui Hristos.

Care este esenta Ortodoxiei? Aceasta este Dumnezeu-oinul Hristos. Tot ceea ce este ortodox are un caracter divino-uman: cunoasterea, simturile, vointa, mintea, moralitatea, dogmele, filosofia si viata. Umanitatea divina este singura categorie in care toate manifestarile Ortodoxiei sunt acceptate si functioneaza pe deplin. In intreaga creatie, Dumnezeu ocupa cel dintai loc, omul pe cel de-al doilea. Dumnezeu conduce, in vreme ce omul este condus. Dumnezeu actioneaza si omul coopereaza.

Dumnezeu nu actioneaza in chip transcedental. El nu este Dumnezeul abstract al deismului, ci, mai degraba, Dumnezeul celei mai imediate realitati istorice, Dumnezeul revelatiei, Dumnezeul Care S-a facut om si a vietuit in cadrul categoriilor existentei noastre omenesti, aparand pretutindeni ca absoluta sfintenie, bunatatea. intelepciunea, dreptatea Si adevarul absolut.

Ca Dumnezeu-om desavarsit, nici unul dintre aspectele vietii omenesti nu-I sunt necunoscute (cf. Ioan 2. 25; Evrei 2. 14-17-18). Mai ales din aceasta pricina El S-a facut om, ramanand totusi Dumnezeu, pentru a-i oferi naturii omenesti puterea dumnezeiasca care sa conduca umanitatea la o comuniune stransa, divino-umaua, cu Dumnezeu.

Aceasta putere divina actioneaza permanent in cadrul trupului Sau divino-uman, care este Biserica, prin a-i uni pe oameni cu Dumnezeu pnntr-o viata sfanta, in har. Biserica nu este altceva decat minunatul organism divmo-uman unde, prin participarea harului divin si libera activitate a omului, intregul om si tot ceea ce este omenesc. In afara de pacat, este invesnicit si remodelat intr-un chip divmo-uman. In organismul diviuo-umau al Bisericii, fiecare credincios constituie o celula constitutiva dinamica a organismului si vietuieste pnn puterea divino-umana (Efes. 5, 30; 1 Cor. 12, 12-13).

Intr-un cuvant, membrul Bisericii devine divino-uman in plinatatea personalitatii sale umane. Atunci cand el a reusit acest lucru, omul ajunge la unitatea divino-umana a vietii si are sentimentul vesnic si viu ca a trecut de la moarte la viata (Ioan 5, 24; 3. 36; 11, 25-26). El expenaza permanent in intreaga sa flinta faptul ca Biserica, organism divmo-uman, este Dumnezeu-omul Hnstos extins de-a lungul veacurilor.

Hristos, ca persoana divino-umana, este fara pereche, dar ca viata si putere teandrica El reapare iu fiecare crestin. intrucat orice crestin este un membru organic al trupului Sau divino-umau. Biserica. Recunoscand Biserica drept trup al lui Hristos (Efes. 1, 23: Col. 1, 24).

Sfantul Apostol Pavel leaga existenta Bisericii de taina intruparii dumnezeiescului Logos si demonstreaza ca fiinta si temelia neschimbatoare a naturii istorice a Bisericii rezida tocmai in realitatea faptului ca Logosul S-a intrupat. In plus, Apostolul demonstreaza faptul ca Biserica, intrucat este trupul lui Hristos, depinde permanent de Logosul intrupat in ceea ce priveste existenta ei esentiala.

Biserica primeste plinatatea nemasurata a harului divino-uman si puterea de la Hristos Care implineste toate lucrurile ce apartin Bisericii, prin El (cf. Efes. 1, 23: Col. 2, 9). Atat existenta ontologica a Bisericii, cat si intreaga sa activitate depinde cu torni de Dumnezeul Cel intrupat. intrucat Biserica, ca un intreg, se intemeiaza pe realitatea Evangheliei: "Logosul S-a intrupat", adica a devenit Dumnezeu-om.

Acesta este adevarul fundamental al Bisericii, temelia Bisericii. Biserica, fiind pentru toti si in toti, este mai presus de orice, un organism divino-uman si mai apoi o institutie divino-umana. Intreaga natura a Bisericii, in toate manifestarile Sale, are un caracter divino-uman. Tocmai din aceasta natura a sa, Biserica isi poate desfasura in lume, intr-un clup rational, activitatea sa divino-umana prin care impartaseste lumii toate lucmrile legate de Dumnezeu.

Misiunea Bisericii se afla tocmai in natura Bisericii si tocmai aici umanitatea participa si se impartaseste din toate valorile si energiile divino-umane. Intruparea lui Dmnnezeu este revelarea desavarsita si ultima a lui Dumnezeu catre fiinta umana. Dupa ce a creat omul si nu o alta fiinta, Dumnezeu a demonstrat faptul ca Hristos reprezinta natura naturii umane, logica logicii umane, bunatatea bunatatii umane, adevarul adevarului uman.

Intr-un cuvant El este esenta, sensul si scopul sufletului omenesc cel facut dupa chipul dumnezeini. De aceea, asa precum Biserica il marturiseste pe Dumnezeu-omul Hristos, ea il marturiseste in acelasi timp pe omul cel curat, adevarat si intru totul asemanator dumuezeirii.

In afara Dumnezeu-omului Hristos nu exista nici un om adevarat, cu totul desavarsit. Cum isi pastreaza Biserica Ortodoxa marea sa comoara, adica atotsfanta Persoana a Dumnezeu-omului Hristos? Ea Il apara prin credinta sa unica, sfanta, soborniceasca si apostoleasca, prin unicitatea credintei sale.

Biserica Ortodoxa pastreaza de-a lungul secolelor unitatea si unicitatea vietii si adevarului divino-uman; prin sfintenia ei, ea pastreaza sfintenia unica a vietii si adevarului in trupul ei divino-uman; prin sobornicitatea ei, ea conserva sobornicitatea si integralitatea vietii si adevarului divino-uman; prin apostolicitea ei, ea pastreaza realitatea istorica continua si neschimbata, precum si viata trupului divino-uman si a lucrarii lui Hristos.

Dupa Sfantul Apostol Pavel. doar impreuna "cu toti sfintii" (Efes 3, 12) poate fi inteleasa taina Persoanei lui Hristos si se poate cu adevarat si corect crede in Dumnezeu-omul Hristos. Doar vietuind "cu toti sfintii" in unitatea soborniceasca a credintei poate fi cineva un crestin adevarat, un ucenic al Dumnezeu-omului Hristos.

Intr-adevar, viata Bisericii este intotdeauna soborniceasca si se realizeaza impreuna "cu toti sfintii". Adevaratul madular al Bisericii experiaza pe deplin intelegerea faptului ca el este de aceeasi credinta cu cea a apostolilor, mucenicilor si a tuturor sfintilor de-a lungul veacurilor. El simte ca acestia simt vesnic prezenti si ca toti acestia sunt patrunsi de unul si acelasi adevar teandnc.

Nu exista sobornicitate in afara Bisericii. Dar viata adevarata si curata a Bisericii creeaza in om sentimentul integralitatii, credintei, adevarului si vietii, adica "impreuna-vietuirea cu toti sfintii", cu toti membru Bisericii de-a lungul secolelor. Este cu neputinta ca cineva sa dobandeasca o cunoastere soborniceasca a Duhului daca nu face parte integranta din viata Bisericii.

Intreaga semnificatie a statorniciei Ortodoxiei de-a lungul secolelor rezista tocmai in identitatea numerica a Bisericii, in existenta sa soborniceasca, universala si perpetua, cu o neintrerupta si continua succesiune ierarhica, cu savarsirea Sfintelor Taine, cu comuniunea de credinta si prin lucrarea Duhului si a harului in toti acestia.

Aceasta nu este nimic altceva decat unitatea trupului lui Hristos, unitatea casei lui Dumnezeu, in care toti cei care au adormit intru credinta si cuviosie, vietuiesc laolalta impreuna cu toti sfintii si Sfintii Parinti.

Fiecare preot, atunci cand slujeste dumnezeiasca Liturghie, nu numai ca repeta cuvintele pe care candva Sfantul Vasile cel Mare sau Sfantul Ioan Gura de Aur le-au pronuntat dinaintea Sfantului Altar, ci intr-o comuniune reala, desi de nepatruns, el conglasuieste cu acestia inaintea lui Dumnezeu.

In fiecare dumnezeiasca slujba, intreaga Biserica este in chip nevazut prezenta drept adevarata "unica turma ce rosteste intr-un glas rugaciuni si multumiri comune Domnului nostru Iisus Hristos si Parintelui Sau ceresc.

Aceasta nu este o legatura subiectiva sau psihologica cu trecutul, ci este unitatea ontologica a vietii. in Biserica. timpul este suspendat, fiindca aici nu mai exista moarte, iar intreruperea vietii pamantesti suspenda leagatura vie a generatiilor".

In Biserica, trecutul este contemporan: iar ceea ce este prezent ramane ca atare datorita trecutului viu. intrucat Dumuezeu-omul Hristos Carele este "acelasi ieri si azi si iu veci" (Evrei 13, 2). Vietuieste permanent in trupul Sau divino-uman, cu ajutorul aceluiasi adevar, aceleiasi sfintenii, aceleiasi bunatati, aceleiasi vieti si instaureaza trecutul in prezent.

Astfel, spre a avea o vie intelegere si constiinta ortodoxa, trebuie sa intelegem ca toti membrii Bisericii, de la Sfintii Apostoli pana la cei ce au adormit de curand intru Domnul, sunt contemporani, intrucat ei vietuiesc pururea in Hnsios. Mai mult, astazi, in fiecare membru al Bisericii Ortodoxe, se pot intalni toti apostolii, mucenicii si Sfintii Parinti.

Pentru crestinul ortodox, acestia sunt mult mai reali decat multi dintre contemporanii sai. Acest inteles al unitatii sobornicesti de credinta, viata si cunoastere constituie esenta realitatii eclesiale a Bisericii. Tocmai aceasta intelegere ne descopera adevarul puterii de viata datatoare si nesfarsite a Dumnezeu-omului Hristos care se descopera permanent in viata divino-umana a Bisericii prin unitatea, sfintenia, sobomicitatea si apostolicitatea adevarului, vietii si credintei Bisericii.

Caci ce inseamna oare ca cineva sa spuna ca este ortodox? Inseamna acest lucru: sa ia parte la lupta continua care ne conduce de la starea de om la cea de Dumnezeu-om. adica sa fie implicat in procesul nesfarsit de imbunatatire a propriei fiinte cu ajutorul virtutilor, luptelor si tainelor teandrice.

In acest proces, crestinul ortodox nu este niciodata singur. Orice sentiment, fapta si gand este atat individual, cat si universal, mi numai personal si sobornicesc, dar si teandric. Atunci cand un crestin ortodox cugeta la ceva anume, el face acest lucru impreuna cu rugaciunea, cu teama si cutremur, intrucat el stie ca ceata ingerilor si intreaga biserica participa impreuna cu el in chip mistic la lupta sa. Crestinul ortodox nu-si apartine doar siesi, ci si tuturor sfintilor si, prin ei. Sfantului nostru Domn, Iisus Hristos.

Atunci cand se cerceteaza pe sine, crestinul ortodox cugeta: duhul meu nu este nimic daca nu este patruns si desavarsit de catre Duhul Sfant. In viata si sufletul unui crestin ortodox nimic nu are loc dupa voia omului sau dupa dorinta sa. ci totul se intampla dupa voia Dumnezeu-omului Hristos.

Prin practicarea virtutilor evanghelice, crestinul ortodox isi indreapta intreaga atentie spre Dumnezeu; duhul, sufletul si vointa sa se concentreaza asupra lui Dumnezeu cu ajutorul Duhului Sfant. Tot ceea ce ii apartine este adunat si universalizat intru Dumnezeu-omul Hristos.

Cu intreaga sa fiinta el intelege ca Biserica Ortodoxa este pururea sfanta si soborniceasca si ca atributul umanitatii indumnezeite reprezinta trasatura fundamentala a Bisericii Ortodoxe. Crestinii ortodocsi sunt ortodocsi fiindca ei pastreaza un sentiment permanent al sobomicitatii divino-umane pe care ei il mentin si-l intretin prin rugaciune si smerenie. Ei nu vorbesc niciodata despre ei insisi: nu se lauda niciodata; ei nu raman niciodata la stadiul naturii lor umane inferioare: ei nu idealizeaza niciodata umanismul.

Sfintii si de Dumnezeu purtatorii Apostoli au dat odata pentru totdeauna definitia dimensiunii eclesiale a umanitatii indumnezeite: "Parutu-s-a Duhului Sfant si noua" (Fapte 15, 28). Mai intai Duhul Sfant si mai apoi noi: "noi" in masura in care noi ii ingaduim Duhului Sfant sa actioneze prin noi. Intreaga metoda prin care Biserica isi implineste activitatea sa divino-uinana iu lume este inclusa in aceasta definitie apostolica teandrica.

Sfintii mucenici si marturisitori, Sfintii Paruiti si sinoadele ecumenice au primit si au pastrat aceasta metoda. Daca cineva paraseste aceasta metoda, el se desparte de Duhul Sfant, precum si de Sfintii Apostoli, Mucenici, Parinti si de Sinoadele Ecumenice. Mai departe, unul ca acesta deviaza de la unitatea, sfintenia, sobornicitatea si apostolicitatea credintei teandrice a lui Hristos. cu alte cuvinte el este despartit de Domnul nostru Iisus Hristos.

Biserica Ortodoxa este una, sfanta, soborniceasca si apostoliceasca, fiindca ea nu deviaza de la aceasta sfanta metoda. Biserica esre ortodoxa fiindca ea permanent marturiseste, pastreaza si apara nu numai adevarul ecumenic, apostolic-sobornicesc, teandric al crestinismului, ci si metodologia ecumenica, apostolic-soborniceasca, teandrica a crestinismului. Domnul Iisus Hnstos este atat Adevarul, cat si Calea. Daca cineva se indeparteaza de metodologia teaudrica, unul ca acesta nu poate evita devierea de la adevarul teandric si de la Dumnezeu-omul Hristos.

Biserica Ortodoxa poseda intreaga invatatura completa a Dumnezeu-omului Hristos. mai ales fiindca ea nu deviaza de la metodologia teandrica a Sfintilor Apostoli si a Sinoadelor Ecumenice.

Aceasta are loc prin asumarea personala a Ortodoxiei, a credintei apostolice si patristice, atat iu sensul ca ei sunt impreuua-lucratori cu Duhul Sfant, cat si pnn faptul ca ei asculta permanent prin rugaciune la ceea ce spune Duhul, fac ceea ce le cere Duhul Sfant si permanent isi examineaza propriile lor ganduri si cuvinte prin Duhul intrucat unitatea soborniceasca a Adevarului teandric este pururea prezenta in constiinta soborniceasca a Bisericii Ortodoxe.

Sfintii Parinti si dascali ai Bisericii participa permanent la viata teandrica a Bisericii prin actiunea hansmatica a Duhului Sfant. Acest lucru este reflectat intr-o enciclica formulata de catre patriarhii ortodocsi, cu cateva secole in urma: "Noi credem ca Duhul Sfant indruma Biserica soborniceasca.. Biserica este absolut sigur indrumata de catre Duhul de viata datatorul prin Sfintii Parinti si dascali ai Bisericii.. Noi marturisim ca este cu neputinta ca Biserica soborniceasca sa greseasca sau sa faca erori, ori sa aleaga minciuna iu locul adevarului. Atotsfantul Duh, lucrand prin slujitorii Sai credinciosi. Sfintii Parinti si calauzitorii duhovnicesti, fereste Biserica de orice fel de rataciri."

In occidentul european, crestinismul s-a transformat treptat in umanism. Timp de cateva secole Dumnezeu-omul a devenit din ce in ce mai limitat si restrans la umanitatea Sa, devenind in cele diu urma omul infailibil al Romei si al Berlinului.

Astfel, pe de o parte, a aparut un maximalism umanist crestin occidental (papalitatea), care a luat totul de la Hristos. Iar pe de alta parte, un minnnalism umanist crestin occidental (protestantismul) care a cautat foarte putine lucruri de la Hristos sau aproape nimic. In ambele cazuri, omul ii ia locul lui Hristos, ca avand cea mai mare valoare si fund masura tuturor lucrurilor.

Astfel, s-a realizat o extrem de dureroasa deformare a Dumnezeu-omului Hristos, a lucrarii Sale si a invataturilor Sale! Papalitatea, in mod persistent si permanent, a incercat sa-L inlocuiasca pe Hristos cu omul pana cand, in cele din urma, dogma infailibilitatii omului L-a inlocuit pe Dumnezeu-omul Hristos cu un om infailibil.

Prin aceasta dogma, omul (Papa) a fost proclamat definitiv si limpede a fi nu numai mai mare decat omul, ci chiar mai mare decat Sfintii Apostoli, Sfintii Parinti si Sinoadele Ecumenice. Prin aceasta razvratire impotriva Dumnezeu-omului Hristos si a Bisericii ecumenic-sobornicesti, maximalismul papal l-a intrecut chiar si pe Luther insusi, fondatorul minimalismului protestant.

Intr-adevar, cel dintai protest fundamental impotriva Bisericii una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca. se afla in cadrul papalitatii, nu in luteranism. Totusi, tocmai in acest protest se afla originile protestantismului.

Nu trebuie sa ne inselam. Maximalismul umanist crestin occidental, adica papalitatea, este in chip fundamental protestantism. Intrucat aceasta a indepartat temelia crestinismului de la vesnicul Dumnezeu-om Hristos si a asezat-o in omul marginit, pretinzand ca aceasta este masura ji criteriul tuturor lucrurilor Protestantismul nu a iacui nimic altceva decat doar sa accepte aceasta dogma si s-o dezvolte pana la proportii si particularitati monstruoase.

Cu adevarat, deci, protestantismul nu este nimic altceva decat un papism abstract, aplicat la absolut orice, adica principiul fundamental al infailibilitatii unui om a fost aplicat la orice fiinta umana. Dupa exemplul omului infailibil de la Roma, orice protestant devine infailibil daca el se pretinde a fi infailibil in probleme de credinta. Din toate acestea se poate spune ca protestantismul este un papism populist, lipsiudu-i insa dimensiunea mistica, autoritatea si puterea.

Crestinismul, cu toate adevarurile sale teaudnce infinite, a fost limitat in occident la fiinta umana individuala, avand drept consecinta faptul ca crestinismul occidental s-a transformat in umanism. Acest lucru poate parea paradoxal, dar este adevarat Realitatea istorica a acestui lucru este infatisata intr-un mod indiscutabil. in esenta sa. crestinismul occidental este in mod fundamental umanist intnicat l-a declarat pe om infailibil, transformand astfel religia teandrica intr-una umanista. Dovada acestui lucru poate fi aflata in faptul ca Biserica romano-catolica L-a transportat pe Dumnezeu-omul Hristos inapoi in ceruri iar in locul Sau a asezat un inlocuitor: Vicanus Christi. Ce absurditate tragica! Sa numesti un inlocuitor si un reprezentant pentru atotprezentul Domn si Dumnezeu! Este, desigur, un fapt ca aceasta absurditate s-a infaptuit in crestinismul occidental. Astfel, dezintruparea Dumnezeului intrupat, dezintruparea Dunmezeu-omului Hristos s-a realizat.

Umanismul crestin occidental a proclamat faptul ca atotputernicul Dumnezeu-omul Hristos nu s-a aflat la Roma si astfel l-a proclamat un inlocuitor in persoana unui om infailibil. Este ca si cum acest umanism I-ar fi spus Dumnezeu-omului: pleaca din aceasta lume si du-Te in cealalta intrucat noi il avem pe reprezentantul Tau care Te reprezinta in chip infailibil in orice lucru.

Inlocuirea Dumnezeu-omului Hristos cu o persoana umana se reflecta in inlocuirea unei metodologii teandrice crestine cu una omeneasca. Odata cu aceasta inlocuire a aparut primatul filosofiei aristoteliene in scolastica, cazuistica si sfanta inchizitie in moralitate, diplomatia papala in arena internationala. Statul papal, iertarea pacatelor atat prin indulgente, cat si prin radio, si in cele din urma, miscarea iezuita sub diferitele sale forme.

Toate acestea conduc la urmatoarea concluzie: crestinismul umanist constituie protestul cel mai hotarat impotriva Dumnezeu-omului Hristos si a rolului Sau de criteriu al tuturor lucrurilor. Desigur, se poate afla aici aparitia tendintei europeanului de a considera umanitatea drept tinta tuturor lucrurilor, precum si valoarea esentiala si masura fundamentala a tuturor lucrurilor. In spatele acestui lucru se afla un idol: umanul, foarte umanul.

Prin faptul reducem crestinismului la umanism, insusi crestinismul s-a simplificat. in acelasi timp. totusi, el a fost si distrus. Astazi. intrucat exista o reaparitie a crestinismului impreuna cu umanismul, oamenii discuta inlocuirea crestinismului umanist cu o religie pohteista antica. Glasurile catorva persoane din lumea protestanta care striga: "inapoi la Iisus!" sunt strigate slabe in noaptea fara luna a crestinismului umanist.

Tocmai acest crestinism a abandonat valorile si criteriile teandrice si actualmente se cufunda in deznadejde, in vreme ce din adancul secolelor se aud cuvintele aspre ale proorocului Ieremia: "Blestemat este cel ce se increde in om" (Ier. 17, 5). Privita intr-o ampla perspectiva istorica, dogma occidentala referitoare la infailibilitatea umanitatii nu este nimic altceva decat un efort de a revitaliza si perpetua un umanism european muribund. Aceasta este cea din urma transformare (transformatio) si proslavirea finala (glonficatio) a umanismului. Dupa iluminarea rationalista a secolului al XVIII-lea si pozitivism, nu mai ramane nimic altceva in cadrul umanismului european in afara de descompunerea sa intr-o stare de contradictie si de pasivitate.

In acest moment tragic, umanismul religios si-a facut aparitia cu dogma infailibilitatii omului si a salvat umanismul european de la o moarte iminenta. Totusi, chiar cu tendintele sale dogmatice extreme, umanismul crestin occidental nu ar putea cuprinde in sine toate contradictiile mortale ale umanismului european care converg intr-o singura dorinta: aceea de a-L indeparta pe Dumnezeu-omul Hristos de pe pamant la cer. Acest lucru este valabil intrucat telul fundamental al umanismului este acela de a-l face pe om sa ajunga fiinta cea mai valoroasa si masura tuturor lucrurilor.

Acesta este adevarul fundamental fata de care nu se pot face compromisuri, intreaga intelegere crestina a ceea ce este cu adevarat valoros se defineste si se bazeaza pe acest lucru.

Hristos, ca Dumnezeu-om. este cea mai sfanta si pretioasa fiinta si masura infailibila a tuturor lucrurilor. Deci noi trebuie sa fim sinceri si consecventi pana la sfarsit. Daca Hristos nu este atat Dumnezeu, cat si om, atunci El devine cea mai indrazneata fiinta autoproclamata, intrucat El se numeste pe Sine a fi Dumnezeu si Domn.

Totusi, realitatea istorica evanghelica demonstreaza si dovedeste in chip neconditionat faptul ca Iisus Hristos este pe deplin si cu totul Dumuezeu-omul desavarsit. Nimeni nu poate fi crestin fara a crede in Dumnezeu-omul Hristos si in trupul sau teandric, Biserica, in care Hristos Si-a depus in intregime minunata Sa personalitate. Puterea de viata datatoare si mantuitoare a Bisericii lui Hristos sta in Persoana vesnic vie si pururea prezenta a Dumnezeu-omului Hristos. El este singura fiinta noua, pururea noua.

Acest lucru face ca Noul Testament sa fie nou, iar adevarul Evangheliilor sa fie pururea nou si vesnic, intrucat personalitatea Dumnezeu-omului Hristos este pururea noua si plina de tinerete in desavarsirea sa teaudrica, aceasta nu poate fi schimbata sau inlocuita; ea este mereu si in mod consecvent aceeasi.

De aceea. Evanghelia este intotdeauna si pretutindeni aceeasi: pentru cei ce vietuiesc pe pamant, ca si pentru ingerii din ceruri, Dumnezeu-omul Hristos este unicul Logos, unica minte, unicul sens al omului, cat si al intregii creatii. Fara El este cu neputinta sa fie primita cea mai mica incercare in lume sau intr-o fiinta umana cum suntem noi.

Dintr-un punct de vedere pur ontologic, Dumnezeu omul Hristos nu este un miracol, ci mai degraba o necesitate pentru o lume si o umanitate ca a noastra. Din aceasta pricina, Sfanta Evanghelie spune ca dumnezeiescul Logos, intrupandu-Se, "a venit intru ale Sale" (Ioan 1, 11).

De ce oare ar fi umanitatea dintru ale "Sale" daca fiinta umana n-ar fi fost facuta dupa chipul Sau Si din nou se spune: "Caci al Lui neam si suntem" (Fapte 17, 28) inca o data suntem identificati cu El datorita sufletului nostru cel dupa chipul lui Dumnezeu, in alta parte a Evangheliei ni se spune ca dumnezeiescul Logos este "Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul care vine in lume" (Ioan 1, 9).

Prin urmare, atunci cand El S-a intrupat, El nu a venit printre straini, ci la ai sai. Martunsindu-L pe Dumnezeu-omul Hristos, noi marturisim umanitatea noastra hristica, originea divina a omului, maretia dumnezeiasca a omului, precum si valoarea divina si sacralitatea persoanei umane. Daca lucrurile nu ar sta asa, atunci pentru care pricina suntem noi "asemanatori" dumnezeiescului Logos si "neam" al lui Dumnezeu?

In esenta, lupta pentru Dumnezeu-omul Hristos este lupta pentru umanitate. Nu umanistul este cel care lupta pentru omul cel adevarat, omul hnstic si dupa chipul dumnezeini, ci mai degraba oamenii cu o credinta si o viata hristocentnca (teandrica). Importanta exceptionala a crestinismului pentru neamul omenesc rezida in neschimbata divinitate si umanitate de viata datatoare a lui Hristos.

Tocmai acest Hristos divino-uman este Cel Care da sens la ceea ce este omenesc si transforma nevrednicia nefiintei in lumina atotfiintei. Doar prin puterea sa divmo-umana. crestinismul este "sarea"' pamantului, o sare care face ca umanitatea sa nu se descompuna in pacat si rau.

Daca,. insa, crestinismul se descompune in felurite elemente umaniste, atunci acesta devine neviabil, se transforma intr-o sare "nesarata" care, dupa cuvantul cel pururea plin de adevar al Mantuitorului, "de nimic nu mai e buna decat sa fie aruncata afara si calcata in picioare de oameni" (Matei 5,. 13).

Orice efort sau incercare de a armoniza crestinismul cu duhul epocii, cu miscarile trecatoare ale feluritelor epoci istorice sau cu regimurile politice, nu face decat sa elimine acea Trasatura aparte a crestinismului care face din el unica religie homocentrica din lume.

Neadaptarea Dumnezeu-omului Hristos la spiritul epocii, ci mai degraba adaptarea spiritului epocii la duhul vesniciei lui Hnstos, la dumnezeiasca umanitate a lui Hristos - aceasta este unica si adevarata misiune a Bisericii lui Hristos in lume, a Bisericii Ortodoxe si apostolice. Doar in acest mod va putea Biserica sa pastreze Personalitatea de viata datatoare si de neiulocuit a Dumnezeu-omului Hristos, care este in sine fiinta cea mai de pret din intregul univers, dintre lucrurile vazute si nevazute, precum si din lumea ce va sa fie. El poseda gradul cel mai inalt de sfintenie si de valoare, fiind masura infailibila a tuturor lucrurilor.

Sfantul Iustin Popovici

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2293

Voteaza:

Valoarea suprema si ultimul criteriu in Ortodoxie 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

ortodoxia

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE