Despre ucenic si duhovnic

Despre ucenic si duhovnic Mareste imaginea.


Despre ucenic si duhovnic

 

Andrei Plesu : In tinerete am avut cateva intalniri cu pa­rintele Benedict Ghius. Eram foarte tanar pe atunci, iar dansul locuia la Patriarhie. Mi-aduc aminte ca in­totdeauna ma impresiona incepandu-si toate afir­matiile cu "eu cred ca..." ; deci nici o declaratie ultimativa.

 

Parintele Galeriu : Socotesc ca acesta este felul de a raspunde al unui crestin ortodox adevarat - cred ca - si nu apodictic sau considerand ca ar raspunde exhaustiv.

 

Gabriel Liiceanu : Parinte, as incepe cu intre­barea : de ce aceasta tema ? Cum am ajuns la ea ? Si ce importanta ii acordati ? In fond, care este inteme­ierea unei asemenea teme ?

 

Pr. G. : Dupa intelegerea noastra - asa cum zice parintele Benedict, cred ca - tema duhovniceasca tine de un act originar, ca si actul creator insusi. Actul creator originar implica in sine comuniunea : "Dumnezeu vorbea cu Adam in Racoarea Raiului". In Sfanta Scriptura mai citim : "Mantuirea sta intru mult sfat", sau "Cei lipsiti de povatuitori cad ca frunzele". Si iar, la Sfintii Parinti aflam cuvantul : "Cine vrea sa se mantuiasca, cu intrebarea sa calatoreasca". Iata marturii exprimate aforistic in Sfanta Scriptura, de catre Sfintii Parinti. Si atunci si parcur­sul existentei sau realizarea acestui parcurs se face tot in comuniune. Este o relatie fundamentala care exprima alaturi, in comuniunea intre Dumnezeu si om, pe cea paralela intre un parinte duhovnicesc si fiul duhovnicesc. Poate chiar aceste trei relatii sunt esentiale : prima - Parintele Ceresc si faptura Sa, adica noi, fiii oamenilor, fii ai lui in Fiul unic Hristos : a doua - parintele firesc si fiul firesc ; si a treia - parintele duhovnicesc si fiul duhovnicesc ; mai adaugam relatia intre invatator si ucenic. Aceste relatii sunt esentiale conditiei noastre.

 

G. L. : Relatia intre fiu duhovnicesc si duhovnic vi se pare ca este asimilabila cu relatia creatura-Creator ?

 

Pr. G. : Nu este identic asimilabila, dar putem spune ca este deductiva, ca se poate deduce : in fapt si inductiva ca experienta, si ma refer aci tocmai la metodele fundamentale. In fapt cele doua metode, inductiva si deductiva, sunt corelative.

 

A. P. : Sa mai facem un pas. As pune o intrebare : comparand religii diferite intre ele mi-a aparut fra­pant urmatorul fenomen legat de problematica ma­estrului spiritual, respectiv a parintelui duhovnicesc si a relatiei acestuia cu ucenicul. Studiul comparat al religiilor scoate in relief o mare comunitate de procedee, mult mai mare decat in cazul doctrinelor propriu-zise, adica doctrinele sunt destul de diverse, dar in mod straniu tot ce tine de partea practica, de raporturile dintre maestrul spiritual si ucenic este foarte asemanator. Acelasi scenariu, aproape aceleasi procedee, indiferent de suportul doctrinar diferentiat. Asta ma face sa ma intreb daca in planul drumului duhovnicesc nu apar analogii care umbresc di­ferentele regionale de doctrina. De vreme ce calea e aceeasi, si metodele sunt aceleasi, si probabil scopul urmarit este acelasi, fiindca cu aceleasi metode nu poti urmari lucruri perfect diferite. Cum vedeti aceasta problema a asemanarilor in practica cre­dintelor celor mai diferite ?

 

Pr. G : Intrebarea dvs. este deosebit de subtila si de semnificativa, pentru ca intr-adevar, relatia din­tre maestru si ucenic ca si aceea din planul crestin ortodox, intre parintele duhovnicesc si fiul duhovni­cesc, par a fi cvasi-identice, atat metodele cat si re­latia. Propriu zis este vorba de relatia de la incepu­tul umanitatii : educatia (nu dresajul, care se refera la animal), aceasta asa s-a efectuat : transmiterea, comunicarea, de la parinti la fii, firesti sau duhov­nicesti, ca si de la maestru la ucenic ; aceasta in mod general. Dar trebuie vazut si mai adanc. In co­munitatea crestina, duhovnic si fiu, centrul e Hristos. El a spus : "Unde sunt doi sau trei, adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor". (Mat. 18,20). Iar aceasta comuniune se savarseste in Duhul Sfant. Atunci are loc "Taina", impartasirea harului care ne da cunostinta si simtirea vietii lui Hristos. Domnul in noi, mai ales prin deslegarea de pacate pe care o da duhovnicul. Aici mai deschid si o paranteza. In Iisus Hristos noi constatam o nuanta a acestei re­latii care parca rastoarna pozitia parinte-fiu, invatator-ucenic. In mod obisnuit, comunicarea unui te­zaur se face de la parinti la fii, in care parintele in­vata, comunica, iar fiul asculta. La Mantuitorul ob­servam ceva deosebit si anume, precum citim la Sf. Evanghelist Matei, cap. 18, versetul 3, unde se zice : "Adevar va spun voua, de nu va veti intoarce si nu veti fi ca si copiii, nu veti intra in imparatia ceruri­lor." Aici "intoarcerea" inseamna o indreptare a atentiei inspre copii ; altfel spus, nu numai copilul sa asculte de parinte, ci si eu ca parinte trebuie sa ma intorc la copil, sa-l privesc, sa-l ascult si sa in­vat de la el.

 

Sorin Dumitrescu: Cum se reflecta acestea in limbajul practi­cii duhonvicesti rasaritene ?

 

Pr. G. : In limbajul rasaritean ar insemna ca un co­pil ne invata nevinovatia, si ne mai invata ceva : in nevinovatia lui copilul reprezinta acea stare perma­nent vie de cautare si uimire care este evident o stare harica. Cautarea adevarului reprezinta   o prezenta de netagaduit a harului, reprezinta in chip manifest starea sufletului viu. Cata vreme cauti esti viu De aceea se spune despre Adam ca "a suflat Dumnezeu suflare de viata si s-a facut Adam suflet viu". Deci pastrezi in adanc puritatea originara a sufletului viu, nevinovat, si cautator. Inchid acum paranteza care a fost necesara pentru a sublinia ca aceasta relatie maestru-ucenic nu este intotdeauna univoca. De alt­fel, noi duhovnicii invatam totdeauna de la pruncii si fiii nostri duhovnicesti. Sa revenim acum la in­trebarea legata de universalitatea relatiei dintre ma­estru spiritual si ucenic. Aceasta relatie nu poate fi decat universala, pentru ca acesti doi parteneri sunt permanent realitati concrete, fizice, istorice. In ce priveste tezaurul, mostenirea, aici apare diversitatea.. Ma mai gandesc la un exemplu concret in istorie, si anume la Origen. Acesta, ca ucenic, a stat atat sub ucenicia unui filosof - Ammonius Saccas, si prin el in ucenicia filosofiei platonice, dar si sub inraurirea unui preot crestin pe care l-a ascultat. Sa remarcam deci ca face doua ucenicii iar invatamantul lui poarta pecetea acestor doua ucenicii.

 

S. D. : Acestea fiindca filosoful n-ar putea "sa faca fata" atributiilor parintelui, ca indrumator, sau fi­indca sacerdotiul nu poate prelua problematica filo­sofiei ?

 

Pr. G. : Poate prelua, dar sa fim realisti : conditia noastra umana e constituita din constiinta si liber­tate, iar in acest mister al libertatii, al cautarii, omul isi construieste un univers ; fiecare persoana este un mod unic de deschidere catre universal, o poten­tialitate unica, in stare de a asuma totul. Universa­lul poarta in sine si unicitatea, deci distinctia si po­sibilitatea unor optiuni diverse, uneori chiar si ad­verse. Metoda, relatia, raman aceleasi, fiindca parte­nerii sunt aceiasi oameni, fie parinte si fiu, fie ma­estru si ucenic s.a.m.d. E firesc ca metodologia sa se asemene, dar optiunile pot fi diverse. Cand am situat in paralel, gandirea teologica a lui Origen cu inrauririle ei filosofice puternice, si influenta ei in isto­rie asupra urmasilor (Evagrie, Didim cel Orb, ici-colo si la Sfantul Grigore de Nyssa si iarasi stim ca si sfantul Vasile cel Mare, si Sfantul Grigore Teologul aveau o mare veneratie pentru Origen), atunci inte­legem mostenirea pe care o purta cu el din plato­nism, ca si din Revelatia biblica. Observam aceasta diversitate de mosteniri, care nu coincid, dar care, fiecare in parte, implica aceeasi relatie si aceleasi metode ale raportului dintre maestru si ucenic.

 

S. D. : Parinte, va intrerup o secunda spre a va so­licita sa examinati modul concret al relatiei dintre parintele duhovnic si ucenicul sau. Acesta din urma s-ar putea sa practice o vocatie extrem de indepartata de cea a sacerdotiului si care poate pune deci probleme existentiale deosebit de dificile duhovnicului, dat find natura intranzitiva a elementelor specifice ale fiecarei vocatii. (Ma gandesc chiar la cat poate prelua sacerdotiul, parintele spiritual, din problema­tica unei vocatii indepartate cum ar fi cea a inde­letnicirilor artistice.) Cand va intreb, ma gandesc la cazul lui Gogol si la acuza care a planat asupra du­hovnicului sau : ca acesta, neintelegand intimitatea profesiunii si mai cu seama a vocatiei unice geniale, a lui Gogol, ar fi autorul crizei inexplicabile cu care scriitorul si-a incheiat cariera si viata. La urma ur­mei, chiar cazul lui Origen poate fi pus in discutie si anume, in ce masura influenta filosofiei a putut echilibra inraurirea sacerdotiului, dilema care a nas­cut poate acea pecete de gnosticism, ce l-a privat postum de posibilitatea de a fi canonizat. Deci in­trebarea este, cat poate asuma duhovnicul din taina unei vocatii ?

 

Pr. G. : Cred, ca aici, in intrebarea dumneavoastra, este implicata problema autenticitatii duhovnicului, responsabilitatea lui. Duhovnicul cu adevarat inra­dacinat in Revelatie se constituie in Hristos, dupa chipul Lui, in acelasi Duh Sfant cu El. Cuvantul pe care-l impartaseste in Duhul lui Hristos porneste chiar din viul experientei lui duhovnicesti in modul cel mai autentic. Cand un asemenea parinte duhov­nicesc este martor autentic al Revelatiei, martor prin cuvant si prin viata, atunci il poate calauzi si pe fiul lui duhovnicesc, oricare ar fi profesiunea lui, in sen­sul ziditor-mantuitor, binefacator al operei pe care o creeaza. Omul se realizeaza pe trei dimensiuni care nu pot fi inversate : prin propria lui zidire, dupa chipul lui Dumnezeu revelat in Hristos ; prin fap­tele lui, astfel spus prin opera lui ; si prin urmasii lui, fii sau ucenici. Aceasta ordine, repet, asa tre­buie sa ramana, intai sa te zidesti pe tine, apoi si opera ta va putea purta pecetea acestei zidiri.

 

S. D. : Am o nelamurire in privinta distinctiei pe care ati facut-o. Daca acel parinte imbunatatit, aflat in preajma mortii, marturisea ca nici nu a pus inca inceput pocaintei, adica zidirii interioare, atunci imi este neclar, cum odata terminata aceasta zidire, as mai avea ragazul artei sau a altei profesiuni. In pro­fesiunea mea, observ ca, facand-o, ma si zidesc. Ma zidesc nedezlipit de exercitiul ei.

 

Pr. G. : V-am inteles imediat. Da ! Tocmai aceasta a voit sa spuna si acel cuvios. Ca el se afla neincetat pe cale si nu la capatul desavarsirii, care pentru cres­tin nu are hotar. Asta inseamna -  "De   abea   am pus inceput pocaintei. Cuvantul sau descoperea toc­mai asezarea lui autentica, el aflandu-se mereu in zidire. Sfantul Grigore de Nyssa spune despre fapta care pune mereu un inceput, ca fiind marturie a transcendentei Binelui, pentru a simti ca esti mereu la inceput. Ganditi-va, aceasta ne si instituie pe noi in continuitatea creatiei. Imi dati acum prilejul sa trec la examinarea   mostenirii filosofice si biblice aflate in opera lui Origen, adica la cat preluase el din cele doua surse formative. In cazul lui Origen ne aflam la sfarsit de secol doi, rascruce in istoria misi­unii Bisericii cand credinta crestina incepe sa  fie primita nu numai de oamenii simpli,  dar, incetul cu incetul, si intelectualii din lumea greco-romana, incep sa fie si ei atenti la Revelatie, si bat la usa Bisericii. Sa nu uitam ca tatal lui Origen fusese cres­tin si murise ca martir. Origen insusi a fost un om de geniu si de cautare  ardenta.  Desi botezat,  s-a hranit si din filosofia timpului sau in Alexandria, in acest centru al gandirii unde traisera si Filon si Plotin. Atunci si el ca om de cultura, asemenea noua astazi, subliniez acest aspect, implineste aceasta des­chidere fireasca spiritului uman catre universal, ca­tre cultura. Sfantul Apostol Pavel insusi spune : Cercetati toate.

 

Coriolan Babeti : Eu as vrea, fara sa pierd frumusetea intrebarilor de la inceput si nici frumu­setea raspunsurilor dumneavoastra, sa revin totusi la sensul intrebarii prime. Din raspunsurile pe care le-ati dat, ceea ce cred ca am retinut este ca inva­tatura crestina marturiseste un progres al Mantuirii si ca, odata acceptata aceasta teza a progresului, im­plicit in substanta fenomenului religios, se petrece o ruptura a circularitatii timpului, in sensul ca tim­pul devine linear si unidirectional. Ramanand la pro­blema maestrului si discipolului, putem spune ca ea sufera o modificare in crestinism, devenind mai cu seama o problema a raportului intre invatatura si disciplina. Pentru un indian (imi cer scuze ca voi co­bori in infernul concretului), invatatura tine obliga­toriu de un guru. In crestinism, tocmai aceasta rup­tura de nivel a deplasat accentul de pe invatator pe invatatura. Or, tocmai aici imi pare a fi criza de azi, cand foarte adeseori preotul pus pe invatatura a absolvit in prea mare masura pe invatator de dato­riile lui; de ideea exemplaritatii lui. Dumneavoastra ati spus ca numai prin Revelatie, potrivit ei, duhov­nicul poate spera sa fie autentic. Ce mi pare funda­mental este nu numai sa se recupereze intelesul si importanta invataturii, ci si recuperarea conditiei invatatorului, adica personificarea invataturii intr-un invatator pe masura ei.

 

Pr. G. : Problema este acuta si raspunsul nu poate fi linear. Veti vedea indata. Sa gandim si aici anti­nomic. Budha si-a expus invatatura si s-a identificat ei. Cred ca ea era a lui Budha ! Nu exprima adeva­rul universal absolut. Budha punea accentul pe el insusi si sa nu uitam ca a fost invinuit chiar de ate­ism, pentru ca in invatatura lui Dumnezeirea este estompata. In ce priveste problema, cele doua aspecte ale problemei, vom ramane uimiti gasind in Evan­ghelie distinctia privind raportul intre ele. Mantuitorul spune "Invatatura mea nu este a mea ci a Celui ce M-a trimis." Deci El insusi se refera la Alt­cineva, ceea ce ne-ar vorbi noua tocmai despre obiec­tivitatea absoluta a invataturii lui Iisus Hristos si deci excluderea oricarui subiectivism, sau a vreunei peceti individuale. Acesta este un aspect. In acelasi timp, Mantuitorul se identifica in chip absolut cu invatatura pentru ca zice "Tatal meu este in Mine si Eu sunt Tatal". Eu insa nu pot spune, ca faptura, ca ma identific in chip absolut cu invatatura, pentru ca invatatura este a Unicului Absolut, a lui Dum­nezeu. Eu permanent trebuie sa fiu pe cale, si per­manent sa aspir la un fel de identificare harica cu invatatura, si in smerenie.    De aceea Sfintii chiar aflandu-se in lumina spuneau : "De-abia pun inceput pocaintei". Imediat ce as spune ca m-am identificat  cu invatatura, declar implicit ca m-am identificat cu  Absolutul, ceea ce este vadit absurd. Eu ca duhovnic pot doar sa raspund, la chemarea Mantuitorului : Veniti dupa Mine. Eu merg dupa El, eu trebuie sa-i fiu martor, asa cum tot El spune Apostolilor : "Si-mi veti fi martori". Eu pot fi un trimis, asa cum i-a trimis  pe Apostoli zicandu-le : "Luati Duh Sfant", precum M-a trimis pe Mine Tatal si Eu va trimit pe voi, (Ioan, 20, 21), instituindu-i atunci pe Apostoli in aceeasi slujire harica de iertare a pacatelor, care este slujirea duhovnicului. Deci permanent, aspiratia mea este sa fiu un martor in Duhul Sfant, care de la Cincizecime a ramas peste Biserica, sa fiu deci permanent un martor al slujirii, slujire care este un astazi continuu. Pentru ca in lucrarea mantuirii nu este oprire, stare pe loc. Apa statuta se strica. Daca nu ai de lucru, iti da diavolul de lucru. Duhovniceste e un progres continuu.

 

G. L. : De ce nu se poate creste spiritual in afara relatiei maestru-discipol ? De ce este nevoie de o relatie personala pentru implinirea acestei cresteri spirituale ? Or, aceasta te­ma a relatiei personale ce nu poate fi ocolita, se con­verteste imediat in problema autoritatii. Atunci in­trebarea devine : De ce autoritatea ? De ce este nevoie de autoritate ? Asta inseamna ca eu, discipol, imi recu­nosc putinatatea iar maestrul - implinirea ? Ce anu­me il califica pe maestru pentru calitatea lui de maes­tru, respectiv de autoritate ? Ce te invata maestrul, ceva de peste invatatura, sau de dinaintea ei ? Daca te-ar invata o invatatura, nu ai avea nevoie de maes­tru personal. Or, ce te invata ? Pesemne, dupa cum la­sati sa se inteleaga, - cautarea. Te invata, adica, punerea pe cale. Maestrul, deci, este un om ce te-a asezat pe o orbita. Te desprinzi, atunci, vreodata de maestru ?

 

C. B. In continuarea intrebarilor torentiale ale lui Gabriel Liiceanu, ma alatur si eu si va intreb : cum credeti ca se petrece convertirea discipolului in ma­estru ?

 

Pr. G. : Prima intrebare : de ce este nevoie de aceasta relatie ? Raspund printr-un exemplu : Purta un om in el "o subterana" de rele. Ce sa faca ? I-a fost rusine sa mearga la duhovnic. S-a dus la camp, a facut o mica groapa si acolo si-a spus toate tica­losiile vietii. Peste un timp, cand s-a intors acolo, din acea groapa, rasarisera maracini si plante otravite. De unde ? Din microbii raului din el. Relatia per­sonala, este necesara, fiindca este o relatie fireasca, fundamentala. Ati fi de acord, poate, cu experienta moderna de nastere in eprubeta ? Pentru a evita aceasta relatie, pare similar cu formarea "in vitro" a persoanei umane. Faptul capital, persoana umana se realizeaza numai in relatie cu o alta persoana.

 

A. P. : Am impresia ca se poate face urmatoarea deosebire. Cred ca noi amestecam doua oficii, mi­nistere, deosebite, distincte : duhovnicul la care te spovedesti si cu care lucrezi la mantuirea sufletului tau si transmitatorul de invatatura, care nu totdea­una coincid. Spun asta pentru ca competenta in pro­blema caii spirituale nu este obligatoriu o compe­tenta in problema transmiterii de invatatura. Poate sa fie un teolog blindat teoretic si sa nu fie un bun maestru spiritual ; in cazul acestuia din urma, inva­tatura cade pe planul doi, pe planul unu fiind efica­citatea personala a invatatorului. De aceea Kant poate fi invatat din cartile lui Kant, in vreme ce proble­mele duhovnicesti au nevoie de o intruchipare. E nevoie de aceasta competenta care fundamenteaza relatia interpersonala, fiindca intra in joc altceva decit simpla competenta doctrinara.

 

Pr. G. : Aveti dreptate. E posibil acest fapt si in realitate se si petrece. Duhovnicul deplin si autentic trebuie sa fie un martor viu, un receptor si al in­vataturii si al experientei duhovnicesti, fiindca ha­rul implica viata si invatatura. Harul e tainic dar nu mut. Harul se exprima in invatatura dar si in viata. Trebuie sa stii canoanele, sa ai experienta vie a binelui, a bunatatii si sa poti primi intrebari din­spre fiul duhovnicesc fara sa fii derutat de dificul­tatea lor. De aceea duhovnicul trebuie sa fie o per­sonalitate integral deschisa, prin fire, dialogul comuniunii. De altfel, sa nu uitam, relatia personala sta la temelia insasi a Revelatiei : Dumnezeu Tatal este in Fiul si Fiul e in Tatal in comuniunea Sfantului Duh. As indrazni chiar sa spun ca asa precum Fiul se refera la Tatal, asemenea si fiul duhovnicesc se refera la parintele sau duhovnicesc. Fiul este in ascultare fata de Tatal si permanent este Trimisul Lui. Aici avem deci modelul fundamental, originar de relatie parinte-fiu in Tatal si Fiul in Duhul Sfant.

 

S. D. : Atunci mai putem   vorbi   de   dimensiunile eatoare in raportul Fiului cu Tatal ?

 

Pr. G. : Nu in Dumnezeire, ci la nivelul uman al aceleiasi relatii.

 

S. D. : Adica intre Persoanele divine nu exista un raport creator ?

 

Pr. G. : Daca ar fi asa ar insemna sa introduci, ceea ce a si facut Hegel, un progres in devenirea divina. Nu. Acolo este absolutul divin. In raport insa cu cre­atura, Dumnezeu creeaza neincetat. Acum, sa re­venim. Autoritatea in ce consta ea ? Nu are nici un fel de legatura cu vreo autoritate juridica. Cuvantul "metanoia" - care inseamna "schimbarea gandirii" - a fost tradus in Apus prin "penitentia" (asa ga­sim termenul la Tertulian care si este atat de ri­gorist) adica de pena - pedeapsa, ceea ce, vizibil, implica o autoritate de tip juridic. In ortodoxie gandirea e diferita. Va dau exemplul lui Ava Dorotei care spune : "Niciodata cand vrei sa inveti pe cineva sa nu te institui ca invatator, ci ca slujitor." Atunci duhovnicul nu-si impune vreo autoritate, in sensul unei dispozitii, ci se intemeiaza mai cu seama pe calitatea de slujire. "Caci Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca ci sa slujeasca". Zice Ava Dorotei : Sa lasi impresia ucenicului ca vrei sa-l ajuti. Deci autoritatea in sensul duhovnicului este aceea de slu­jire, de vas al purtarii Adevarului si de comunicare a acestuia in Duhul lui Hristos. Iertarea duhovnicu­lui o savarseste in numele Prea Sfintei Treimi. El zice : "Te iert si te dezleg in numele Tatalui si al Fiului si al Duhului Sfant". Deci, nu in numele meu - Mai precizez : "in Numele", si nu "in locul". Du­hovnicul e purtator al numelui si al harului nu se substituie acestora. Ortodoxia elimina orice expresie legata de ideea substituirii.

 

Acum ceva despre calificarea maestrului, cum zi­ceti dumneavoastra. Pentru crestini exista aceasta institutie pe care dintru inceput a randuit-o si a in­temeiat-o Mantuitorul - Biserica. Intai, prin che­marea si consacrarea Apostolilor, care la randul lor au transmis harul : - deci alegerea, pregatirea si comunicarea harului - catre diacon, preot, arhiereu. Aceasta institutie, mai bine zis aceasta instituire are, deci, un caracter concret, vazut, dar si o taina neva­zuta, comunicata haric. Instituirea acestor autoritati se face deci in Biserica, prin organismele ei stabilite dintru inceput de Mantuitorul atunci cand a zis Apos­tolilor : "Pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea". (Matei 16, 18). Biserica este aceea care poarta ase-zamantul harului si in ea se instituie aceasta auto­ritate. Piatra   este,   se   intelege   Hristos.

 

G. L. : Autoritatea deci nu o da stiinta ci harul ?

 

Pr. G. : Fara indoiala. Harul in colaborare cu vo­inta umana, in sinergie, prin cooperare. Cunostinta este insa si ea un dar al Duhului Sfant.

 

G. L. : Stiinta, parinte, o pot recunoaste, dar harul cum il recunosc ?

 

Pr. G. : V-am spus ca autoritatea duhovniceasca implica si aspectul vizibil, institutional, dar sustinut de cel nevazut, haric. De aici se poate vedea cu cat este cineva mai mult sau mai putin harismatic. Aici ne aflam in universul intim al vietii duhovnicesti. Biserica este un organism funciarmente teandric, in care aspectul vizibil este cel uman, iar aspectul ha­ric, nevazut, este divin, dar fara sa fie mut. N-aveti grija, se vadeste el in lucrarea duhovniceasca prac­tica.

 

G. L. : Observ ca e foarte usor sa circumscrii pro­filul ucenicului. El are o arma ferma : intrebarea si ascultarea. Atunci care este arma maestrului ?

 

Pr. G. : Arma maestrului este cuprinsa in cele trei slujiri esentiale : invatator, sfintitor, si pastor, dupa chipul lui Iisus Hristos. Duhovnicul, deci, trebuie sa impartaseasca Adevarul, sa-l impartaseasca haric, sfiintindu-ma si sa ma calauzeasca, sa ma conduca. Concret asa stau lucrurile ! Aceasta de fapt este chiar, lucrarea Bisericii, caci ea este vasul tainelor (botez, mirungere, euharistie s.a.m.d.)

 

G. L. : As propune sa extrapolam aceasta relatie fiu duhovnicesc-parinte duhovnicesc la problema ge­nerala, maestru-discipol, pe care o gasim si in alte religii, cat si la aceea a raportului intre ganditor si ucenic. Imi pare ca reducand raportul maestru-disci­pol la situatia fiu duhovnicesc-parinte duhovnicesc, il particularizam.

 

Pr. G. : Vi se pare o pozitie particulara, dar nu trebuie uitat ca avem de a face cu un arhetip in Dum­nezeire : Tatal, Fiul si Duhul Sfint. Deci exista o relatie filiala, arhetipala. Zice insa Sfantul Ioan Evanghelistul : "Legea prin Moise s-a dat, iar Harul si Adevarul prin Hristos ne-au venit." Relatia maestru-ucenic, daca o intalnim pretutindeni, este da­torita originii ei, fiindca este bazata pe relatia im­primata in faptura : tata-fiu. Relatia duhovniceasca insa : in Har si Adevar, este noua. Adevarul revelat este deplin in Iisus Hristos, Dumnezeu si Om. Si, tinand seama de disjunctia care intervine intre inva­tator si invatatura, invatatura aici ramane tezaurul absolut, iar eu, duhovnicul un vas purtator al ei. Ii­sus Hristos este purtatorul ei absolut. De aceea Tra­ditia rasariteana exclude infailibilitatea oricarei per­soane umane. Numai Biserica este infailibila, inva­tatura ei.

 

G. L. : Atunci aceasta relatie personala se rezuma la invatatura. Or, se observa ca este ceva de peste invatatura care pare sa o intemeieze.

 

Pr. G. : Aceasta invatatura se comunica personal, nu ca un concept abstract.

 

G. L. : Care este partea personala, atunci, a inva­taturii ?

 

Pr. G. : Partea personala este exact expresia vie, intrupata a invataturii. Orice criza in istorie se pe­trece cand nu se mai intrupeaza invatatura in per­soana.

 

A. P. : Eu cred ca este esentiala pentru parintele duhovnicesc, pentru maestrul spiritual, competenta invataturii, dar cu adevarat decisiva mi se pare com­petenta cazului. Sa ai, adica, competenta celui cu care ai de a face, sa intelegi problema lui, termenii in care si-o pune, si sa stii in ce termeni trebuie sa formulezi raspunsul ca sa ajunga la el, care este o persoana unica. Cand apare criza? Cred ca atunci cand maestrul nu este decat un transmitator obiectiv de doctrina, si cand, intrebat, nu stie sa raspunda decat in cuvintele doctrinei. Or, aceeasi intrebare formulata de oameni diferiti pretinde raspunsuri di­ferite. Si aici libertatea si creativitatea invatatorului sunt nelimitate. Daca exista o criza a Bisericii si am impresia ca exista, ea exista in masura in care capacitatea de a nuanta raspunsul la caz este grav diminuata.

 

Pr. G. : Eu cand am vorbit de progres am avut in vedere aspectul problematicii teologice. Sub acest aspect, neindoielnic, ne aflam in progres fata de Origen si fata de parintii Capadocieni. Chiar epoca ico­noclasta, cu teribila ei infruntare, apare ca o elu­cidare stralucitoare. Intruparea invataturii in invatator cred ca se afla intr-o criza si tocmai de aceea inlauntrul Bisericii vorbim la modul concret de lipsa de duhovnic cu experienta duhovniceasca. Fara in­doiala, duhovnicul nu poate veni cu un acelasi raspuns ; el are, fundamental, un tezaur revelat, adica Decalogul, Fericirile, Tatal Nostru, Crezul si intreaga Traditie. Raspunsul insa la caz trebuie privit ca un dar deosebit, iar acest dar tine de vocatia lui si, fun­damental, de principiul iubirii, adica acest principiu care te indeamna, in chip negrait, sa traiesti, constientizand, viata celuilalt.

 

Extras din "Dialoguri de seara"

 

 

25 Iulie 2012

Vizualizari: 10589

Voteaza:

Despre ucenic si duhovnic 4.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE