Conceptia despre lume si viata in iudaism si crestinism

Conceptia despre lume si viata in iudaism si crestinism Mareste imaginea.

Conceptia despre lume si viata in iudaism si crestinism

 

I. IN IUDAISM      

 

l. Creatia

 

"Centrul conceptiei veterotestamentare a creatiei il constituie dependenta tuturor fiintelor de Yahve. Creatia este o activitate continua de care omul isi da seama cu recunostinta. Lucru adevarat nu numai in ce priveste grija lui Dumnezeu fata de individ, ci si in ceea ce priveste ordinea lumii in general".

O serie de texte vechi testamentare vin sa confirme invatatura monoteista a Sfintei Scripturi: Ies. 20, 2-6; Deut. 32,39; I Sam 2,2; II Sam.22,32; I Paral. 17, 20; II Paral. 6, 14; Ps. 85, 10; Isaia 43, 10-11; Ier. 10, 6. Locul clasic ramane insa textul din Deut. 6, 4; "Asculta, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn". In aceasta declaratie solemna se cuprinde in esenta toata doctrina revelata despre Dumnezeu Cel Unul. Ca spirit absolut Dumnezeu este invizibil, fara inceput si fara de sfarsit. Este Unul alaturi de care nu poate fi altul. Este Unul, dar nu Unul dintre altii, ci Unul cum nu mai poate exista altul ca El. Intre realitatea existentei Sale si realitatea existentei celorlalte fiinte vazute si nevazute exista o diferenta totala. Nici o fiinta creata nu este pe aceeasi treapta cu El, nu exista realmente cum exista El.

 

In religia iudaica creatia nu este numai o doctrina explicativa a originii lumii, ci o interpretare a lumii si a istoriei, plecand de la credinta intr-un Dumnezeu unic, personal si transcendent Care isi arata puterea "ad extra". De fapt, atributul "creator" este o consecinta a credintei monoteiste care exprima, in intelegerea relatiei lui Dumnezeu cu omul si cu lumea, trasa­tura ce confera monoteismului originalitate si demnitate, adica perfecta conjugare a recunoasterii transcendentei absolute a Misterului si afirmarea prezentei nemijlocite a lui in om si in lume.

 

Iudaismul Il intelege pe Dumnezeu ca Persoana Care ii descopera acest adevar omului. La randul sau, omul ia atitudine fata de aceasta descoperire prin actiuni de tip devotional. Elementul principal intalnit in conceptia iudaica consta in conservarea ideii despre unitatea lui Dumnezeu; orice doctrina pluripersonala cu privire la Acesta este exclusa. Apare astfel ele­mentul principal in interpretarea descoperirii divine ca monoteism mono-personal. Un amanunt esential il constituie ideea despre fata ascunsa a divinitatii ebraice. Revelatia monopersonala si raspunsul omului vor fi mereu gandite din perspectiva Legamantului.

 

Doar revelatia poate da un raspuns la ceea ce este Yahve in natura lui intima. Aceasta este data omului in urma alegerii. De fapt, alegerea este cea care, pecetluita prin Legamant, constituie faptul atasarii lui Israel de Acest Dumnezeu, care i-a conferit un statut special in cadrul istoriei reve­latiei. Yahve este El, Dumnezeul adevarat si Unic si in Sine are puteri ne­limitate, in relatie cu El, creatia se defineste ca neputincioasa si de aceea sentimentul luminosului este atat de profund, atat de caracteristic religiozi­tatii veterotestamentare.

 

Dumnezeu reveleaza un continut precis protoparintilor Adam si Eva in paradis, care constituie revelatia primordiala si care nu este identica cu reli­gia paradisiaca - eroare facuta in mod constant. Nu este identica deoarece revelatia primordiala, ca si orice revelatie, intra numai ca un element com­ponent in religia paradisiaca. Aceasta religie este constituita de protoparintii Adam si Eva, subiecte religioase, care stateau in legatura cu Dumnezeu Care se revela. Revelatia primordiala a existat si a corespuns unei anumite stari, unor anumite nevoi si realitati religioase. Ea este strict legata de protoparinti. Dupa caderea lor in pacat au intervenit elemente noi religioase.

 

Ca sa intelegem creatia in conceptia iudaica vom face apel la profetul Ieremia care, ca glas al lui Dumnezeu, spunea: "Nu deprindeti caile nea­murilor si nu va ingroziti de semnele cerurilor de care se ingrozesc nea­murile; ca datinile neamurilor sunt desertaciune. Cine nu se va teme de Tine, imparate al neamurilor? Numai Tie Unuia se cuvine aceasta, pentru ca printre toti inteleptii neamului si in toate regatele lor nu este nimeni asemenea Tie. Iar Domnul este adevaratul Dumnezeu, este Dumnezeu viu si imparat vesnic; de mania Lui tremura tot pamantul si neamurile nu pot suferi urgia Lui. Iar Domnul a facut cerul cu puterea Sa, a intarit lumea cu intelepciunea Sa si cu priceperea Sa a intins cerurile. La glasul Lui freamata apele in ceruri si El ridica norii de la marginea pamantului. Atunci se vede cat de nestiutor este omul, cu toata stiinta lui. Aceasta este desertaciune adevarata, rodul ratacirii si la vremea pedepsei va pierii" (Ier. 2, 3-7; 10, 12-13).

 

A observa care este autentica dialectica a revelatiei inseamna a intelege caile ascunse ale lui Dumnezeu, in indeplinirea planului divin. Or, lucrul acesta este imposibil, pentru ca Dumnezeu este o Persoana Care nu-si descopera voia decat atat cat este necesar. Antropomorfismele sunt domi­nate de constiinta caracterului transcedent al Divinitatii. Atribuirea unei personalitati divine nu constituie o incercare de a-L defini pe Dumnezeu in Sine, ci un efort de a exprima relatia omului cu Dumnezeu. Iar aceasta relatie se deosebeste tocmai prin aceea ca pune in joc aspectele cele mai caracteristice ale persoanei. Prin urmare, cele mai clare expresii ale per­sonalismului biblic se afla in elementele religiozitatii lui Israel ce pun in lumina caracterul personal al relatiei cu Divinitatea.

 

Cunoasterea lui Dumnezeu se face prin dialectica treptata si pedago­gica a revelatiei. Astfel, atributele fundamentele unicitatea si imuabilitatea, sunt definitorii ca urmare a actului revelational ce exprima atat imposibili­tatea oricarei conditionari exterioare a lui Dumnezeu, cat si faptul ca El se afla dincolo de orice determinare ontologica. Sfintenia ("codasim") apare astfel ca un concept prin care se observa distanta absoluta dintre Dumnezeu Cel necreat si desavarsit, si lumea creata, intru totul relativa, dependenta de Dumnezeu. Toate structurile doctrinare vor fi percepute si respectate in functie de ideea ca Dumnezeu unic este autorul tuturor elementelor, indife­rent de natura lor juridica, religioasa, morala, etc, elemente capabile sa-l ajute pe individ in indeplinirea destinului sau istoric.

 

Deoarece in iudaismul postbiblic, actul caderii lui Adam nu a jucat un rol important, asa cum a fost el evaluat in crestinism, ideea de pacat origi­nar, cu toate ca este cunoscuta in scrierile rabinice, este gandita cu mai putina insistenta, dar apare in fapt in viata morala. Aceasta consta in aceea ca trairea morala are ca tel realizarea binelui suprem, care se rasfrange asupra intregii omeniri si a creatiei intregi inteleasa ca opera comuna a lui Dumnezeu.

 

Scopul descoperirii lui Dumnezeu este acela ca omul sa ia aminte la planurile Sale si la faptul ca el are un rol precis determinat in cadrul creatiei. Autenticitatea revelatiei se verifica in masura in care omul, im­plinind poruncile divine ("mitvot") este capabil sa realizeze ca se afla in relatie libera cu Creatorul sau.

 

Mai intai, fapta se integreaza in cerinta Legii, care specifica faptul ca orice atitudine trebuie sa fie mereu o dovada a apropierii evreului de fratii sai intru credinta. Preluand principiul biblic al iubirii aproapelui "Vei iubi pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Lev. 19, 18), inteleptii Talmudului vor afirma ca aceasta este o lege fundamentala a Torei. Talmudul invata ca fapta care are la baza dragostea constituie idealul pe care Tora il pre­conizeaza, o atare conduita fiind norma ce trebuie sa se afle la baza rela­tiilor interumane. Urmarea acestui comandament are drept tinta atingerea desavarsirii. Fara de el, Israel nu se afla pe linia poruncilor lui Dumnezeu. El constituie un avertisment permanent facut lui Israel: "il vei iubi pe aproapele tau ca pe tine insuti. Caci Eu, Dumnezeu, l-am creat si daca tu il iubesti, eu sunt gata sa-ti dau o buna plata. Daca tu insa nu-1 iubesti, Eu sunt judecatorul vrednic de a te pedepsi". Aceasta idee este exprimata in termeni declarativi in Talmud: "Care este mesajul pe care Tora il aduce lui Israel? Luati cu voi jugul imparatiei lui Dumnezeu, intreceti-va intre voi in frica de Dumnezeu si faceti fapte de iubire unii fata de altii" (Sifra Deut. 323; 138, b).

 

Greseala constituie pentru evreu iesirea din perimetrul legilor pe care Dumnezeu le-a dat poporului Sau. Iertarea face parte din teritoriul moralei iudaice fiind acordata aceluia care stie sa revina la adevar prin cainta. Mo­delul iertarii pe care Dumnezeu o acorda celor care se caiesc de faptele lor se regaseste in traditia iudaica, cand persoanele care s-au cait au capatat iertarea si s-au reintors pe linia poruncilor divine.

 

Trebuie retinut ca orice retribuire a faptelor omului este restransa la viata de pe pamant, iar eshatologia devine strans legata de istoria poporu­lui lui Israel. De aceea si fapta de orice gen care ar fi are legatura stransa cu ideea de afirmare plenara a conceptiei de popor ales, orice faptuire mentinandu-se in perimetrul acestei conceptii unilaterale. Fapta are coor­donatele sale specifice, aceasta pentru ca atunci cand iudaismul vorbeste despre o fapta o are in vedere doar in legatura cu ideea de popor ales si cu mentinerea credinciosului in comunitatea celor alesi de Dumnezeu. Conse­cintele care decurg firesc din aceasta sunt pe masura, caci fapta, chiar daca este ancorata in traditia biblica si se mentine pe fondul universalitatii, nu are valoare intrinseca decat in cadrul restrans al idealurilor iudaice.

 

In acest sens, pastrand coordonatele ideii anteriore, pe linia conceptii­lor de felul acesta din traditia iudaica, Talmudul afirma ca doar cei drepti vor invia. Doar ocazional se accepta ca dreptii dintre neamuri vor invia si ei. Conceptia iudaica despre fapta trebuie inteleasa in totalitatea ei, aces­ta pentru ca atunci cand Israel se gandeste pe sine ca popor ales, el iese din perimetrul celorlalte popoare pentru a se afisa pe sine ca o realitate ce cuprinde adevaruri mai presus de intelegere. Odata cu inceputurile istorice, fapta capata o conotatie cu totul aparte, caci exemplul lui Avraam, tatal credintei, arata ca dimensiunea atitudinii religioase urmate de orice credincios trebuie sa fie in concordanta cu faptuirile predecesorilor sai in ale credintei.

 

Antropologia iudaica

 

Pentru a putea intelege conceptia despre lume prezentata in invatatura iudaica, trebuie aprofundate teme care vizeaza raportul omului cu Dum­nezeu, cu destinul sau cu viata. Trebuie precizat ca limba ebraica in care a fost scris Vechiul Testament nu cunoaste nici un cuvant care sa desemneze existenta trupului separat de suflet. Conceptia iudaica despre om era foarte clara: persoana umana este o unitate indestructibila.

 

Insa, pentru a face deosebire intre ceea ce apartine omului ca fiinta pamanteasca, creata si ceea ce face sa stea in raport direct si aparte cu Dumnezeu, evreii foloseau doi termeni. Pentru a desemna materialitatea, pamantescul din om, ei foloseau notiunea de carne, concretizand o reali­tate comuna tuturor animalelor. Este materia vietii fara de care mintea evreului nu poate concepe existenta. Este imposibil pentru un evreu sa vi­zualizeze in vreun fel spiritul fara de trup (nu numai ca rezultat al atitudinii normale in fata vietii empirice, ci si ca o consecinta a poruncii divine care incerca sa-l fereasca pe evreu de experientele idolatre).

 

In acelasi timp, omul nu este privit doar ca materie, - carne - caci aceasta nu l-ar face deosebit fata de celelalte animale. Notiunea de suflet apare sub mai multe aspecte, in contexte diferite, ceea ce arata ca existenta omului ca un organism psiho-fizic era o realitate si nu un subiect de specu­latii sau controverse. Termenul cel mai des intrebuintat este acela de "nephesh", principiul de viata care se prezinta ca rezultatul unirii fiintiale dintre trupul creat din tarana si sufletul divin (energie divina si nu ema­natie din Fiinta divina): "Atunci, luand Domnul Dumnezeu tarana din pa­mant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie" (Fac. 2,7).

 

Trebuie precizat ca omul nu poseda un "nephesh", ci el era un "nephesh". Omul era o unitate de putere, de viata si nu o creatura rupta in trup si suflet ca valori inegale. "Nephesh" apare si cu intelesul de locas al simturilor si al dorintelor si al inteligentei. in foarte multe texte, termenul se identifica cu personalitatea umana: expresii ca "sufletul meu" sau "sufletul tau" pot fi "eu" sau "tu".

 

Alaturi de termenul "nephesh", limba ebraica foloseste termenul de "ruah" - darul lui Dumnezeu, iar acela care il poseda in intregime este insusi Yahve. In nici un caz acest termen nu apare ca opus al termenului "nephesh", ci cel mai mult paralel cu el. Exemplele urmatoare ne lamu­resc intr-o oarecare masura: "Sufletul meu Te-a dorit in vreme de noapte, duhul meu nazuieste catre Tine. " (Isaia 26, 9); "Drept aceea nu voi pune straja gurii mele, ci voi vorbi intru deznadejdea duhului meu si ma voi plange intru amaraciunea inimii mele" (Iov 7, 11).

 

Gandirea acesta a evoluat in mod natural ca si celelalte conceptii refe­ritoare la relatia omului cu Dumnezeu, viata de dupa moarte si nemurirea. Despartirea omului in trup si suflet (minte) este o atitudine complet straina gandirii iudaice. Chiar daca este prezentata ca simbol al slabiciunii in Vechiul Testament, in opozitie cu atotputernicia lui Dumnezeu, carnea ca element constitutiv al naturii umane nu apare ca impuls catre pacat, asa cum apare in gandirea greaca si in scrierile evreiesti apocrife. Desi viata spirituala se detaseaza de cea materiala atat prin continut cat si prin scop, in interiorul persoanei umane ele raman strans unite. Dualismul suflet-trup este strain Vechiului Testament.

 

Nemurirea in conceptia iudaica

 

Ca fenomen existential, nemurirea la evrei sufera mai multe modificari de-a lungul timpului, odata cu dezvoltarea unei gandiri mult mai responsa­bile si mai individualiste. Posibilitatea omului de a influenta destinul sau, precum si relatia sa cu Dumnezeu au constituit principalele mijloace de manifestare religioasa necesare aprofundarii temelor doctrinare de baza.

 

Iudaismul, va dezvolta o eshatologie greu de definit. Pentru un evreu, mult mai importanta era soarta poporului lui Israel, decat soarta sa proprie. Exista un tip de nemurire, referitor la faptul ca omul poate sa traiasca prin urmasii sai. Dar acest tip de nemurire depinde in mare parte de inaintasi, de urmasi si de soarta poporului lui Israel. In perioada de inceput a acestei atitudini, sacrificiile aduse propriilor stramosi au avut un rol deosebit de important. Cel decedat impreuna cu descendentii sai alcatuiau o familie nu numai pe pamant, ci si in lumea de dincolo. Sacrificiile erau aduse de obi­cei de fiul celui decedat. Dar, toate aceste ritualuri au fost considerate ca idolatre si condamnate, in a doua jumatate a secolului al VII-lea i.d.Hr. In Deuteronom se spune: "Voi sunteti fiii Domnului Dumnezeului vostru; sa nu faceti crestaturi pe trupul vostru si sa nu va tunde ti parul de deasupra ochilor vostri pentru morti! (Deut. 14, 1).

 

Cartea Pildele lui Solomon se preocupa de modalitatile in care se poate obtine nemurirea in aceasta viata: "Pe cararea dreptatii este viata si pe calea pe care ea o insemneaza nemurirea, iar calea nebuniei duce la moarte" (Pilde 15, 24); "inteleptul merge pe cararea vietii ce duce in sus ca sa ocoleasca drumul iadului ce duce in jos" (Pilde 12, 28); ". cel fara de lege este rasturnat de rautatea lui, iar cel drept gaseste scapare in ne-prihanirea lui" (Pilde 14, 32). Gustav Oehler interpreteaza aceste texte ca o exprimare a credintei intr-o nemurire ce vine ca rezultat a ceea ce lasa omul dupa sine - urmasi si o amintire care sa dainuie in timp.

 

Cu timpul gandirea aceasta a fost abandonata. Rolul hotarator in aceasta privinta l-au jucat Profetii, care prin predica lor au chemat la intal­nirea cu Dumnezeu nu numai grupurile de oameni si natiunile, ci pe fiecare individ in parte. "Desi aceasta gandire a fost indreptata tot catre soarta na­tiunii, ea va pregati terenul pentru dezvoltarea capacitatii individuale de judecata si decizie".

 

Pe langa toate acestea, trebuie sa amintim schimbarea de optica a evreului referitoare la soarta omului in Seol. Monoteismul care se consoli­deaza nu poate accepta existenta unui spatiu in afara influentei lui Yahve. Exilul babilonian a contribuit mult in aceasta privinta. Nimic nu apare mai jalnic decat starea omului in Seol. Or, daca omul a gustat aici bunatatile comuniunii lui Dumnezeu, nu poate ramane prada unei existente umbroase in Seol. "Dumnezeu suspina dupa munca mainilor Sale", fiindca nu poate influenta in mod direct existenta in adancurile iadului. Cu timpul insa, monoteismul ii va asigura lui Yahve stapanirea si asupra Seolului si relatia cu fiecare individ care subzista acolo.

 

Toate acestea vor duce la dezvoltarea unei gandiri despre nemurirea in­dividuala, care va fi exprimata mai ales de Iezechiel si Ieremia. La inceput, mantuirea era conceputa numai in interiorul neamului, intr-un nationalism ingust, in cultul rezervat numai Templului din Ierusalim. Apoi, ea va de­pinde de cunoasterea lui Dumnezeu, de dialogul personal cu El, de iubirea dezinteresata pentru El. "Dar iata, legamantul pe care-l voi incheia cu casa lui Israel, dupa zilele acelea, zice Domnul: voi pune legea Mea in-launtrul lor si pe inimile lor voi scrie si le voi fi Dumnezeu, iar ei imi vor fi popor. Si nu se vor mai invata unul pe altul, si frate pe frate zicand: Cu­noasteti pe Domnul! ca toti de la sine Ma vor cunoaste de la mic la mare, zice Domnul, pentru ca Eu voi ierta faradelegile lor si pacatele lor nu le voi pomeni" (Ier. 31, 33).

 

Ieremia aminteste idei care au mai fost enuntate de cei dinaintea lui: atotputernicia lui Dumnezeu, stapanirea asupra intregii creatii si a isto­riei, bunatatea Lui. Iezechiel vorbeste despre raspunderea personala a individului si spune ca oamenii pot fi drepti sau nelegiuiti. Daca acestia din urma staruiesc in rautatea lor, vor muri, dar daca se pocaiesc vor trai; nu se poate pune problema de a plati pentru altul, fie ca este vorba de parinti fie ca este vorba de popor, de natiune. in felul acesta Iezechiel va incerca sa-i elibereze pe evrei de povara unei relatii prea stranse cu inain­tasii lor, punand accentul pe relatiile personale cu Dumnezeu. Se vor depasi conceptiile vechi si mai pesimiste din Iov si Eclesiast, in care soarta celui bun nu difera cu nimic de soarta celui rau. Este elaborata ideea dependentei pacatului de suferinta si a bunastarii de binefacere: "Dar eu stiu ca Rascumparatorul meu este viu si ca El, in ziua cea de pe urma, va ridica iar din pulbere aceasta piele a mea ce se destra­ma. "(Iov . 19,21-27)

 

Mircea Eliade face comparatie intre profetiile eshatologice si mesajul marilor profeti de dinaintea Exilului. Pentru profetiile eshatologice nu era primordiala transformarea radicala a omului si o noua calitate a exis­tentei, ci o era noua. Speranta intr-o era noua nu a lipsit marilor profeti, orice eshatologie preluand ideea ca lucrarea divina este prin excelenta sin­gura in stare sa sanctifice existenta umana. Viata si experientele religioase difera de la o epoca la alta si la fel s-a intamplat si cu profetii.

 

Ceea ce este de remarcat este ca formele de nemurire individuala apar strans legate de necesitatea implinirii unor norme morale. Nemurirea apare ca o comuniune cu Dumnezeu, ca o "mantuire". Este incercarea de a do­bandi sfintenia, fericirea si libertatea, toate in izvorul lor care este Dum­nezeu. Mantuirea apare in iudaism ca purificare de pacate. Daca pacatul este intinare, mantuirea este purificatoare; daca pacatul este decadere, mantuirea presupune restaurare, iar daca pacatul este o departare de Dum­nezeu, mantuirea este o apropiere de El.

In privinta realizarii mantuirii, profetii Vechiului Testament sunt una­nimi in a recunoaste ca sacrificiile si prescriptiile au fost total ineficiente. In strafundul celui care aducea jertfa nu intervenea nici o imbunatatire. In viziunea profetilor, numai Dumnezeu este realizatorul mantuirii, al eli­berarii de pacat a evreilor. Dumnezeu nu-l va lasa pe om prada pacatului, ci il va izbavi prin trimisul Sau - Mesia.

 

II. IN CRESTINISM

 

In conceptia crestina despre crearea omului, accentul cade pe dihoto­mia fiintei umane. Omul a fost creat de Dumnezeu cu trup si suflet. Trupul si sufletul, in unire, dau fiinta umana, este adevarat ca trupul isi are rolul sau fiintial nespus de important pentru viata pamanteasca a omului, dar principiul esential, baza eu-lui sau a personalitatii, a existentei constiente continue si individuale ramane sufletul.

 

Trasaturile principale ale invataturii crestine despre lume presupun unitatea fiintiala dintre trup si suflet; ea accentueaza in mod special valoa­rea persoanei umane, mai ales in perspectiva destinului ei si faptul ca aceasta valoare se realizeaza in comunitatea umana constituita ca rezultat al acceptarii lui Iisus Hristos ca Domn si Mantuitor. Nu gasim tratate in Noul Testament decat tangential probleme ca originea sufletului, relatia dintre activitatea sufletului si cea a lui Dumnezeu (har si libertate), etc.

 

Sfintii Parinti despre trup si suflet.

 

Sfantul Ioan Damaschin afirma despre suflet ca "este o substanta vie, simpla, necorporala, prin natura sa invizibila ochilor trupesti, nemuritoare, rationala, spirituala, fara de forma; se serveste de un corp organic si ii da acestuia putere de viata, de crestere, de simtire, de nastere. Nu are spirit deosebit in el, ci spiritul sau este partea cea mai curata a lui. Caci ceea ce este ochiul pentru trup, aceea este spiritul in suflet. Sufletul este liber, schimbator, adica schimbator prin vointa, pentru ca este zidit. Pe toate aces­tea le-a primit si existenta, precum si de a exista prin fire in acest chip".

 

Sfantul Grigore de Nazianz accentueaza faptul ca sufletul este natura invizibila a omului, chipul lui Dumnezeu in om, ceea ce il face pe om sa apartina taramului spiritual: "Omul - spune el - este tarana si duh, o crea­tura vie, vizibila si invizibila, temporala si eterna, pamanteasca si cereasca, ajungand la Dumnezeu.".

 

Ca orice fiinta creata, sufletul este rezultatul unei "cauze creatoare", adica Dumnezeu, Care este inceputul oricarei existente. Fiind chip al lui Dumnezeu in om, sufletul a fost creat neschimbabil, in vreme ce trupul a fost supus schimbarii. Ideea stabilitatii ("mone") sufletului a fost pre­conizata de Sfantul Grigore de Nazianz, care intelege prin acest termen "caracterul inalienabil de a fi acelasi, caracter a carui natura nu admite nici o prefacere".

 

Deoarece sufletul este creat, nu poate fi cauza proprie, insusi actul crearii exclude de la sine notiunea de preexistenta. Dupa Sfantul Grigore de Nazianz, desi sufletul nu este preexistent, el este totusi vesnic ("aidos"), intelegand prin vesnic, ceea ce deriva in mod sigur dintr-un principiu dar fara de sfarsit.

 

Sufletul este - in intelegere crestina - esenta creata, vie, intelectuala, care da corpului organic si sensibil putere de viata si facultatea de a per­cepe cele sensibile, atat cat dureaza firea receptiva pentru acesta. Aceasta definitie cuprinde elementele fundamentale ale sufletului in insasi fiinta sa.

 

Intre trup si suflet nu exista numai o legatura fiintiala, adica sufletul nu impartaseste cu trupul numai puterea vitala, ci si facultatea de a percepe, gratie simturilor, lumea inconjuratoare. Trupul si sufletul au o origine comuna: amandoua vin de la Dumnezeu, trupul prin parinti, sufletul prin creare de la Dumnezeu. Aceste parti constitutive ale omului apar si se dez­volta in dependenta una fata de cealalta. Unirea sufletului cu trupul se face in mod tainic si de nepatruns pentru mintea omeneasca.

 

Dupa crestinism, dimensiunea fizica a fiintei umane - adica trupul -este opera sau lucrarea mainilor lui Dumnezeu. Dumnezeu creeaza trupul omului dupa ce universul material a fost creat, deoarece "nu era potrivit ca acela care avea sa fie stapan sa vina inaintea lucrurilor ce aveau sa-i fie supuse, ci numai dupa pregatirea domeniului asupra caruia avea sa fie stapan era potrivit sa apara si stapanul".

 

In ceea ce priveste crearea trupului, intalnim o interventie directa si extraordinara a lui Dumnezeu care il modeleaza ca pe o statuie neinsu­fletita, pentru ca apoi prin suflul Sau sa-i daruiasca viata. Crearea trupului uman devine astfel rezultatul lucrarii divine.

 

In iudaism, trupul este prezentat ca locas al sufletului, omul avand datoria de a-l ingrijii ca atare, "caci sanatatea trupului este mai buna decat bogatia" (Eccl 30, 15-16).

 

In crestinism, Mantuitorul isi compara trupul cu un templu (Ioan 2, 19-20). El este supus mortii (Matei 27, 58-59; Marcu 15,43; Luca 23, 52; Ioan 19, 38), dar inviaza a treia zi (Luca 24, 3-23; Ioan 20, 12).

 

Trupul nu traieste decat prin suflet (Iac. 2, 26). El este denaturat si degradat de pacat, ceea ce supara si pe Dumnezeu (Rom. 1, 24; I Cor. 6, 16; Iac. 3, 6). In drama mantuirii, trupul joaca un rol efectiv. Mantuitorul Iisus Hristos a fost rastignit cu trupul pe cruce pentru pacatele oamenilor. "Impreuna cu El a fost rastignit si omul pentru ca trupul pacatului sa fie dezbracat de puterea sa in asa fel incat sa nu mai fie robii pacatului"(Rom. 6, 6). Prin eliberarea de pacat omul a fost eliberat si de servitutea mortii (Rom. 18, 23), caci "daca Duhul Celui ce a inviat pe Iisus Hristos dintre cei morti locuieste in voi." (Rom. 7, 11), "trupul starii noastre smerite va fi facut asemenea trupului slavei Sale" (Filip. 3,21).

 

Viata omului se desfasoara in trup. Atata timp cat omul se afla in trup, el are viata pe pamant. Fiind purtatorul vietii omenesti, trupul este organul de actiune. Sufletul lucreaza prin madularele din care este com­pus, madulare care formeaza un tot unitar (cf. Rom. 12,4; I Cor. 12, 12-26). In miscarea sa, trupul nu trebuie lasat in voia intamplarii, deoarece nu se poate impotrivi singur pacatului. Daca vom vietui potrivit trupului, vom muri; iar daca ucidem cu duhul faptele trupului, vom fi vii (cf. Rom. 18, 13). Trupul este organul in care se manifesta conduita noastra morala. Apostolul neamurilor ne indeamna sa aducem trupurile noastre ca pe o jertfa vie, sfanta si placuta lui Dumnezeu (cf. Rom. 12, 1), "caci la jude­cata vom fi judecati dupa faptele noastre pe care le vom savarsi in trup" (II Cor. 5, 10). Atunci cand va avea loc invierea universala, cand vor invia dreptii si pacatosii, toti vor invia cu trupurile cu care au trait pe pamant (Fapte 14, 15). Asa cum Iisus Hristos, Care este prototipul invierii omenirii, a inviat cu trupul cu care a trait, tot asa se va intampla si cu oamenii.

 

Prin inviere, trupurile vor participa la nemurire (Luca 20,26), deoarece puterea mortii va fi definitiv zdrobita odata cu invierea generala (I Cor. 15, 26). Prin urmare, in crestinism, trupul este recunoscut ca parte integranta sau componenta esentiala a personalitatii umane complete.

 

Legat de inviere trebuie sa vorbim despre viata viitoare in viziune crestina. Credinta in vesnicie, in nemurire ca act personal se bazeaza nu atat pe natura inerenta a eu-lui spiritual (desi acest aspect are un rol important), cat pe credinta intr-un Dumnezeu personal, preocupat de soarta fapturilor Sale. in al doilea rand, crestinismul vede in viata din lumea aceasta o parte integranta a vietii vesnice. Nemurirea incepe cu viata pamanteasca, temporala, iar printr-o viata conforma normelor divine, omul poate invinge timpul cu trecerea sa permanenta si neintre­rupta si poate trai vesnicia inca de pe pamant. in sensul acesta, Parintele Dumitru Staniloae dadea o definitie foarte subtila timpului: "timpul este distanta dintre momentul chemarii lui Dumnezeu si raspunsul tau". Cu cat omul raspunde mai repede chemarii lui Dum­nezeu, cu atat teama de timp dispare, el traind in eternitate. De aici, li­bera alegere a omului de a raspunde sau nu, mai repede sau mai tarziu, chemarii divine.

 

Concluzii

 

Crestinismul invata ca omul este facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Chipul este pecetea lui Dumnezeu in om; asemanarea este lu­crarea omului pentru a se inalta spre Creatorul sau. Numai de om depinde daca va reusi sau nu. Dumnezeu ii da posibilitatea de a face lucrarea aceas­ta. Prin intruparea Fiului Sau, prin Patimile, moartea si invierea lui Iisus Hristos, omului i se da posibilitatea de a trece prin toate aceste etape pen­tru a ajunge la statura barbatului desavarsit, Care este Iisus Hristos. Ome­nirea a cazut din cauza pacatului protoparintilor; prin venirea lui Dum­nezeu, omul se naste a doua oara, Iisus ridicand pacatele lumii. Posibili­tatea indumnezeirii omului este data cu generozitate de catre Tatal prin Fiul in Duhul Sfant.

 

Pr. conf. dr. IOAN STANCU

.

05 Decembrie 2006

Vizualizari: 11783

Voteaza:

Conceptia despre lume si viata in iudaism si crestinism 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE